Orfeu a ramas o figura controversata in mitologia lumii. A atras poeti, artisti platici, dar si cercetatori, oameni din toate timpurile. Legenda lui Orfeu este la fel de vie si astazi, asa cum a fost si in Antichitate.
Mitul in Grecia antica
"Mitul este o realitate culturala extrem de complexa, care poate fi abordata si interpretata in perspective multiple si complementare". Miturile s-au format intr-o vreme pre-istorica. Este foarte interesant de semnalat faptul ca grecii ii considerau pe Homer si Hesiod drept adevaratii reprezentanti si martorii oficiali ai perioadei mitice, cu toate ca acestia au tratat cu destula lejeritate miturile.
Mitul ocupa un loc important in viata religioasa a Greciei antice. Multe mituri - miturile etiologice - isi aveau originea chiar in cult, si erau destinate sa ilustreze anumite locuri de cult sau, de cele mai multe ori, sa explice unele ritualuri. In foarte multe cazuri, asocierea mitului la ritual este atat de indepartata, incat este foarte greu de spus care este mai vechi.
Din punct de vedere religios, este o mare diferenta intre miturile de felul acesta - care s-au dezvoltat odata cu cultul - si altele, care au un izvor in afara cultului: Titanomahia, disputa dintre Apolo si Hermes, unele povesti de iubire din lumea zeilor, etc. Cea mai interesanta metoda de cercetare a mitologiei grecesti este insa aceea care consta in studiul raportului miturilor cu cultul.
Prelungirea miturilor in istorie se datoreaza faptului ca reprezentanti ilustri ai poeziei si ai artelor plastice au folosit multe teme mitologice. De-a lungul timpului, respectand specificul fiecarei perioade, arta a preluat vechile figuri mitologice si vechile povesti devenite legende si mituri. Este o diferenta majora intre reprezentatarile artistice si decorative ale miturilor - asa cum apar acestea mai ales in operele artistilor plastici - si interpretarea lor religioasa. Rolul artelor plastice a fost enorm in pastrarea si in propagarea credintelor religioase in general, nu numai pentru ca acestea au dat forma umana divinitatilor apartinand tuturor credintelor religioase, ci pentru ca au reprezentat o umanitate imbracata in divin, idealul de umanitate. Artele plastice si poezia au pastrat vechile zeitati si vechile mituri ale Greciei, iar traditia nu s-a stins atata vreme cat ideile cele mai inaltatoare se prezentau sub forma miturilor.
De altfel, in societatea arhaica, mitul isi avea functia lui bine stabilita si constituia centrul vietii acelui timp. Functia lui dominanta era aceea de a infatisa modele exemplare, pentru toate evenimentele si activitatile omenesti semnificative: munca, educatia, arta, alimentatia, casatoria, etc.
Orfeu
Dovezile despre viata lui Orfeu sunt limitate si, de cele mai multe ori, controversate. In jurul sau au luat nastere o serie de traditii fabuloase din care este foarte greu de ales adevarul, iar in lipsa acestuia, nu pot fi exprimate concluzii clare. S-au creat doua curente: pe de o parte, scepticii si rationalistii, adica cei care minimalizeaza importanta orfismului in istoria spiritualitatii grecesti; pe de alta parte, admiratorii si entuziastii, care socotesc orfismul drept o miscare de un rasunet considerabil. Unii greci l-au considerat teolog, legiuitor, poet, ostas, calator, mizician, deci o personalitate istorica, altii l-au socotit un personaj nascocit. Cicero spune ca Aristotel nu credea in existenta istorica a lui Orfeu.
Marturii despre existenta lui Orfeu
Prima mentiune referitoare la Orfeu dateaza din sec. al VI-lea i.Hr. si apartine poetului Ibykos din Rhegium. El vorbeste despre "Orfeu cel renumit". Pindar, autorul "Odelor" si "Epodelor" il aminteste pe Orfeu, numindu-l "cantaretul din Forminx, tatal melodioaselor cantece". Orfeu este evocat si de Eschil ca fiind "cel ce incanta natura intreaga cu farmecele sale".
In afara acestor marturii scrise, exista o multime de marturii iconografice din secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Astfel, Orfeu apare numit in mod expres si figurat pe o metopa apartinand tezaurului scyonienilor din Delphi, fiind infatisat la bordul unei corabii, tinand in maini lira; in toate reprezentarile apare cantand din lira, inconjurat de fiare, de pasari si de credinciosi traci; de asemenea, a fost reprezentat sfasiat de menade sau in Hades la un loc cu alte divinitati. Vorbind despre Orfeu intr-un studiu publicat in "Cahiers de Zalmoxis" - revista ce aparea la Paris sub conducerea lui Mircea Eliade, Parintele Profesor Ioan G.Coman explica reprezentarea iconografica a lui Orfeu inconjurat de animale si pasari printr-o foarte frumoasa metafora: iubirea fata de animale traduce dorul omului de viata paradisiaca: Orfeu este deci reprezentarea vie a dorului de Paradis.
Herodot si Diodor din Sicilia considerau ca Orfeu a aparut in Egipt de unde Grecia a importat misterele orfice si conceptia despre infern ca pedeapsa postuma pentru cei rai. Euripide vorbeste despre Orfeu si spune ca el "a aratat facliile misterelor de nerostit", fiindu-i, in felul acesta, recunoscuta faima de intemeietor de initieri si de mistere.
Fiecare sursa aduce un element in plus - chiar daca acesta este foarte vag si, de fiecare data, apare o noua enigma a acestui mit si asa destul de obscur. De retinut este faptul ca i se recunoaste o origine traca, chiar daca iconografia il prezinta invesmantat in haine grecesti. Traditia ne spune ca a trait cu o generatie inainte de Homer. Evocarea locului sederii sale, cariera si moartea sa tragica in Tracia alcatuiesc structura primordiala a personajului. Elementele care compun chipul lui Orfeu, prestigiul si episoadele cele mai importante ale biografiei sale reamintesc in mod ciudat practicile samanice.
Faptul ca este vindecator si cantaret, ca farmeca si stapaneste fiarele salbatice, ca realizeaza coborarea in infern pentru a scoate pe Euridice, apoi fiindca este pastrat capul sau ce servea drept oracol, toate acestea fac sa capete caracteristicile specifice samanului. Elementea acestea sunt arhaice si contrasteaza cu spiritualitatea greceasca din secolele al VI- al V-lea i.Hr.
Mircea Eliade il considera pe Orfeu un personaj religios de tip arhaic. Relatiile lui cu tracii sunt enigmatice deoarece, pe de o parte, el se comporta printre barbari ca un grec, iar pe de alta parte, se bucura de atributele magico-religioase pre-elenice (stapanirea animalelor, catabaso de tip samanic). Morfologic, Orfeu se apropie de Zalmoxis, si el intemeietor de sisteme prin intermediul unei catabage si erou civilizator al getillor, acei traci "care se cred nemuritori".
Episodul biografic principal il constituie mitul coborarii lui in infern, pentru a o readuce la viata, pe pamant, pe Euridice, sotia sa. Episodul este descris de Ovidius in cartea a X-a a Metamorfozelor sale. Orfeu, casatorit de curand cu Euridice, are prevestiri funebre din partea zeului Hymenaeus. Nu dupa mult timp, pe cand se plimba insotita de o ceata de naiade, Euridice este ranita la calcai de dintele unui sarpe si moare. Durerea lui Orfeu este nemasurata; el se hotaraste sa incalce legile firesti si indrazneste sa coboare pe poarta Tartarului, pana la Styx. Apoi, se infatiseaza dinaintea zeitatilor Infernului - Persephona si Hades, iar cu cantecul lirei sale si in cuvinte pline de durere se roaga de stapanitorii umbrelor sa i-o inapoieze pe Euridice sau sa faca sa ramana si el acolo. Roata lui Ixion - legea inexorabila a miscarii care inseamna suferinta - se opreste. Totul in infern amuteste, iar suferinta inceteaza pentru o clipa. El reuseste sa obtina ceea ce a cerut, dar cu o conditie: sa nu intoarca capul, nici el nici Euridice, inainte de a iesi pe pamant. Ajunsi aproape de suprafata pamantului, temandu-se sa nu o piarda si dorind sa o vada pe Euridice care venea in urma lui, Orfeu intoarce capul, cu o privire plina de iubire; atunci Euridice aluneca inapoi. Acum o va pierde pentru totdeauna. Urmeaza pentru Orfeu o viata traita departe de lume. Refuzand avansurile menadelor - practicante ale cultului lui Dionysos -Orfeu este sfasiat de acestea in timpul unei procesiuni. Capul sau este aruncat in apele raului Hebron impreuna cu lira. Capul pluteste pe apa pana in insula Lesbos , unde este luat si considerat ca oracol.
Miscarea orfica
Orfeu este prezentat ca intemeietorul initierilor prin excelenta, fiind proclamat "stramosul lui Homer", iar metodelele sale extatice si terapeutice nu se limiteaza la samanismul clasic. Ceea ce il detaseaza pe Orfeu de grupul de samani Aristeas, Hermotimos din Clazomene si altii este constituirea unui mesaj religios ce are la baza initierea. In legatura cu acest mesaj religios orfic se cunosc doar preliminariile: asceza, vegetarianism, purificare, invatatura religioasa si presupozitii teologice intemeiate pe transmigratie si de aici pe nemurirea sufletului. Chiar daca la inceput orfismul a aparut sub semnul cultului lui Dionysos, nu se poate confunda cu acesta deoarece comunitatile orfice pot fi comparate mai degraba cu societatile religioase libere, unde principiul unirii era pur religios. Orficii se caracterizau prin nevoia unei religiozitati interioare, a unei doctrine mult mai profunde si a unei vieti traite in puritate. Dar caracteristica cea mai pregnanta a orfismului este existenta unei doctrine: prin aceasta orfismul se deosebeste de mistere. Daca misterele eleusine se bazau pe repetitia si pe extinderea vechilor sarbatori, orfismul se intemeiaza pe evaluarea vietii. El elaboreaza o teorie dogmatica, chiar o intreaga teologie, care a fost consemnata impreuna cu miturile si cu imnurile sale intr-o vasta literatura. Aceasta a exercitat o influenta evidenta asupra literaturii posterioare, asupra filosofiei si a poeziei.
Dar asociatiile orfice nu s-au multumit sa elaboreze si sa instituie o dogma; din conceptia lor despre lume, ele trag unele concluzii practice care se materializeaza intr-o serie de precepte morale. "Purificarile si ispasirea aveau un rol important; se insista pe necesitatea acestora, chiar in absenta oricarei intinari prealabile. Caci omul este deja vinovat de la nasterea sa si in virtutea acestui fapt are nevoie de o penitenta speciala, de o iertare si de o consacrare religioasa".
Literatura orfica, din pacate, nu este cunoscuta in totalitate. Multe titluri sunt mentionate de unii autori cum ar fi: Clement Alexandrinul sau Suidas (citeaza 21 de titluri). Este de retinut faptul ca printre maestrii literaturii orfice sunt citati mai multi pitagoronicieni, cum ar fi Kerkops, caruia ii este atribuita ieros logos sau teogonie, formata din 24 de rapsodii, capodopera orfica, pe care Cicero o citeaza ca autoritate canonica. Neo-platonicienii au luat aceasta lucrare drept baza pentru speculatiile lor mistice.
Dar orficii nu erau singurii care sa fi compus, in perioada aceea, epopei teologice, care sa dispuna de initieri mistice si sa prescrie reguli de viata ascetica. Epimenide din Creta facea si el lucrul acesta, la fel si Empedocle sau pitagoricienii. Datorita acestor constatari "noi putem vedea ca vechea filosofie greaca a fost stimulata de curentele religioase contemporane si chiar depindea de acestea, pe de o parte; pe de alta parte, ca orfismul a jucat un rol important in dezvoltarea intelectuala si a influentat deja cele mai importante spirite ale secolului al VI i.Hr".
Si lui Orfeu ii este atribuita o o lucrare care ar fi cuprins: legendele sacre, douazeci si patru de canturi, o teogonie (diferita de cea traditionala, respectiv a lui Homer si Hesiod), Gigantomahia - o epopee despre razboiul intre zeii Olimpului si giganti, poemul Argonauticele, o colectie de imnuri si cateva tratate de astrologie.
Transmigratia si nemurirea sufletului
Mitologia orfica nu este altceva decat expresia teologica a ideilor religoase fundamentale: imperfectiunea si mizeria lumii acesteia, impuritatea si culpabilitatea din nastere ale oamenilor. Amestecul influentelor titanilor cu influentele dionisiace este ceea ce trebuie sa incerce omul sa invinga; trupul este titanic, sufletul este dionisiac, datoria omului este de a elibera sufletul, captiv in inchisoarea trupului.
Dar eliberarea aceasta nu se face de la sine, moartea nu o poate implini, caci moartea nu face altceva decat sa conduca la alte existente. Orficii ca si pitagorienii admit, ca si hindusii, ipoteza transmigratiei sufletelor. "Roata nasterilor" se invarte in poezia orfica, la fel ca si in predica lui Buddha. Trebuie ca omul sa caute mijloacele spre a se elibera din aceasta murdarie reinnoita mereu. Mijloacele sale sunt mai intai rituale, sunt initieri sacre ce-l unesc pe om cu zeul, cu Dionysos. Eliberarea omului nu se datoaza propriilor sale forte, ci gratiei zeilor eliberatori. Orfeu "suveranul" este intermediarul care arata omului calea spre mantuire. Dupa aceste mijloace rituale urmeaza prescriptiile etice ale "vietii orfice". Peste tot credinciosul se va lovi de "tu nu trebuie sa", "sa nu indraznesti sa". Adeptii orfismului nu indrazneau sa manance carne, nici unele specii de pesti de mare, nici oua si nici fasole; ei nu indrazneau sa ingroape mortii imbracati cu haine din lana sau sa intre in contact cu ceva ce are legatura cu moartea sau cu nasterea. Spalarile rituale erau indicate in astfel de accidente. Practicantul "vietii orfice" era in mod necesar un adversar al religiei traditionale.
Pitagora este primul reprezentant al "vietii orfice" pe care il cunoaste istoria. El a fondat la Crotona, in sudul Italiei, o congregatie de barbati si de femei. A murit de moarte violenta pe la anul 500 i.Hr. A lasat multe reguli referitoare la viata orfica, pe care le impunea adeptilor sai. El propovaduia transmigratia sufletelor. "Nu lovi cainele, este sufletul unui prieten, ii recunosc vocea". Pitagora marturisea ca el isi amintea intamplari din existentele anterioare. Discipolii sustineau ca este Apollo. Pitagora era o personalitate care impunea prin sobrietate, prin stapanirea de sine, prin blandete si seriozitate. El le-a transmis discipolilor sai obisnuita de a-si face un examen de constiinta si evlavia, necesare in vederea aprofundarii notiunii de Dumnezeu.
Ascetismul constituie conditia principala a unei vieti evlavioase. Omul trebuie sa se intorca catre zeitate, sa se detaseze de tot ce il face prizonier al mortii si al vietii trupesti. Abtinerea de la mancarea carnii era principala si cea mai importanta dintre abstinentele orfice. in rest, ei se tineau departe de lucrurile si relatiile care ar fi putut reprezenta in simbolistica lor religioasa atasamentul fata de lumea mortii si a instabilitatii.
Telul orficilor nu este acela de a elibera si de a purifica oamenii in urma contactelor demonice, ci de a purifica sufletul insusi, de a-l elibera de trup, de murdaria care se revarsa asupra lui, urmare a unirii cu trupul. Ei doresc eliberarea sufletului de sub dominatia mortii. Sufletul este unit cu trupul pentru a plati o greseala. Pedeapsa unei crime este viata sufletului in trup pe pamant, sinonima cu moartea sufletului. Pedepsele infernale ale lui Hades vor purifica ceea ce penitenta nu au reusit sa purifice in timpul vietii. In felul acesta, sufletul va fi eliberat din trup si din necuratie, iar adevarata sa viata nu incepe decat atunci cand sufletul a scapat de noile renasteri in trup; atunci sufletul "este vesnic ca si Zeul, caci vine de la zeul insusi".
Antropogonia orfica ofera un element de speranta, absent nu numai in Weltanschaunng-ul mesopotamian (Marduk - Tiamat), dar si in conceptia homerica. Omul participa la divinitate prin eliberarea de elementul demonic manifest in orice existenta profana. Se poate constata un dualism suflet -trup apropiat de cel platinician si, pe de alta parte, un ansamblu de mituri, de credinte, comportamente si initieri care asigura separarea sufletului de Cosmos. Aceasta aminteste numeroase soteriologii si tehnici indiene si anticipeaza diferitele sisteme gnostice.
Orfismul nu s-a constituit totusi intr-o "biserica" sau intr-o organizatie secreta asemanatoare religiilor de mistere. Putem spune ca el a determinat mai degraba aparitia unor "scoli" (asemenea celei pitagoreice), uneori legendare, posedand o literatura vasta. Caracterul ritualurilor si al initierilor s-a modificat in timp, ajungand sa-si piarda semnificatia adevarata. De altfel, chiar foarte curand dupa aparitia lor, sensul purificarilor si al initierilor se poate sa fi fost denaturat, circuland la nivelul poporului prin acei "orpheote-lestes ".
Experienta orfica se perpetueaza mai ales prin capacitatea de a se dezvolta si reinnoi, de a interveni in chip creator in numeroase sincretisme religioase, in ce privesti figura lui Orfeu, ea a continuat sa fie reinterpretata independent de orfism, fiind perpetuata mai ales datorita interesului cultural pe care il provoca. Astfel, orfismul patrunde in sfera de interes a teologilor evrei si crestini, a hermetistilor si filosofilor Renasterii, a poetilor, a artistilor plastici, a muzicienilor, etc.
Evaluare crestina
Faptul ca figura lui Orfeu patrunde si in traditia crestina se datoreaza dimesiunii sale umane si valorificarii partilor bune, luminoase ale orfismului: nazuinta de implinire a existentei in latura ei spirituala, ideala. Orfeu este elementul pozitiv de legatura intre crestinism si paganismul elin si devine termen de comparatie pentru aspectul uman al existentei implinite a lui Hristos.
Clemet Alexandrinul, in Protrepticul sau, recurge la comparatii intre Orfeu si Iisus, atunci cand doreste ca auditoriul sau sa inteleaga dimensiunea spirituala pe care o deschide Hristos pentru noi, superioara celei orfice deoarece este desavarsita, El fiind Dumnezeu si Adevarul insusi.
Concluzii
Miscarea orfica a exercitat o influenta profunda si durabila asupra vietii intelectuale a Greciei. Fara influenta orfismului nu s-ar putea explica melancolia scriitorilor tragici greci si nici dezvoltarea pesimismului anticilor poeti lirici. Chiar si Euripide, rationalist, exprima idei imprimate de orfism. Orfismul si-a pus pecetea pe numeroase lucrari de arta. Daca aceasta conceptie de viata nu ar fi avut recunoastere oficiala, poate ca nu ar fi jucat atat de important. Doctrina sa referitoare la infernul vietii lumii acesteia a gasit un teren fertil in nemultumirea claselor superioare intretinuta de instabilitatea politica.
Astazi se vorbeste tot mai mult de importanta orfismului in pregatirea primirii invataturii crestine; se afirma lucrul acesta, dar nu se gasesc argumente suficiente pentru a fi probat. Se poate spune ca a orfismul a reprezentat doar o etapa in sensul acesta.
