"Adevarat, adevarat zic voua: Cel care primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cel ce Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine." (In 13, 20)
Dupa ce a dovedit in chip folositor ca El este Hristos si ca, in cele pe care le va face nebuneste vanzatorul impotriva Lui, se afla ceva folositor pentru intoarcerea in bine a rautatii aceluia, trece iarasi la un cuvant mai ascuns.
Caci incearca inca sa ascunda indrazneala aceluia si nu spune inca deschis cine este vanzatorul. Arata deci cu mare folos si printr-o pilda clara ca, in mod firesc, iubirea si cinstea aratate Lui au ca finalitate indreptarea lor spre Persoana lui Dumnezeu-Tatal. Dar nu e propriu-zis scopul Lui sa le arate aceasta, ci mai degraba altul.
Dar, nevrand, precum se vede, sa spuna mai dezvelit ceea ce a spus in alte locuri, adica: "Cel ce nu cinsteste pe El, nu-L cinsteste nici pe Tatal." (Tn 5, 23), trece la ceea ce e mai vadit, ajutand ascultatorilor sa inteleaga aceasta din cele spuse. Caci era mai mult un timp al amenintarii decat al indemnului, indrazneala dusmanilor era la usa, si nebunia ultima era deja pusa la cale. Fiindca Satana isi aruncase deja gandul in inima vanzatorului.
Precum, zice, cineva Ma primeste pe Mine insumi, si nu pe altul, atunci cand primeste pe cel trimis de Mine, asa cel ce primeste pe Cel trimis de Dumnezeu-Tatal primeste pe Tatal insusi. Iar in aceste cuvinte ale Lui putem vedea ca binevesteste pe Cel aratat prin Sine. Iar aducand spre vedere inversul, vadeste necredinta vanzatorului nu numai impotriva Fiului, ci si a Tatalui.
Limbajul folosit e o forma de amenintare, desi e prezentat prin termeni nu prea duri; infatiseaza aceeasi idee pe care o sugereaza cuvintele. Caci, precum pe cel trimis de la Dumnezeu il primeste cineva ca pe cel care consimte cu cuvintele Lui si, prin pazirea celor poruncite, cinsteste pe Cel predicat, la fel, socotesc, primind cineva pe Domnul si crezand in Fiul, primeste pe Tatal. Fiindca aratarea Nascutului concurge cu cea a Nascatorului. Caci cel ce a crezut ca El este Fiul va marturisi fara indoiala si pe Tatal.
Deci infricosatoare este crima vanzatorului, care dispretuieste si pe Dumnezeu-Tatal prin necredinta fata de Fiul. Fiindca, daca ar fi primit si cinstit pe Fiul, supunan-du-I ca Domnului cugetarea sincera, adica daca ar fi marturisit pe Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu cu o credinta neindoielnica, netrebnicul si-ar fi ridicat iubirea fata de El mai presus de gandurile urate si socotesc ca n-ar fi ajuns vanzator. Cugetam ca ar fi fost mai bine pentru el nici sa nu existe.
"Iisus, zicand acestea, S-a tulburat cu duhul si a marturisit si a zis: Adevarat, adevarat zic voua ca unul dintre voi Ma va vinde." (In 13, 21)
Careia dintre creaturi nu-i este clar ca nici mintea, nici cuvantul nostru nu sunt in stare sa spuna fara greseala si fara abatere cele proprii firii dumnezeiesti si negraite? Pentru aceasta se serveste de cuvintele Sale pentru o modesta explicare a celor mai presus de minte. Caci cum ar putea exprima clar ceea ce depaseste intelegerea noastra?
Trebuie deci ca noi, primind grosimea cuvintelor omenesti, ca pe un chip al intelesurilor, sa incercam sa pasim spre cele dumnezeiesti, in modul ingaduit noua. Cand Dumnezeu mustra greu si e miscat de o nestapanita manie potrivnica raului, unii socotesc ca se pot folosi de o asemenea pornire atribuita Lui, desi El rabda mai mult decat se poate spune.
De fapt, cand dumnezeiasca Scriptura vrea sa arate vreo miscare a Lui impotriva celor neevlaviosi, ia pilda din cele ale noastre si, folosindu-se de cuvinte omenesti, vorbeste de o manie si de o suparare a Lui, desi fiinta dumnezeiasca nu sufera nimic asemanator unor asemenea patimi ale noastre. Ea e miscata doar de o indignare cum stie si cum e potrivit ei. Caci cele privitoare la Dumnezeu sunt cu totul negraite. Dar e un obicei al dumnezeiestii Scripturi sa descrie cele mai presus de noi, precum am spus adineauri, dupa chipul obiceiurilor noastre.
Deci, dumnezeiescul Evanghelist Ioan spune si aici ca Hristos S-a tulburat cu duhul, numind tulburare miscarea uratoare de rau a duhului. Caci nu putea, precum se vede, sa spuna altfel. Fiindca e de crezut ca nici miscarea Dumnezeirii nu rabda ca trupul sa tremure de frica si de aceea ia forma unei tulburari si arata semnul unei suparari, asa cum s-a scris ca Iisus a suspinat cand a mers la mormantul lui Lazar.
Caci, precum atunci amenintarea neinduplecata aratata mortii a numit-o suspinare, asa si acum miscarea impotriva vanzatorului necredincios e indicata cu numele de tulburare. Si S-a tulburat in mod cuvenit, indignandu-Se impotriva perversiunii lui Iuda.
Caci ce putea fi mai mare ca necredinta aceluia care, cinstit deopotriva cu ceilalti ucenici, in mod mai presus de fire si pus intre cei alesi, a schimbat cu hotarare iubirea fata de Hristos pe putini arginti si, mancand painea Lui, si-a ridicat calcaiul fata de El. Nu s-a gandit la cinstire, la slavire, la legea iubirii, la inchinarea datorata Lui ca Dumnezeu, nici la nimic altceva din cele facute lui, ci s-a gandit numai la dinarii murdari de la iudei si, vanzandu-si sufletul sau pentru putinii arginti, a predat sangele Lui drept in mainile ucigasilor.
Motivul tulburarii a fost deci cu totul indreptatit. Si tulburarii ii urmeaza mustrarea aspra care se adreseaza in mod special unei persoane dintre cele douasprezece, dar trezeste in toti temerea cea mai infricosatoare si indeamna pe fiecare sa-si pazeasca sufletul, ca nu cumva, din usuratate, sa-i fie prins sufletul de chinul unei atat de cumplite porniri si sa devina victima dulce a rautatii diavolului. Le e deci de folos puterea mustrarii.
Dar vanzatorul, nedandu-i nici o insemnatate, staruia in intentiile lui. Deci cu multa hotarare Hristos zice: "unul dintre voi Ma va vinde". Caci prin aceasta invinuieste nerecunostinta celui ce e robit de aceasta indrazneala, dar arata si marimea rautatii diavolului care are atata putere, incat poate rapi de la El si pe unul dintre Apostoli.
"Deci ucenicii se uitau unii la altii, nedumerindu-se despre cine vorbeste". (In 13, 22)
Ucenicii sunt cuprinsi de uimire si de frica si se privesc unul pe altul, cele spuse umplandu-i de o indoita tulburare. Caci fiecare, precum se vede, cautand in sufletul sau, simtea o nu usoara teama, dar, privind si la ceilalti cu banuiala, nu era mai putin ingrijorat de fiecare dintre ei. Ei cred ca ceea ce li s-a spus e in mod sigur adevarat. Caci stiu ca nu-I scapa Mantuitorului vreun cuvant desert.
Dar faptul cumplit si de nesuportat, ca vreunul dintre cei numarati intre Apostoli a lunecat la atata necredinta, face pe fiecare sa-si cerceteze constiinta proprie si sa gandeasca cu teama pe cine a cazut oare sortul pierzaniei si de unde sau cum are atata putere Satana, incat sa fure pe vreunul si dintre ei, care sunt ucenici adevarati.
"Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia si i-a zis: intreaba cine este cel despre care vorbeste. Si cazand acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a raspuns: Acela este, caruia Eu, intingand bucatia de paine, i-o voi da." (In 13, 23-26)
Cu drept cuvant ne minunam si acum de iubirea fierbinte de Dumnezeu a Sfintilor ucenici si de marea sinceritate a evlaviei lor. Caci, neavand de la ei putinta sa stie pe cel vinovat, dar neincrezandu-se nici in banuielile gandurilor proprii, se grabesc sa intrebe si sa afle printr-unul de frunte dintre ei. Iar acesta era Petru, care insa n-a pus intrebarea prin sine, ci a lasat celui apropiat si iubit, pentru stralucirea nevinovatiei lui, sa puna intrebarea. Iar acesta era Ioan, cel ce a scris aceasta carte si care, deoarece a spus ca era iubit, si-a ascuns numele, tinandu-l sub tacere, ca sa nu para iubitor de slava. Caci mintea sfintilor e libera de iubirea de slava.
Aplecandu-se deci linistit Mantuitorul nu-i da alt semn despre acela, decat cel prevestit odinioara prin cuvantul Psalmistului: "Cel ce a mancat painea Mea a ridicat calcaiul impotriva Mea" (Ps. 40, 9). Si ii da aceluia bucatica de paine inmuiata, aratand prin aceasta pe cel ce mananca painea Sa.
Astfel, scapa de teama pe Sfintii ucenici. Dar le aduce in amintire alta proorocie, care spune: "Iar tu, omule, asemenea mie, capetenia mea si cunoscutul meu, care impreuna cu mine te-ai indulcit de mancari, in casa lui Dumnezeu am umblatin acelasi gand." (Ps. 54, 14-15).
Caci, fiind de un suflet egal si cunoscut si comesean si nelipsindu-i nimic din cele ce-l puteau apropia, a devenit vanzatorul Mantuitorului, desi era unul ce fusese numarat intre ceilalti Sfinti ucenici, care aveau acelasi scop ca Mantuitorul si strabateau tara iudeilor, facandu-se slujitori grabnici ai minunilor si grabindu-se sa faca toate cele spre cinstea si slava Lui. Dar cel astfel cunoscut, si de un suflet egal cu ei, a schimbat harul Celui ce l-a cinstit, prin porniri urate.
Dar observa iarasi cat de bine ne ajuta preainteleptul Evanghelist sa vrem sa vietuim cat mai cuminte si sa ne deprindem in ascutimea mintii spre a putea patrunde foarte usor in intelesurile dumnezeiesti si a le exprima in modul cel mai posibil noua prin cuvintele noastre.
El spune ca a fost cinstit si iubit atat de deosebit de Mantuitorul nostru Hristos, incat a putut sa sada aproape, si da ca pilda a iubirii mai presus de fire fata de el sanul Stapanului. Deci aproape de Dumnezeu si in primele locuri langa El vor fi cei ce au inima curata. Acestora le da insusi Mantuitorul o cununa exceptionala, spunand ca "fericiti vor fi cei curati la inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Si vom aduce ca dovada ca acest cuvant este adevarat pe insusi acest preaintelept Evanghelist. Fiindca a vazut el insusi slava lui Hristos, dupa cuvantul propriu: "Caci am vazut, zice, slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (In 1, 14)1525.
Caci nu ar putea vedea cineva cu ochii trupului firea dumnezeiasca cu totul nevazuta. Fiindca nu vede cineva pe Tatal, dupa spusa Mantuitorului, decat Cel ce, fiind de la Dumnezeu, adica Fiul, vede pe Tatal (In 6, 46). Iar Hristos descopera slava Lui celor ce au mintea eliberata de intinarea lumeasca si de grija desarta, adica de cele din viata aceasta, printr-o contemplatie subtire si deci mai presus de minte, care arata in ea si pe cea a Tatalui. De aceea a spus: "Cel ce Ma vede pe Mine vede si pe Tatal" (In. 14, 9).
"Si intingand bucatica a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Si dupa imbucatura a intrat atunci Satana in el." (In 13, 26-27)
Mantuitorul a aratat ucenicilor semnul cel mai clar al vanzatorului. Caci, intingand bucatica de paine, a dat-o, facand vadit prin aceasta pe cel ce a mancat painea Sa si avea sa ridice calcaiul lui.
Preainteleptul Evanghelist spune ca, dupa aceasta, capetenia necredintei, a planului de ucidere a lui Hristos si a pregatirii tuturor relelor a intrat in inima vanzatorului, si Satana intreg s-a salasluit in el, indata ce i-a dat Hristos bucatica de paine.
Dar sa nu socoteasca cineva ca bucatica aceasta de paine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de masura a prostiei, nici nu ne vom goli atat de mult de judecata cuvenita, incat sa cugetam ca prin aceasta s-a dat binecuvantare intrarii celui rau.
Vom spune totusi ca nu e contrar adevarului sa vedem aici o explicatie a acestui fapt. Desi se implinise toata iubirea fata de el si nu lipsise nici un semn din cele prin care i s-a aratat toata cinstirea si atentia, a ramas in aceleasi intentii, neindreptandu-se priri cainta de la gandul rau, nestramutandu-si inima de la sfatul necuvenit, nelacrimand pentru cele la care indraznise sa gandeasca, ci a insetat inca mai rau dupa finalitatea necredintei.
De aceea, invins fiind el de relele indrazneli, a intrat in sfarsit diavolul in el, afland inima lui ca pe o poarta lipsita de veghea celui ce trebuia sa o pazeasca, si mintea, fara usa si fierbinte la cele ce voia sa le gandeasca si sa le faca.
In toata Scriptura il vom afla pe cel rau staruind in ispita. La inceput se apropie, incercand inima inchinatorilor lui Dumnezeu si semanand mai multe ganduri rele in ei, atatandu-i la rau prin placerea pentru tot felul de pacate. Mai ales ii invinge atragandu-i spre ceea ce ii vede inclinati si atrasi de mai inainte. Caci primeste intotdeauna ca impreuna-lucratoare cu perversitatile lui slabiciunea noastra, care justifica patima.
De pilda: tulbura puternic si trezeste in unul ca o simtire fierbinte miscarea murdara a placerii sale. Pe altul il biruieste prin pofta unor castiguri urate, acela socotind ca lucru foarte bun si de cinste procurarea de bani necinstiti.
Pe fiecare il face sa lupte ca sa castige, servindu-se ca de o arma de patima care il stapaneste si care lupta in el de mai inainte. Prin aceasta unelteste tot modul pierzaniei noastre.
Caci asa precum cineva dintre cei obisnuiti sa conduca razboaiele, impresurand o cetate si cautand sa intre in ea prin partile mai slabe ale zidurilor, porunceste sa se aduca acolo mijloacele de asalt, stiind ca pe acelea le va putea darama, la fel Satana, vrand sa asedieze sufletul omului, porneste spre partea mai slaba a lui, socotind sa o surpe cu usurinta, mai ales cand vede ca nu se va ivi nici o sansa aceluia prin vointa de biruire de catre el a acelei patimi, ca, de pilda, mai buna intelegere, intarirea in barbatie, indemnul la credinta si un ajutor tainic. Caci acestea slabesc veninul de oameni ucigator al diavolului.
Asadar, vanzatorul n-a fost rusinat nici de mustrarile ce i se faceau inca pe ascuns, dar nici de puterea de nebiruit a iubirii, nici de cinstirea, de slava, de harul si de binecuvantarea ce-i veneau de la Hristos. Fara judecata si cu putere neinfranta staruia in patima de care fusese biruit, adica in boala iubirii de castig, de care pana la sfarsit a fost coplesit si in care a cazut cu totul. Nu are pe Satana numai tovaras de sfat, ci si-l face si stapan al inimii intregi si domn al mintii sale pe cel pe care la inceput il avea numai ca soptitor. Caci acum intrase in el, dupa spusa Evanghelistului.
Deci trebuie sa ne pazim si sa evitam cu toata puterea pagubele ce ne vin din pofte. Trebuie sa ne aducem aminte de cel ce a zis: "Daca duhul celui ce stapaneste se ridica impotriva ta, sa nu-i lasi locul tau, fiindca leacul va face sa inceteze pacate mari." (Eccl. 10,4).
Caci nevoia ne constrange sa ne pazim gandurile de duhul celui ce stapaneste. Si daca este in noi puterea de-a impiedica, sa ne grabim indata a pedepsi ceea ce se ridica in noi si sa nu-i ingaduim sa se inradacineze, din neglijenta, in mintea noastra, ci sa cautam sa o taiem ca pe un inceput al rautatii si sa facem ca mintea sa lucreze neimpiedicata, sau sa cunoasca limpede ca va birui repede pe Satana care ne linguseste, cunoscand indata ceea ce spune Psalmistul: "Mai inainte de a fi umilit, am pacatuit" (Ps. 118, 67).
Caci, inainte de a patimi deplin pacatul, gresim prin aprobarea gandurilor pacatoase, pretuindu-le, primindu-le si facand prin aceasta loc de intrare Satanei. Tip si chip al acestui fapt este patima vanzatorului.
"Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fa mai curand. Dar nimeni din cei care sedeau la masa n-a inteles pentru ce i-a zis aceasta." (In 13, 27-28)
S-ar parea ca cuvantul acesta e contrar si cu totul neconform cu cele spuse inainte. Caci pentru ce, ar zice cineva, dupa ce, nu fara un anumit scop, Domnul a mustrat pe ascuns si nu l-a descoperit pe fata pe vanzatorul preocupat de uciderea Sa, acum se arata impingandu-l spre aceasta, poruncindu-i sa paseasca fara intarziere spre aceasta fapta murdara si necredincioasa?
Si pentru ce era necesar, zice, sa atate si mai mult spre aceasta fapta pe cel ce era bolnav si pornit prin sine spre ea, si nu cauta mai degraba sa-l indemne prin sfaturi spre o fapta mai buna, oprindu-l de la gandul propus?
Ar putea socoti cineva ca prin acest indemn Domnul s-a abatut de la gandul cuvenit. Dar, mergand mai adanc in explicarea intelesului acestui cuvant, nu vom afla nimic nepotrivit in el, ci ca are mai degraba un inteles mai ascutit, pe care, pe cat voi putea, voi incerca sa-l spun pe scurt.
Cu multa intelegere, inteleptul Evanghelist a spus mai sus ca insusi Satana a patruns mai inainte si a intrat in inima vanzatorului, ca Domnul Iisus Hristos sa Se arate spunandu-i mai mult Satanei decat celui care ajunsese stapanit in mod real si cu adevarat, prin neatentie, de acela: "Ceea ce faci, fa mai curand!". Era asemenea cu a zice: "Fapta ta, pe care o stiu numai Eu, si care-ti este draga pururea sa o faci, Satano, fa-o mai repede".
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: de la o vreme Satana pune atata stapanire pe om, incat nu se mai poate face distinctie intre eul omului si cel al Satanei sau, mai precis, eul Satanei fiind mai tare ca al omului stapanit de el, lucreaza mai degraba el prin om. De aceea, Hristos Se adreseaza aici mai degraba Satanei decat lui Iuda, dupa ce despre fapta lui Iuda vorbise cu multa acoperire si crutare. Vedem si in relatiile dintre oameni cat e de greu sa desparti eul unuia de al altuia. Chinul lui Iuda provine mai mult din stapanirea ce-o are asupra lui rautatea Satanei, decat din rautatea lui. Vina lui e ca s-a lasat treptat cucerit de acela. Ar vrea sa scape de el, dar nu mai poate. Vrea si el ce vrea Satana. Este o mare taina si complexitate in relatia intre euri, deci si in cea dintre eul uman si cel satanic, cand cel uman s-a lasat treptat luat in stapanire de acela.)
"Ai ucis Prooroci (caci ai condus pe iudei in necredinta) si ai pregatit sa omoare cu pietre pe cei ce propovaduiau cuvantul mantuitor lui Israel, n-ai crutat pe nimeni din cei trimisi de Dumnezeu. Ai aratat fata de ei o cruzime mai presus de cuvant si un exces al maniei. Vin acum Eu, dupa aceia, ajutand celor ce ratacesc sa nu mai rataceasca, manand pe cei din intuneric la lumina, daruind celor ce s-au rostogolit in cursa si sub stapanirea cruzimii tale sa ajunga in afara laturilor. Vin, avand sa desfiintez tirania stapanirii pacatului, care-ti apartine, si sa arat fiecarui om cine este Dumnezeu dupa fire."
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: prin pacat stapaneste tiranic Satana, caci in pacat omul nu se mai simte liber, sau stapan pe sine, cum se simte in comuniunea cu Dumnezeu, care ii produce bucuria iubirii. Caci iubirea e traita in mod liber, pentru ca in ea traiesc si iubirea celuilalt. Ea nu mi se impune cu sila, nu ma lasa singur, nu-mi slabeste puterile, nu ma simt stapanit de altul, amenintat de viclenia lui. In iubire ma daruiesc liber si traiesc daruirea libera de sine a altuia. Dumnezeu e Stapanul cu adevarat iubit si iubitor, e Stapanul Tata, e Stapanul darnic de la Care obtin cu atat mai mult, cu cat il iubesc mai mult Credinta in Hristos ca Dumnezeu venit aproape ne elibereaza de tirania Satanei, care ne amageste cu scurte placeri egoiste. Hristos ne-a aratat ca Dumnezeu este Tata si Fiu Care Se iubesc, un Dumnezeu Care a trimis la noi pe Fiul Sau, facut om, ca sa ne arate ca Dumnezeu este iubire dovedita noua. Prin aceasta ne-a eliberat de tira nia diavolului. Am spus intr-o nota anterioara ca nu exista un rau in sine, ci raul este o relatie negativa, sau lipsita de iubire intre o persoana umana si Dumnezeu Cel in comuniune inter-presonala, si deci si intre persoanele umane. De aceea el se numeste pacat, deci atitudine contrara lui Dumnezeu.)
"Dar cunosc nu mai putin cugetul tau salbatic. Deci ceea ce ai obiceiul sa indraznesti impreuna cu cei ce voiesc sa faca acestea, fa si acum. Caci nu incetezi sa lucrezi cu asprime si sa-ti arati toata ura pana ce nu-Mi va veni patima pe care ai planuit-o de la inceput".
Si socotesc ca in aceste explicatii ale Mantuitorului se cuprinde intelesul cuvantului dat la inceputul acestui paragraf. Dar sa cautam iarasi sa intelegem pentru ce porunceste sa se grabeasca sa implineasca cele indraznite.
Era cat se poate de cumplita indrazneala iudeilor lipsiti de evlavie, care se hotarasera fara retinere la aceasta fapta nebuneasca impotriva Lui. Caci El astepta torturi, o multime de ocari greu de suportat, lovituri, scuipari si, ca ultima durere, rastignirea pe cruce, otetul, fierea si ranile sulitei.
Pentru ce deci, zice, diavolul nu grabeste implinirea fara intarziere a indraznelilor pricinuite de patimi? Slujitori si implinitori ai relelor s-au facut iudeii. Dar ii vom atribui totul aceluia care ii calauzea in fapta uciderii si era conducatorul relelor de la inceput. Insa, desi erau foarte grele faptele neevlaviosilor iudei impotriva Sa si de nesuportat ocara celor ce-L vor rastigni, stia si sfarsitul patimii, si ce va rezulta din aceasta. Caci prin cinstita cruce avea sa cada definitiv tirania diavolului, sa se puna capat mortii, sa dispara stapanirea stricaciunii si sa scape neamul omenesc de vechiul blestem. Fiindca se astepta sa inceteze, din iubirea de oameni si din harul Mantuitorului nostru Hristos, acel: "pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Fac. 3,19). Avea sa-si astupe toata nelegiuirea gura ei, dupa glasul Psalmistului (Ps. 106, 42), si sa nu mai fie acuzati oamenii de cele facute sub ea. Aveau sa dispara definitiv din toata lumea cei ce nu cunosteau pe singurul Dumnezeu Cel cu adevarat prin fire. Celor ce se vor indreptati din credinta, se astepta sa li se deschida in sfarsit poarta raiului. Aveau sa se uneasca cele de jos cu cele de sus si sa se deschida cerurile, dupa cuvantul Mantuitorului, iar cetele Sfintilor ingeri sa urce si sa coboare peste Fiul Omului.
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: avem un minunat rezumat al urmarilor rastignirii si Invierii lui Hristos. Sunt urmari venite in mod ontologic, nu juridic, ca in teoria lui Anselm de Canterbury; nu sunt rasplati ale satisfacerii onoarei lui Dumnezeu, ci comunicare a starii inviate a lui Hristos, Cel mai tare ca moartea, tuturor celor ce cred in El si, in parte, incetarea moitii si a coruperii si pe seama celorlalti. Moartea biruita de Hristos va fi biruita in toti. Cele de jos se vor uni cu cele de sus, ca viata in Dumnezeu, cerurile se vor deschide, trupul omului - desi din pamant - nu se va mai intoarce in pamant. Ca urmare, ingerii se vor urca peste Hristos ca Dumnezeu si vor cobori peste El ca om, aratandu-se in aceasta unirea celor de jos cu cele de sus, fapt de care se vor impartasi si oamenii. intre creatie si Dumnezeu nu va mai fi nici o despartire. Toata creatia va fi in Dumnezeu, sau langa Hristos. Omul credincios va fi schimbat la fata ca Moise si Ilie pe Tabor.)
Si spune-mi cum, asteptandu-se asa de mari bunatati si implinindu-se cu noi prin crucea mantuitoare o atat de stralucitoare nadejde, nu va li necesar ca Cel ce a insetat asa de mult dupa mantuirea noastra (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Fiul lui Dumnezeu insusi a insetat dupa mantuirea noastra, din iubire pentru noi. Aceasta insetare L-a indemnat: sa Se faca om si, in aceasta calitate, insetarea dupa mantuirea noastra de moarte si dupa vietuirea noastra in cer si intre ingeri a devenit si o insetare dupa mantuirea Lui, ca om.) si pentru aceasta Sa facut om fara de pacat, sa nu Se grabeasca sa o vada implinindu-se in timpul prezent?
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: explica pentru ce Hristos cere lui Iuda, mai bine-zis Satanei, sa faca mai repede ceea ce vrea sa faca. Fa mai repede ceea ce vrei sa faci, ca sa piara insasi puterea ta, ca,sa vad moartea biruita in umanitatea Mea si a tuturor oamenilor.)
Cum nu trebuia ca Cel ce n-a cunoscut nici un rau sa nu dispretuiasca cele pricinuite prin lucrarea vadit vicleana si sa nu Se grabeasca sa vada mai repede atat de mult doritul timp al unei atat de stralucitoare sarbatori?
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e timp luminat de prezenta lui Dumnezeu din Care se raspandeste lumina bunatatii, a sensului, a bucuriei. E timpul prezentei lui Hristos in care lumina dumnezeiasca se face vazuta in umanitatea asumata si mai ales inviata. Sarbatoarea e un fel de prelungire a luminii de pe Tabor, vazuta spiritual.)
Mantuitorul a spus deci Satanei, care nu stia deloc ca El porneste la biruirea puterii lui, si ca el alearga spre prapastie pregatindu-I moartea pe cruce: "Ceea ce faci, fa mai curand!". Cuvantul este mai mult al Celui ce ameninta decat al Celui ce indeamna.
Precum un tanar avand in sine forta si simtind in trup miscandu-se puterea, daca vede pe cineva venind spre sine cu mare pornire, avand in mana securea si stiind ca acela, atingandu-l, va muri, ii spune: "Ceea ce faci, fa mai curand", caci vei vedea puterea dreptei mele, si nu spune acest cuvant ca unul ce e gata sa moara, ci ca unul ce stie mai dinainte ca va birui pe cel ce-i vrea raul, asa Domnul nostru Iisus Hristos porunceste Satanei sa-si faca mai repede drumul spre implinirea faptei ce o indrazneste fata de El. Caci va arata pe dusman facandu-se de ras prin cadere, iar lumea, eliberata de cel ce a stapanit-o odinioara prin puterea sa, pe care a invins-o folosindu-se de amagire si de parasirea credintei in Dumnezeu.
Ucenicii nu cunosc, precum se vede, intelesul cuvantului, din iconomie. Hristos nu-l descopera deoarece si in alte locuri i-a invatat de mai inainte ca se va vinde in mainile pacatosilor, ca va fi rastignit si va fi ucis si va invia a treia zi (Mt 17, 22-23; Lc. 24,7), dar le porunceste sa nu spuna acestea nimanui. Caci avea ca scop sa tina ascuns de stapanitorul lumii acesteia adevarul despre tine este El cu adevarat dupa fire, Care, venind sa fie rastignit si rastignindu-Se, va desfiinta moartea si va infaptui mantuirea celor ce cred in El. Deci ascundea din iconomie intelesul celor mai multe din cele spuse, caci ca Dumnezeu stia cele ce sunt spre folos.
"Caci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, ca lui ii zice Iisus: Cumpara cele de care avem trebuinta la sarbatoare (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: se vede si de aici ca Cina cea de Taina, deci prima impartasire a ucenicilor, a avut loc inainte de Pastile iudeilor, deci nu au mancat azima) sau sa dea ceva saracilor" (In 13, 29)
Ucenicii, neintelegand sensul cuvantului, recurg cu usurinta la presupunerile obisnuite si socotesc ca Mantuitorul ii porunceste ceva. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: cine nu iubeste si nu crede, nu intelege, pentru ca nu patrunde in interiorul spiritual al cuiva. Satana nu putea vedea in Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca nu se putea apropia de El cu iubire si cu credinta. El are o inteligenta rece. Dar acestei inteligente ii raman ascunse cele inalte prin spiritualitatea lor.)
Caci, fiind sarbatoarea aproape, asteptau ca El sa porunceasca celui ce avea punga sa cumpere ceva din cele necesare, cerandu-i sa procure ceea ce se cuvenea, adica cele ce puteau satisface trebuintele celor lipsiti.
Caci Domnul este bun si milostiv, dupa cum s-a scris (Ioil 2, 13). Si faptul acesta ne este si noua o foarte buna pilda. Caci socotesc ca cei ce vor sa praznuiasca trebuie sa o faca in chip curat si placut lui Dumnezeu, dand satisfactie nu numai bucuriei lor si neingrijindu-se numai de veselia lor, ci sa impleteasca grija de cei ce sunt in nevoi cu grija fata de ei. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e un prilej de adevarata bucurie pentru cineva doar cand face si pe altii sa se bucure cu sine, mai ales pe cei pe care-i stie intristati de lipsuri. Bucuria mea mi-o face altul, dar pentru aceasta trebuie sa-i dau si eu aceluia prilejul de-a se bucura de mine.)
Fiindca in acest caz, implinind Legea iubirii intreolalta, ii pricinuim eu adevarat o sarbatoare duhovniceasca Mantuitorului Hristos. De aceea si Legea de odinioara poruncea iudeilor in privinta culegerii manei ca cei ce puteau sa faca aceasta sa nu culeaga numai pentru ei: "Fiecare, zice, culegeti impreuna cu cei ce locuiesc cu voi." (Ies. 16, 16).
Daca cineva dintre cei ce locuiesc impreuna e slabit, cei ce nu sufera de aceasta sa foloseasca puterea lor si pentru acela, procurand pe masura proprie si celorlalti ceea ce le trebuie, ca, precum s-a scris, celui ce are mult sa nu-i prisoseasca, iar celui ce are putin sa nu-i lipseasca (Ies. 16,18).
Asa, prin unire, se poate realiza ratiunea egalitatii tuturor. Cel ce nu uneste grija de sine cu cea de cei lipsiti nesocoteste cerinta cuvenita sfintelor sarbatori. Caci sarbatoarea cu adevarat desavarsita este sarbatoare traita impreuna. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea fiind timpul celei mai accentuate prezente a lui Dumnezeu, Care ne iubeste si ne vrea uniti pe toti in iubirea de El, este de aceea timpul celei mai depline comuniuni si deci al celei mai depline bucurii)
"Deci dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte."(In 13, 30)
Pleaca repede, potrivit placerii diavolului, si, ca unul intepat si impins spre nebunie, iese din casa. Caci nimic nu vede mai bun decat pofta de castig si, ceea ce-i mai ciudat, nimic nu afla de folos din "binecuvantare" (din Euharistie), din pricina pornirii neretinute dupa bani.
Pentru ca, fiind stapanit de mai inainte de aceasta patima si primind in el intreg pe tatal intregii nelegiuiri, nu se gandeste nenorocitul unde alearga.
Caci, primind pofta ca pe o noapte si ca pe o unda de ganduri necredincioase in pieptul sau, se napusteste in sanul si in prapastia iadului si, dupa spusa din Proverbe, sare "ca un cerb ranit de sageata in ficat, sau ca un caine in laturi", nestiind ca alearga impotriva sufletului.
Si nu degeaba a spus dumnezeiscul Evanghelist: "Dupa ce a luat bucatica de paine, a iesit numaidecat". Caci Satana se grabeste sa porunceasca celor odata prinsi si ajunsi sub el, sa implineasca cele rele si sa-i sileasca sa lucreze fara nici o intarziere si fara voie ceea ce ii place lui.
Avand pururea rautatea in minte si fiind neindurat in reaua uneltire, se teme ca nu cumva, trecand prin multe sovairi, cainta sa-l stramute pe om la ceva bun si sa-l determine sa lepede ca pe o betie placerea mintii fata de pacat, caci el vrea sa-l prinda in cursa pe cel atras in ea.
Din aceasta pricina socotesc ca il face sa se grabeasca pe cel prins in laturile lui, ca sa lucreze foarte repede ceea ce-i place lui. Si astfel, indata dupa primirea bucatelei de paine in mana, il sileste pe Iuda sa plece la implinirea faptei lui atat de necredincioase, temandu-se pe cat se vede atat de cainta, cat si de puterea ce-i putea veni din "binecuvantare", ca nu cumva aceasta sa straluceasca in inima lui ca o lumina si sa-l faca sa aleaga mai vartos o lucrare buna, sau ca aceea sa nasca un cuget sincer in cel ce planuia sa-L vanda pe Hristos.
Ca si acesta este un obicei al demonului de-a lucra impotriva noastra, vom cunoaste si din alte fapte savarsite odinioara ca tip. Astfel, Faraon, avand pe iudeii aflati in Egipt sub puterea lui, i-a facut sa lucreze la lut si caramizi si la alte lucruri silnice, poruncindu-le cu asprime sa traiasca in aceste ocupatii triste, ca sa nu le lase nici un timp pentru rugaciuni catre Dumnezeu. De fapt zice catre supraveghetorii lucrarilor: "Sa fie dar impovarati de lucru oamenii acestia si sa se indeletniceasca cu acestea, iar nu sa se indeletniceasca cu vorbe mincinoase" (Ies. 5, 9).
Iar cuvinte desarte a numit folosirea libertatii, deplangerea robiei si rugaciunea pentru o stare mai buna. Caci nu ignora ca, din preocuparea fata de acestea, iudeii vor avea un mare folos. Trecand de la tipuri la cunoasterea intelesurilor adevarate, vom afla pe Satana silind pe cei cazuti in mrejele lui sa lucreze cele rele, tinandu-i in slujirea celor placute lui.
"Zicand acestea, Iisus a iesit impreuna cu ucenicii Lui dincolo de paraul Cedrilor, unde era o gradina, in care au intrat El si ucenicii Sai. Iar Iuda, vanzatorul, cunostea acest loc, pentru ca adesea Iisus si ucenicii Sai se adunau acolo." (In 18, 1-2)
Dupa ce a luminat pe ucenicii Sai si S-a folosit de cuvintele ce le erau de ajutor spre virtute, le-a poruncit sa aleaga cea mai frumoasa si de Dumnezeu iubitoare vietuire, si, pe langa acestea, le-a fagaduit ca-i va umple de darurile duhovnicesti si, spunand ca le va trimite binecuvantarile de sus, de la Tatal, iese cu hotarare, neocolind timpul patimii, nici temandu-se sa moara pentru toti. Caci cum ar fi putut sa faca aceasta Cel ce trebuia sa patimeasca, caci prin patima Sa trebuia sa rascumpere nepatimirea tuturor, reusind numai prin aceasta sa recastige tot pamantul lui Dumnezeu-Tatal cu sangele Sau?
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos a rascumparat cu patima Lui eliberarea oamenilor de patimirea mortii definitive, dar le-a dat si putere sa castige o nepatimire sau o libertate de pasiuni nepacatoase. Prin sangele Sau a recastigat, pentru dragostea fata de Tatal Sau, pe oameni, vazand ei cat de mult ii iubeste Dumnezeu, Care a lasat ca insusi Fiul Sau sa mearga pana la moarte din iubirea fata de ei.)
De multe ori, hotarand iudeii sa porneasca impotriva Lui, incercau sa-L omoare cu pietre. Dar El scapa in chip dumnezeiesc, facandu-Se nevazut, ferindu-Se cu mare usurinta de mana celor ce cautau sa faca aceasta. Caci nu voia sa patimeasca nefiind inca timpul cuvenit. Dar, deoarece acum sosise timpul, lasand casa in care invatase cele tainice pe ucenicii Sai, vine la locul in care obisnuiau si ucenicii Lui sa petreaca impreuna cu El. Facea aceasta pentru a usura vanzatorului aflarea Lui.
Locul era o gradina, care simboliza Raiul dintru inceput Caci in acest loc, ca sa zic asa, era punctul de intalnire si de adunare a tuturor spre starea de la inceput Caci in Rai s-a petrecut inceputul tuturor celor ce ne-au intristat, si in gradina este inceputul patimii lui Hristos, care a adus indreptarea tuturor celor ce ni s-au intamplat odinioara.
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos Se aduna cu ucenicii in gradina aceea si, prin ei, cu toti cei ce vor crede in El spre starea sau in starea legaturii de la inceput cu Dumnezeu. Dar gradina aceea era si in alt fel un chip al gradinii raiului. Precum acolo incepusera tristetile mizeriilor si mortii de, pe pamant, unite cu amagitoarele placeri, asa in gradina aceasta se primeste ultima concluzie a acelor tristeti, sau patima mortii, dar neamestecata cu placeri, ci plina de dorinta refacerii legaturii cu Dumnezeu.)
"Deci Iuda, luand oaste si slujitori, de la arhierei si de la farisei, a venit acolo cu felinare si cu faclii si cu arme." (In 18, 3)
Dumnezeiescul Evanghelist spune intr-adins ca Iisus Se afla in gradina neinsotit de multime de oameni, de norod, care ar fi putut sa-L apere, ci numai de ucenicii Sai, ca sa faca vadita marea nebunie a gandurilor salasluite in inima vanzatorului. Caci in fiecare dintre noi constiinta poate naste temeri grele si ne poate teroriza cu frici chinuitoare daca intreprindem ceva necuvenit.
Ceva de felul acesta patimind vanzatorul, aduce o oaste bine inarmata si pe slujitorii iudeilor, ca si cum ar fi avut de prins un raufacator periculos. El stia, probabil, ca nu-L va putea prinde decat daca El va alege sa patimeasca, mergand spre moarte din proprie vointa.
Dar, avand mintea stricata prin rautatea celor planuite si imbatat oarecum de indrazneala mai presus de cuvant, nu vede spre ce e purtat si nu simte ca intreprinde ceva ce se afla dincolo de puterile sale. Socotea ca prin multimea celor ce-l urmau si prin mana omeneasca va putea sa biruiasca puterea dumnezeiasca a lui Hristos. Si sa nu te miri ca netrebnicul boleste de o asa nebunie si cugeta la fapte vrednice de ras. Caci a predat carma sufletului sau altuia si, vanzand diavolului stapanirea voilor sale, s-a supus nebuniei aceluia, care a patruns si s-a salasluit in el ca un sarpe otravitor.
Dar se va mira cineva, si pe drept cuvant, de caderea vanzatorului si va spune ca e vrednica de lacrimi nesfarsite. Caci cel ce adineauri a cinat cu Hristos si a mancat cu El, fiind partas la sfanta Lui masa, si s-a bucurat impreuna cu ceilalti de cuvintele dreptei si evlavioasei credinte, auzind clar pe Cel ce zicea: "Unul dintre voi Ma va vinde", sare dintre comeseni, din jiltul sau, si, parasind odihna, pleaca spre a se face mercenar al iudeilor, nemaivrand sa cugete la cuvintele dreptei credinte, nemaidorind slava viitoare, nemaicugetand la demnitatea ce i s-a dat. Pe scurt, a preferat putinul si modestul argint tuturor bunatatilor vesnice, facandu-se cursa si mreaja diavoleasca pentru Hristos si intai-statator si impreuna-lucrator al necredintei iudeilor.
Imi vine, pe langa acestea, sa rad nu putin si de faptul urmator: multimea ce urma vanzatorului cugeta sa-si faca drum impotriva lui Hristos, purtand lampase si faclii. Se fereau, socotesc, sa savarseasca pacatele intunericului si sa cada fara voie in gropile lui, caci de obicei se doreste ca acestea sa se faca in intuneric.
Dar ce nebunie! Netrebnicii, din pricina lipsei de invatatura, nu vad ca se lovesc de piatra despre care Dumnezeu-Tatal zice: "Iata pun in Sion piatra de poticnire si piatra de sminteala." (Is. 28, 16; Rom. 9, 33).
Si ei, care se infricoseaza de o groapa, nu simt ca se avanta peste abis si in cele mai de jos parti ale pamantului; ei, care se feresc de ceata de seara, nu se tem de noaptea nesfarsita. Caci, uneltind in chip necredincios impotriva Luminii dumnezeiesti, adica a lui Hristos, aveau sa umble in intuneric si noapte, dupa cuvantul Proorocului. Si nu numai aceasta, ci vor fi alungati si in intunericul cel mai din afara, dand acolo socoteala de necredinta in Hristos, fiind predati osandei amarnice si nesfarsite.
"Iar Iisus, stiind toate cele ce erau sa vina asupra Lui, a iesit si le-a zis: Pe cine cautati? Raspuns-au Lui: Pe lisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda, vanzatorul, era si el cu ei. Atunci cand le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat inapoi si au cazut la pamant." (In 18, 4-6)
Vanzatorul a venit noaptea, aducand cu sine pe slujitorii iudeilor, impreuna cu oastea. Caci, precum am spus adineauri, socotea ca Il vor prinde fara voia Lui, increzandu-se in multimea celor ce-l urmau.
Socotea ca il va afla retras in locurile obisnuite, caci nu venise inca ziua plecarii in alta parte, acea noapte aducand pieirea Domnului. Hristos, ca sa arate ca Iuda cugeta astfel, considerandu-L simplu om, si ca planurile lui sunt desarte, iese in intampinarea multimii, aratand prin aceasta ca nu ignora indrazneala lor si ca, fiindu-i usor, ca Celui ce prestia ce avea sa vina, sa se ascunda si sa scape, merge de la Sine spre patima, necazand din pricina puterii omenesti in primejdie.
Aceasta, ca sa nu rada inteleptii elinilor, facand din cruce o sminteala si o dovada a usurelniciei lor, si nici iudeul, omoratorul Domnului sau, sa nu-si inalte spranceana impotriva lui Hristos, socotind ca L-a biruit fara voia Lui.
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Daca Iisus n-ar fi iesit de bunavoie in fata celor ce L-au dus la cruce, ar fi dat prilej de sminteala atat slujitorilor iudeilor, care ar fi socotit ca nu putea sa fie Dumnezeu o data ce a fost prins fara voia Lui, cat si Apostolilor.)
Hristos intreaba pe cei ce vin sa-L prinda, pe cine cauta? Aceasta nu pentru ca nu stia (caci cum ar fi cu putinta aceasta?), ci pentru ca sa le dovedeasca, celor ce venisera si-L vedeau, ca nici macar nu-L puteau cunoaste pe Cel pe Care-l cautau, iar pe noi sa ne intareasca in dreapta cugetare ca El n-ar fi fost prins daca n-ar fi venit El insusi de bunavoie in intampinarea celor ce-L cautau.
(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Iisus stia pe cine cauta slujitorii si ostasii. Totusi ii intreaba, ca sa aiba ocazia sa le spuna ca El este Cel pe care il cauta. El ar fi putut scapa de ei daca nu le-ar fi dat putinta sa-L cunoasca prin autoprezentarea Sa. Iar prin aceasta ne lasa si celor ce am urmat dovada ca S-a predat mortii de bunavoie.)
Caci, priveste cum, intreband direct: "Pe tine cautati?", aceia n-au raspuns: "Am venit sa Te prindem pe Tine, Cel ce graiesti", ci vorbesc ca de cineva care nu ar fi fost de fata, nici in fata ochilor lor: "Pe Iisus Nazarineanul".
Dar s-ar putea ca unii sa spuna, fata de aceasta: Poate ca ostasul roman nu-L stia si nu-L cunosteau nici slujitorii iudeilor. Noi raspundem ca nu are dreptate cel ce spune aceasta: Cum nu L-ar fi recunoscut cei chemati la preotie pe Cel ce invata in fiecare zi in Templu, dupa cuvantul Mantuitorului insusi?
Dar, ca nu cumva unii increzandu-se in asemenea cuvinte, sa vina la o astfel de cugetare necuvenita, dumnezeiescul Evanghelist prevazand aceasta, a adaugat in mod necesar ca, impreuna cu ostasii si cu slujitorii, se afla si Iuda, cel ce L-a vandut pe El.
Dar cum nu L-ar fi recunoscut vanzatorul pe Domnul? Vei spune poate ca era noapte si intuneric si nu era usor sa vada pe Cel cautat.
Dar cum n-ar fi de admirat autorul cartii, care nu lasa neprevazut nici acest amanunt? Caci a spus ca au venit in gradina purtand felinare si faclii. Deci, desfiintata fiind si aceasta vorbarie, se arata demnitatea dumnezeiasca a lui Hristos, Care Se infatiseaza celor ce-L cautau, desi ei nu-L recunosteau.
Pentru a le dovedi ca erau atat de orbi incat nu-L puteau recunoaste, El zice direct: "Eu sunt." Pe langa aceasta, ca sa arate si lipsa de putere a multimii si ca toata puterea oricarui om nu e nimic fata de taria dumnezeiasca negraita, graind cu cuvant bland si linistit, rastoarna la pamant multimea celor ce-L cautau, ca sa aflam ca firii celor facute ii este greu de purtat chiar si un singur cuvant al lui Dumnezeu, macar ca acesta este de oameni iubitor, dupa spusa din Psalmi: "Tu esti infricosator si cine va putea sta impotriva maniei Tale?" (Ps. 75, 7).
Iar ca semn al caderii de obste a neamului omenesc arata, in parte, fapta celor ce vin sa-L prinda. De fapt, Proorocul Ieremia ii plange pe toti iudeii, zicand: "Casa lui Israel a cazut, nu este cine sa o ridice din nou pe ea." (Amos 5, 2) Fapta intamplata ne arata un chip al acestui adevar, caci ne invata ca va cadea tot cel ce va unelti raul impotriva lui Hristos.
