In calendarul crestin, in flecare zi, e sarbatorit cel putin un sfant. Si dupa cum sunt lumini mai mult sau mai putin stralucitoare, dupa marimea si puterea lor deosebita, la fel sunt si sfintii in slava sfinteniei lor. Aceasta atrage in chip firesc si praznuirea mai mult sau mai putin sarbatoreasca, ori numai ca o simpla pomenire si o slujba indeobste facuta in zilele de lucru. Si asa, an de an, calendarul e impodobit cu pomenirile tuturor sfintilor.
In luna Ianuarie insa, in chip deosebit, avem de praznuit multi si inca foarte multi dintre cei mai straluciti sfinti, pe cand in celelalte luni avem doi, trei care ne impodobesc cu purpura imparateasca a sarbatorii. Astfel, chiar de la inceput avem pe Sf. Vasile cel Mare, la 7 Ianuarie pe Sf. Ioan Botezatorul, la 10 pe Sf. Grigorie al Nisei (fratele lui Vasile cel Mare), la 17 pe Sf. Antonie cel Mare, la 18 pe Sfantul Atanasie cel Mare si pe Sf. Chiril, patriarhii Alexandriei, la 19 pe Sf. Macarie cel Mare, la 20 pe Sf. Eftimie cel Mare, la 21 pe Sf. Maxim Marturisitorul, la 25 pe Sf. Grigore Teologul, la 27 Aducerea moastelor Sf. Ioan Gura de Aur, la 28 pe Sf. Efrem Sirul si, in sfarsit, astazi, pe Sf. Trei Ierarhi, pe Sf. Vasile cel Mare, pe Sf. Grigorie Teologul si pe Sf. Ioan Gura de Aur.
Desigur ca aceasta praznuire, in luna Ianuarie, a atator sfinti mari, a caror stralucire e asemenea unor luceferi pe cerul credintei noastre, cere o lamurire: De ce luna Ianuarie e impodobita cu atatea straluciri de sfinti mari, iar in celelalte luni ale anului sunt mai rari acei asemenea acestor sfinti?
Fratilor, Ianuarie e prima luna a anului. E inceputul celorlalte unsprezece luni care vor urma. Socot ca de aici ne vine usor si talcul. Ca sa incepem anul sub ocrotirea acestor sfinti. Sa-i avem ca pilda de intelepciune si de sfintenie. Sa pasim in noul an cu dorul sfant al eroismului inspirat de la acesti eroi ai unei credinte dumnezeiesti. Si astfel, viata sa-si croiasca fagasul pe urmele acestor patriarhi ai harului, ai Invataturii celei inalte, si ale unui trai crestinesc dus pana la perfectiune.
Fratilor, cei vechi, in simbolismul lor, infatisau luna Ianuarie in chipul urmator: o cheie in mana cea dreapta, rezemata pe 12 stalpi, prin care voiau sa arate ca aceasta deschidea usa la celelalte luni ale anului. Socot ca, daca am privi si din punctul nostru de vedere, nu cu putin talc e pusa sarbatorirea atator de multi si mari sfinti in cursul acestei luni a lui Ianuarie. Intr-adevar, prin praznuirea acestor sfinti din luna Ianuarie, dobandim cheia intelegerilor intregii teologii, care se va desfasura in cursul unui an, si cheia intelegerilor tuturor praznuirilor din celelalte luni. De cat folos ne poate fi sa cunoastem viata Sf. Vasile cel Mare, pentru ca apoi sa stim cine este un ierarh si ce i se cere lui ca sa-si implineasca misiunea lui, sau ce inseamna pentru un propovaduitor crestin curajul predicilor lui Ioan Botezatorul, care infrunta pe toti cei ce nesocoteau invatatura cea sfanta, sau inalta filosofie pe care o cunostea Grigore de Nisa, ori ce dogmatist a fost Sf. Atanasie cel Mare, si apoi, ce orator de seama a fost Sf. Grigore Teologul, nemaivorbind de acela caruia i se zice pe drept Gura de Aur, si ce poet si cugetator crestin a fost Sf. Efrem Sirul. Si, in sfarsit, nu pot sa termin fara sa pomenesc de viata de pustnici a acelor sfinti si prea cuviosi parinti, ca Sf. Antonie cel Mare, ori Sf. Macarie cel Mare, care au impodobit pustia si au insufletit-o prin sutele si miile de ucenici, care reuseau sa urmeze si ei viata cea prea imbunatatita a Sf. Macarie si Antonie, carora azi, pe drept, li s-a spus cel Mare.
Fratilor, prin praznuirea acestor sfinti, noi nu numai ca vom intelege mai usor crestinismul, dar si pe toti ceilalti sfinti pe care ii praznuim in celelalte luni, ei nefiind decat ierarhi, teologi, calugari, propovaduitori si martiri, ori marturisitori ca unii din aceste pilde reprezentative din intregul camp de viata al Bisericii noastre crestine.
Iata cum, prin praznuirea sfintilor din aceasta luna, patrundem in cuprinsul unui an si mai ales si in rostul de intelegere al lui. Luna Ianuarie este intocmai ca si o livada in care patrunzand, avem de vazut atatea frumuseti, atatea inaltimi si atatea podoabe in fata carora sufletul oricarui crestin ramane in admiratie si plin de ravna dragostei de a culege si dobandi si el din aceste frumuseti care fericesc pe orice om. Dorinta noastra e de a implanta si de a altoi si in sufletele noastre pilda acestor sfinti, care au stralucit in chip atat de maret in aceasta viata. Si vazand cat de pilduitori sunt pentru noi, pare ca si noua ne vine sa zicem: "O, voi care in livada salasluiti, crestinii vor sa va auda glasul. Fa-ma sa-l aud si eu cu ei" (Cantarea Cantarilor VIII, 13). Intr-adevar, de ne intoarcem privirile la cei din trecut, voind ca prin cunoasterea vietii lor, sa ne inteleptim pentru viitor, apoi sincer trebuie sa o marturisim, ca cei din trecut unii locuiesc in morminte, iar altii in livezi. O, mare este numarul acelora care odata ce au murit au fost inmormantati pentru totdeauna. Mormintele lor nu-ti vorbesc decat prin "oasele goale" ce le cuprind. Nici o flacara si nici un glas de viata nu se-nvaluie deasupra unor asemenea morminte, care cu tristete au ingropat mai ales o viata plina de ticalosii si lipsita de orice folos care inalta si da frumusete si vesnicie sufletului omenesc.
Cei din gradina cu sfintii, insa, "cugetand la legea Domnului ziua si noaptea", au fost ca niste pomi saditi la marginea apelor, care-si dau rodul lor la vreme, dupa cum spune psalmistul. Ei au inflorit viata lor prin sufletul lor crestin si prin aceasta au impodobit fiinta omeneasca cu toate rodurile bogate. Si de aceea ei au si trait si traiesc in cinstea milioanelor si miliardelor de crestini din cursul tuturor veacurilor. Prin frumusetea si inaltimea vietii lor, dusa in sfintenie, ei au cinstit neamul omenesc impodobindu-l cu straluciri pilduitoare la care se poate inalta orice om.
Fratilor, pare ca in chip firesc, vine sa ne intrebam: care este taina acestei inaltari a sfintilor, caci oameni ca si noi au fost, si oameni au fost si cei dinainte de venirea lui Iisus Hristos si totusi nu au ajuns sa aiba stralucirea acestor sfinti?
Intr-adevar ca acesti eroi ai inaltimilor au avut ceva deosebit. In sufletul lor a fost implantata puternic credinta crestina. Gradinarul minunat a fost Domnul nostru Iisus Hristos, El a altoit darul adevarurilor Lui si astfel s-a nascut o viata noua. Crestinul, dupa cum spune si Sf. Apostol Pavel este "o faptura noua” (Efeseni II, 15).
Tot ceea ce este vechi e innoit in firea omului cu adevarat credincios. Adam cel vechi e inlocuit prin Adam cel nou, fara de pacat, care e Domnul nostru Iisus Hristos. In crestinul adevarat nu mai traieste omul cel vechi cu ale lui porniri patimase, ci Hristos Insusi e acel care traieste. Mantuitorul e pentru noi buciumul vietii, iara noi suntem mladitele care pornesc din aceasta viata noua. Si de aceea, cei ce cred si traiesc in aceasta viata noua, ei se si impodobesc cu numele lui Hristos. Noi ne numim crestini, de la Hristos. Iar fiecare crestin adevarat este socotit un alt Hristos, pentru ca invatatura lui, viata lui, cu toate ale ei jertfe si invingeri este Hristos Insusi.
Ceea ce constituie geniul crestin este tocmai aceasta noutate, care s-a adaugat omenirii, Hristos Dumnezeu. De acum cine traieste in duhul acestui chip de invatatura si viata noua, infaptuieste si el o noua constructie de viata generala. Crestinul cu adevarat este o zidire noua pentru omenire. Paganismul vechi si nou nu a adus omenirii nici o inaltare, ci din contra o coborare; nu a adus fericire, ci din contra suspin; nu a zidit, ci a daramat, proba o avem in prabusirea Rusiei si in zvarcolirile din Spania. Crestinismul a intrupat sfintenia, perfectiunea morala si intelepciunea vietii. Sfintii sunt eroii credintei in Hristos. La inceput toti crestinii erau numiti sfinti. Viata lor era infatisarea sensibila a invataturii celei noi a lui Hristos. Ei traiau in duhul genial al adevaratei vieti omenesti, al carui sens il implantase Domnul nostru Iisus Hristos prin invatatura Sa.
Pentru crestin, mai presus de toate, este sufletul. El valoreaza mai mult decat intreg universul, care e facut in vederea lui. Iar venirea in lume a lui Dumnezeu, care valoreaza iarasi cat maretia primei creatii a universului, e facuta tot in vederea sufletului omenesc. Pentru marturia noastra a venit Hristos pe pamant.
Pentru crestini, "sufletul este mai insemnat decat hrana si trupul este mai insemnat decat haina” Luca XII, 23. Iar grija noastra cea mare este in "a ne teme nu de cei ce ucid trupul, ci de acei care pot sa piarda si sufletul si trupul in gheena" (Mat. X, 28), caci daca vom pierde sufletul nostru, totul este pierdut pentru noi. Si de aceea crestinii din primele veacuri, si multi din cei din Rusia de astazi au preferat sa li se schilodeasca trupul, sa fie omorati chiar, pentru credinta lor, dar sa nu se desparta de Hristos. Iata pe Sf. Maxim Marturisitorul a carui pomenire am facut-o la 20 ale lunii Ianuarie, l-au martirizat pentru ca nu a voit sa schilodeasca invatatura lui Hristos prin a crede intr-o erezie, dar nu s-a dat invins; i-au taiat mana, i-au taiat limba pentru a nu mai propovadui credinta cea adevarata a lui Hristos in care crezuse pana la varsta de 82 de ani, dar el nu si-a intinat sufletul cu ereticii.
Si cati altii au preferat ca sa fie despartiti de acest trup trecator, dar sufletul sa fie unit cu Hristos. De aceea cu dreptate se intreaba Sf. Apostol Pavel: "Cine ne va desparti de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau stramtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau golatatea, sau primejdia, sau sabia? Caci precum este scris: Pentru tine ne ucid in toata ziua si ne socot ca niste oi, randuite spre junghiere. Dar toate acestea le biruim cu puterea Celui ce ne-a iubit. Caci sunt incredintat, ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nici cele de fata, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici alta faptura oarecare nu poate sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus, Domnul nostru”. Rom. VIII, 35-39.
Iata in ce consta geniul crestinismului, in restatornicirea ierarhiei valorilor reale. Lumea crestina e o lume duhovniceasca in care sufletul primeaza, el e spiritul rector al omenirii.
Forta musculara nu dicteaza, ea e pusa in serviciul sufletului, ea e sluga, iar nu stapan cum era inainte de venirea crestinismului, cand valoarea omului era raportata la forta si sanatatea trupului. Acum nu numai ca sufletul e pus la locul de cinste, dar ceva mai mult, truda crestinului este ca si pe acest trup sa-l faca locas cinstit al sufletului. Pentru ca, dupa cum am spus, lumea si trupul sunt in vederea sufletului, iar sufletul la randul lui nu poate sa-si indeplineasca menirea de a fi al lui Dumnezeu, daca trupul este bolnav si tintuit patimilor. Toata roada duhului se revarsa si se infaptuieste prin trup. Si iata atunci de ce se cere din partea crestinului, ca si acest trup, care este o prelungire a sufletului si mijlocul de manifestare al lui, sa-l pastreze vas curat si neintinat niciunei patimi, caci el, trupul, este zidirea lui Dumnezeu. Si daca pacat este ca sa-ti bati joc de sfintele icoane care infatiseaza imaginea Sfantului pe care-l reprezinta, apoi tot un sacrilegiu este ca sa distrugi prin faradelegi aceasta infatisare omeneasca a ta cu trup si suflet, care e facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
In crestinism nu numai ca a fost repus la locul de cinste sufletul prin aratarea originii lui dumnezeiesti, ca unul ce este scanteie din dumnezeirea nemuritoare, si nu numai ca prin aceasta a desteptat preocuparea tuturor de el, dar ceva mai mult, sufletul si trupul a fost si este sfintit prin harul lui Dumnezeu si prin invatatura Sa cea sfanta. Prin Taina Sf. Botez, oricine o primeste se infiaza ca fiu al lui Dumnezeu, iar prin celelalte Sf. Taine se sfinteste in deosebitele chemari si trepte ale vietii bisericesti si sociale.
In ce priveste lumina adevarurilor dumnezeiesti, si puterea lor de taina asupra gandurilor omenesti, n-am a pomeni decat insasi rugaciunea Mantuitorului catre Parintele Sau: "Sfinteste-i, Doamne, cu adevarul Tau". Ioan XVII, 17. Si aceasta sfintenie pe care o da adevarul invataturii lui Dumnezeu, vietii omenesti, nu avem sa o vedem decat din urmatoarea comparatie a felului cum ne invata altii sa concepem fericirea. Si iata ca, in aceasta privinta, nu voi face compararea decat intre epicureism, stoicism si crestinism, ca unele ce reprezinta in chip permanent directivele intreite ale fericirii, dupa care alearga omenirea.
Epicureii din vechime, ca si cei de astazi nu vad ca ar fi fericirea decat in placeri. Pentru ei placerea sub toate ale ei forme de senzatii gadilitoare si incantatoare pentru simturi este tot ceea ce poate constitui fericirea.... Dar cat de mult se inseala! Aceste placeri nu dureaza nici atata timp cat traiesti, ci doar numai cateva decenii si apoi..., cu viata ingenunchiata de astfel de ruinari sufletesti si trupesti, iti gemi in durere a doua parte a vietii...
Stoicii, in categoria carora ar fi sa incadram si pe acei care-si pun drept scop al vietii numai stiinta, se incred numai in puterile lor sufletesti. Ei pun bunul suprem in ceea ce poate da omul cu puterile lui. Ei se socot "intelepti”, dar dupa cum spune Sf. Apostol Pavel, aceasta intelepciune este nebunie inaintea lui Dumnezeu. Caci intelepciunea aceasta omeneasca fara de lumina invataturii sfinte nu ne inalta, ci ne coboara... Increzatori prea mult in puterile lor ei au negat ceea ce n-au putut prinde cu simturile lor, si au socotit ca ultimul cuvant numai ceea ce stiu ei... Si cat s-au inselat! Spuneti D-voastra daca au ajuns ca sa faca viata mai fericita si daca nu de multe ori ei au marit nenorocirile dintre oameni. N-ar fi sa pomenesc decat de macelul razboaielor, si de mandria provocatoare pe care o au acei bine inarmati...
Fratilor, nu e de condamnat stiinta in sine, ci numai lipsa de constiinta si necredinta provocatoare pe care o avem de observat la acei care se bizuie numai pe puterile lor... Intr-adevar, atat in ce priveste pe epicurei, care-si pun fericirea in placerile trupului, cat si pe stoici, care-si pun intelepciunea si taria lor numai in puterile lor sufletesti, nu le putem spune decat cuvintele proorocului Ieremia: "Blestemat fie omul care nadajduieste in om si-si face sprijin in carne, si inima caruia se departeaza de Domnul”, Ieremia XVII, 5.
Fericirea omului, dupa invatatura crestina, nu o putem avea deplin decat de la Dumnezeu. Acel ce a creat pe om este singurul Cel ce stie care-i fericirea potrivita omului. Si de aceea crestinul o asteapta de la Dumnezeu. Pentru noi "Dumnezeu este Calea, Viata si Adevarul”. Iar psalmistul spune atat de limpede ca "Domnul este taria mea” (Psal. XCIII), iar in alta parte, "Ferice de omul pe care-l invata Domnul” (Psal. CXLIII, 5).
Intr-adevar, nici nu se poate un scop mai inalt al fericirii omului decat Dumnezeu, care e mai presus de toate. Si de aceea si Dumnezeu a pus fericirea si iubirea noastra in El pentru ca nimic nu ne poate inalta pe noi mai presus de toate creaturile din acest univers, decat ceea ce e mai presus de ele, Dumnezeu. Orice scop al vietii si al fericirii intemeiat in dobandirea unui lucru sau a unei creaturi de pe pamant, pe om il coboara de la inaltimea lui de rege al creaturii. Coroana regeasca a stapanirii lui i se coboara de pe cap ori de cate ori isi are atintite toate preocuparile si fericirea lui la cele de jos, iar nu la cele de sus, care vin de la Dumnezeu.
In aceasta privinta, pe drept putem spune, ca mai presus de toata invatatura oamenilor cu privire la fericire, tot crestinismul cu adevarul invataturii lui Dumnezeie?ti e mai presus de toate. Fericirea crestina asa precum e conceputa, e viata si e bucurie adevarata care inalta pe acei care o urmeaza pana la Dumnezeu. Fericiti au fost si sunt sfintii in cel mai inalt grad, fericiti putem fi noi de vom urma intrutotul invatatura crestina si ne vom pregati in chip intelept in aceasta viata, pentru viata care va sa vina. Sfintii, care se impartasesc mai mult ca oricare altii de aceasta fericire cereasca, au ajuns pana acolo ca au murit lumii si au trait numai in Domnul. Pentru crestinii adevarati, a trai e a implini invatatura lui Hristos.
Geniul sfintilor e ca au facut ca din acea scanteie a credintei aruncata in sufletul lor, sa se aprinda acea lumina a lui Hristos, care arunca intunericul prielnic patimilor. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul si Sf. Ioan Gura de aur au crezut in Hristos pana intr-atata, incat nu erau ei aceia care traiau, ci Hristos. Si totusi aici este minunea cea mare, desi au murit pentru ei, traiesc ca nimeni altii in cea mai mare cinste a sfinteniei si a fericirii. De ar fi trait numai ei, si pentru ei, ar fi fost simpli filosofi, sau profesori de retorica a caror faima se ducea cu ultimii lor elevi. Caci daca ne e cunoscut profesorul de retorica al Sf. Ioan Gura de Aur, Libaniu, apoi aceasta vine de la faima elevului sau. Sfintii sunt genii stralucitoare ale crestinismului, care sunt necesari mai mult ca oricare altii pentru omenire. Superioritatea geniilor crestine, a sfintilor, fata de orice alte genii omenesti, o marturiseste in chip atat de evident un mirean, Dr. Alexis Carreli, in cartea sa "Omul, aceasta fiinta necunoscuta”.
Superioritatea Sfintilor Trei Ierarhi este asa de bine marturisita si de cantarea bisericeasca, cand pe fiecare in parte ii numeste: "Vasile dumnezeiasca minte, Grigore dumnezeiesc glas, Ioan luminator a toata lumea”... (Stihira de la Vecernie). Si intr-adevar, ca geniul crestin al acestor sfinti ierarhi nu consta numai in ce priveste geniul natural innascut fiecarui om numit de noi genial, ci ceva mai mult, pe trunchiul acestui geniu firesc a venit si s-a altoit geniul cel suprafiresc al crestinismului. Si de aceea ei au avut nu numai creatiile lor si luminile naturale care patrund intr-un sens aceasta natura care ne inconjoara, ci ei au fost luminati de Duhul Sfant in a vedea si a-si insusi din intelepciunea cea fara de hotar, care e Dumnezeirea Insasi. Si numai asa se explica cum ei au patruns, ca nimeni altii, misterul Sfintei Treimi stabilind definitiv dogma Sf. Treimi. Sf. Grigore de Nazianz pe drept a fost numit Teologul, pentru ca el singur s-a inaltat la intelegerea lui Dumnezeu Cel intreit in persoane si Unic in fiinta. In istoria crestinismului numai Sf. Ioan Evanghelistul si Sf. Grigore de Nazianz poarta pe drept numele de Teologul.
Iata, genialitatea acestor sfinti ierarhi o putem vedea din aceste avanturi de dogmatizari nepatrunse de nimeni pana la ei si apoi urmate de intreaga crestinatate. Noi astazi credem in dogma Sf. Treimi, asa precum au formulat aceasta credinta acesti mari ierarhi.
Nu mai vorbim de genialitatea lor in a patrunde sensul intregii invataturi crestine in toata adancimea ei, incat toti crestinii din toate veacurile care voiesc sa cunoasca lamurit cele ale credintei si ale moralei, trebuie sa citeasca scrierile acestor Sfinti. Si pentru a se vedea genialitatea lor, nu am a pomeni decat ceea ce spune unul dintre ei, despre una din scrierile lui Vasile cel Mare. E vorba despre cele ce scrie Sf. Grigore Teologul, despre Exaimeronul Sf. Vasile: "Cand iau in mana si citesc Exaimeronul lui - cele noua predici vestite ale acestui Parinte, despre creatia lumii - atunci intru in comuniune cu Facatorul... Cand citesc cartile facute de dansul despre Sf. Duh, gasesc pe Dumnezeu... Cand citesc celelalte talcuiri ale lui, nu ma marginesc numai la litera simpla de dinafara, ci patrund adanc in duh, ca si cum ar fi o chemare adanca spre altul, si vad o lumina ce tinde spre lumina, si astfel pricep insemnatatea inalta a Sf. Scripturi”. Orat. XLIII,, cf. Farrar, Viata si operele Sf. Parinti, trad. de Mitropolitul Nicodim, vol. X, pag. 267.
Sf. Vasile, vorbind despre Sf. Grigore de Nazianz, il numeste: "Vas ales si fantana, adanca... gura lui Hristos”...
Aceasta adanca si geniala patrundere a dogmelor dumnezeirii a inflorit apoi si in alcatuirea Sfintelor Liturghii, a Sf. Vasile cel Mare si a Sf. Ioan Gura de Aur.
Si iata, ca si aici avem a vedea genialitatea lor, caci de atunci vesnic sufletul crestin ortodox se mangaie si se inalta prin rugile si cantarile acestor sfinte slujbe, care reprezinta viata, invatatura si pe Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Sufletul nostru ia aripi si se inalta pana la Dumnezeu, soptind si cantand gandurile de rugaciune ale acestor dumnezeiesti parinti ierarhi: Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. Iata prin urmare o alta manifestare a geniului crestin, in alcatuirea celui mai sfant si in veci repetat serviciu al Sf. Liturghii.
Dar lumina gandului lor o folosim pana astazi si in ceea ce priveste adancirea talcului pe care l-au dat ei invataturii sfinte. Si aceasta merge pana acolo, ca nu se poate sa fie crestin adanc cunoscator al problemelor credintei, si nu se poate sa fie propovaduitor al invataturii crestine, fara sa fi cetit si invatat ceea ce au scris acesti geniali parinti ai Bisericii crestine: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul, si mai ales Sf. Ioan Gura de Aur. Ei sunt parintii invatamantului crestin; ei sunt parintii elocventei. Cei mai straluciti predicatori ai crestinismului au fost ei, iar cei mai de seama predicatori dupa ei, au fost acei care si-au facut instructia si educatia la scoala gandurilor si a invataturii acestor parinti ai gandului si ai elocventei crestine.
Geniul crestin s-a manifestat la sfinti nu numai in viata lor personala a gandurilor, a simtirii si a traiului, ci si in ceea ce priveste fapta lor. Pecetea geniului crestin o vedem mai ales in fapte. Infaptuirile sunt in raport cu priceperea invataturii sfinte, ele se raporteaza egal una fata de alta, "Credinta fara fapte este moarta". Iac. II, 17. In aceasta privinta Sf. Trei Ierarhi au trait intru totul crezul crestin al marturisirilor lor. Ei au fost niste asceti ai traiului. De la Sf. Vasile cel Mare ne-au ramas reguli de oranduire a traiului calugaresc, potrivit scopului pentru care fiinteaza.
In faptele de milostenii, care mai de care s-au intrecut in a veni in ajutorul aproapelui lipsit, fie prin ceea ce aveau ei, fie prin stralucitele indemnuri la milostenii pe care le faceau celor ce aveau de unde da. In sfarsit, n-ar fi sa pomenesc decat de spitalul pe care l-a infiintat, pentru prima data in lume, Sf. Vasile cel Mare…
Iata cum sfintii, si in domeniul faptelor, au construit opere a caror genialitate o putem vedea si dupa folosinta lor de veacuri.
Fratilor, geniul crestin e geniul implantat de Dumnezeu in sufletele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a adus ceva nou, care nu era in cugetul si nici in ratiunea si viata omenirii. Aceasta noutate in har si adevar, coborata in sufletul omenesc, curata, lumineaza si inalta pe om pana la perfectiune. Si pentru crestinul adevarat, perfectiunea si intelepciunea insasi, nu este alta decat in Hristos.
Sfintii, care au trait in Hristos si s-au inteleptit din intelepciunea insasi, au fost genii constructive, nu numai pentru viata lor, dar si pentru intreaga omenire din cursul tuturor veacurilor, de cand au trait ei si pana la sfarsitul lumii.
Cu adevarat ca si in aceasta privinta, putem marturisi cu psalmistul: "Doamne, trimite-vei Duhul Tau si toate se vor innoi” (Psal. 103, 30).
Drept incheiere pentru aceasta vorbire, nu pot sa graiesc decat cuvintele de lauda cantate atat de frumos astazi in cinstea Sf. Trei Ierarhi: Bucura-te luminatorul Bisericii Vasilie intelepte si stalpul cel neclatit. Bucura-te minte cereasca, prea mare Arhiereule teologule Grigorie. Bucura-te Ioane Gura de Aur, cel cu totul de aur, luminate invatatorule al pocaintei. O parinti de trei ori fericiti, nu incetati pururea a va ruga lui Hristos, pentru cei ce savarsesc cu credinta si cu dragoste preasfintita si dumnezeiasca pomenirea voastra. Amin.
Parintele Vasile Vasilache
(Nota autorului: Aceasta predica a fost tinuta in cadrul predicilor-conferinte, ce au fost orinduite sa se tina in Catedrala Sfintei Mitropolii din Iasi, in anul 1938)
(din volumul "DUMNEZEU ESTE LUMINA” - Predici rostite la Iasi intre anii 1935-1939)
