Socot ca nu este om traitor pe acest pamant, care sa nu-si faca sanatoasa judecata ca, universul, cu tot sistemul planetar, si intregul cosmos nu exista decat in vederea vietii omenesti. Daca n-ar fi omul, acest cosmos n-ar avea nici o ratiune sa existe si sa-si dainuiasca frumusetile lui, precum si darnicia de a scalda in raze si a picura roua, care sa fructifice insutit semintele de sub catifelata patura pamanteasca. Oare pentru cine socotiti ca s-ar desfasura intreaga aceasta armonie de frumuseti si prea bogata rodire, daca n-ar fi omul, regele creaturii, care sa mentina proportia intre tot ceea ce exista pe pamant, sa puna ordinea si sa domneasca in aceasta imparatie a universului?
Fiorii groazei imi invaluie judecata ori de cate ori ma gandesc ce ar putea sa fie acest univers fara om… un pustiu... o imparatie a salbataciei naturii, o domnie a fiarelor, un hau al tuturor prapastiilor.... iar mai presus de toate, nu ne-am putea explica, pentru ce ar mai fi creat acest univers Dumnezeu? Numai pentru animalele care sa se sfasie intre ele, si care-si au privirile atintite catre pamant si nicidecum, macar catre frumusetile cosmosului?...
O existenta a cosmosului fara de om, ar presupune o creare a universului, fara de nici o ratiune, deci un produs al intamplarii. Dar, cea mai simpla judecata nu poate admite ca o intamplare sa produca din nimic, acest maret cosmos, caci „din nimic, nimic”, iar intamplarea nu e decat o vorba goala de orice sens si forta, care nu poate explica nimic.
Absenta omului pune problema absentei cosmosului.
Fratilor, daca pentru oricine, intreg cosmosul si tot universul exista in vederea omului, apoi, pentru orice crestin corpul si viata tuturor oamenilor exista in vederea impreuna vietuirii cu Dumnezeu, intr-o viata plina de fericiri nesfarsite si de preamarire a lui Dumnezeu.
Dupa cum pe pamant trebuie sa intampinam pe om, la fel si omul trebuie sa intampine pe Dumnezeu.
Intreaga viata, crestinul e dator sa laude pe Dumnezeu si sa-I multumeasca Lui, avandu-L ca pe cea mai de seama tinta a vietii lui, nu pentru ca Dumnezeu ar avea nevoie de preamaririle noastre, caci prin aceasta cu nimic nu-I marim slava Lui. Dar facem aceasta pentru ca numai Dumnezeu intrupeaza si are fericirea adevarata, dupa care noi atata suspinam.
Iata cum pentru orice crestin se incheie intr-un tot unitar, intreaga explicatie a existentei universului.
Existenta cosmosului nu are alta ratiune de a fi decat in vederea unui salas omenesc, iar omul nu traieste pe acest pamant si nu poate fi fericit, decat in vederea Intampinarii Domnului, pe care fiecare crestin o asteapta ca pe o nespus de mare mangaiere si fericire.
Frati crestini,
In viata aceasta pamanteasca, noi nu suntem decat in timpul uceniciei pe care o facem in vederea vietii viitoare, catre care toti mergem, cu vrerea sau fara vrerea noastra. Viata de aici e vremea scolaritatii noastre, in care timp ne pregatim pentru maretul examen pe care il vom da, cand vom intampina pe Domnul la a doua venire a Sa. Atunci se va vedea daca am fost elevi sarguinciosi in scoala vietii de aici, ori niste lenesi si neascultatori, pentru care meritam pe drept tot dispretul si pedeapsa.
Viata noastra pamanteasca e o viata de proba, de incercare prin care se lamureste sufletul nostru. Din felul cum vezi pe un crestin ca traieste adevarurile credintei sale aici pe pamant, poti deduce daca el se harazeste vietii celei in veci fericite, ori muncilor celor fara de sfarsit. Viata de dincolo de mormant nu se da decat pe baza pretuirii pe care o ai dat vietii de pe acest pamant. Patrunsi fiind de acest adevar al credintei, iata de ce se cere din partea noastra ca sa ne pregatim cu toata sfintenia, pentru a intampina pe Dumnezeu la venirea cea de a doua, cand va rasplati fiecaruia dupa faptele sale.
Aceasta credinta ca viata nu se termina cu moartea, si aceasta speranta intr-o dreapta rasplatire in viata viitoare, potrivit faptelor, nu ne poate fi smulsa din inima vietii noastre cu toate planurile economice si chiar cu forta.
Problema mai grea e cum ne preparam noi in aceasta scoala a vietii, cine ne pregateste in vederea examenului pentru viata vesnica? Cine e pedagogul nostru, caci noi prin noi, nu numai ca nu poate fi vorba de o inaltare a noastra spre fericire, dar din contra o injosire a noastra, o pogorare la zoolatrie, sau cel mult la o zeificare a patimilor noastre.
Fratilor, pedagogul vietii noastre e Hristos. Dumnezeu nu numai ca ne-a creat si ne rasplateste cu fericirea vesnica, dar tot El este acela care e calauzitorul nostru, pentru a ajunge sa dobandim viata vesnica.
In crestinism noi avem o invatatura sfanta, revelata, care ne mantuie.
Dumnezeu pentru noi, nu e numai un simplu autor al unor adevaruri geometrice, ci El pune in inima omului o lege de viata, pe care de o vom urma, rasplata vesnicei fericiri va fi asupra noastra.
Aceasta lege a vietii celei fericite, Hristos nu o impune nimanui. El, ca pedagogul prin excelenta al omenirii, asteapta ca sa voim noi a urma sfatul ori nu. Dupa cum spune la Scriptura Sfanta: „Viata si moartea ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai”. Deuteronom XXX, 19.
Deindata ce iesim de sub pravilele divine dam gres. Iar cine asculta si implineste invatatura sfanta ajunge sa fie bine placut lui Dumnezeu.
Si prin aceasta inseamna ca, inca din aceasta viata petrece in vecinatate cu Hristos, pana cand va ajunge timpul sa fie vesnic cu El numai in fericire.
Fratilor, cine traieste inca din aceasta viata in vecinatate cu Hristos, devine o faptura noua. Exemplu il avem cu Zacheu Vamesul, care in momentul in care a intrat Iisus in casa lui s-a schimbat, din om plin de pacate cum era, intr-un om drept, milotiv si deci iubitor de aproapele si cinstitor de Dumnezeu.
Vecinatatea cu Dumnezeu o capatam prin Sf. Impartasanie si prin auzirea si implinirea invataturii sfinte. In momentul in care vom sorbi cu privirea noastra pe Hristos, ne vom schimba si noi dupa felul cum ne-a dat pilda si povata cel iubit de noi. Si atunci, va asigur ca vom avea adevarata pregatire pentru a intampina pe Domnul la judecata cea de apoi. Pentru ca vom ajunge la sfarsitul vietii noastre pamantesti, la fel cu profetul Samuil. Acest sfant al Vechiului Testament, traitor si om asemenea cu noi, ajungand la adanci batraneti si stand in mijlocul poporului Israil, pe care el il condusese din tineretea lui, a zis catre intreg poporul:
Iata, eu am imbatranit si am incaruntit fiii mei sunt cu voi si am umblat eu inaintea voastra din tineretile mele pana acum.
„Iata-ma, eu sunt aici; marturisiti contra mea inaintea Domnului si a unsului lui (regelui): de am luat cuiva boul? de am luat cuiva asinul, de am pagubit pe cineva si de am stramtorat pe cineva; de am luat de la cineva mita si am inchis ochii la judecata lui? si va voi despagubi".
Si au raspuns toti: „Tu nu ne-ai obijduit, nici nu ne-ai stramtorat, nici nu ai luat nimic de la nimeni”.
Și el a zis catre ei: „Martor ne e Domnul, si martor e unsul lui (regele) in ziua aceasta, ca voi n-ati gasit nimic asupra mea". Iar ei au zis: „Martor!” I Samuil XII, 2-5.
Va intreb acum, oare toti batranii neamului nostru, pot striga si cere marturia poporului, la fel cu batranul Samuil?
Oare fiecare roman poate marturisi la fel cu Samuil despre nevinovatia sa, si pe care apoi sa o intareasca poporul sub prestare de juramant? Daca nu pot sa ne intrebe, decat doar putini, asupra nevinovatiei lor, atunci de ce sa ne mai miram ca nu e fericire in tara? Sa ne inaltam pe treptele anului odata cu treptele virtutii; culmi de ani, culmi de virtuti.
Fratilor, fie ca fiecare din noi sa ne inteleptim din chipul nevinovat al traiului profetului Samuil, care pana la adanci batraneti a pasit pe calea adevarului, a dreptatii si a sfinteniei. Si astfel pregatiti sufleteste vom fi nu numai in cinstea poporului, dar si in nespus de mare fericire, de a intampina pe Domnul cu stralucirile unei vieti nepatate, gata de a fi incununate de cele mai mari rasplatiri ceresti.
Fie ca pilda vietii batranului Simeon si a proorocitei Ana, sa ne intelepteasca si pe noi in a duce o viata plina de evlavie si dreptate, dupa cum au trait acesti doi batrani, care s-au invrednicit „sa nu vada moartea, pana nu ar vedea pe Hristos Domnul”.
De ne vom face toti scoala vietii la acesti ilustri profesori, va asigur ca vom fi la fel cu ei bine-placuti Domnului, fericiti aici si in viata care va sa vina, iar cand vom intampina pe Domnul la judecata cea de apoi, El ne va intampina cu o nespus de mare rasplatire.
Fratilor, se cade noua sa ne pregatim si sufleteste in viata aceasta, pentru ca fericirea noastra sa fie adevarata si deplina.
Crestine, observ si observati cu totii, ca nimeni dintre noi nu ne vrem raul.
Cine oare ar vrea sa aiba o sotie rea, cu care sa nu poata duce casa fericita si linistita? Cine-si doreste un sot netrebnic? Cine nu se ingrijeste sa aiba servitori buni, pamant bun, serviciu bun, ori case bune? Si-apoi cum ne ingrijim noi sa avem haine bune, si o incaltaminte cat se poate mai buna? (Vezi si f. Augustin, Sur la nécessité de porter de bon fruits. Sermon, LXXII).
Te intreb crestine, oare cand e vorba de viata ta sufleteasca, voiesti tu sa ai o rea viata sufleteasca? Sa lasi in paragina neingrijirii tocmai ceea ce este mai de pret pentru tine?
Cum? daca noi ne ingrijim de cele trecatoare, cu atat mai mult se cere sa ne ingrijim de cele vesnice, de salvarea sufletului nostru, care dainuieste in vesnicie.
Si cum ne-am putea explica noi faptul ca, atunci cand e vorba sa intampinam pe un prieten, pe un demnitar al acestei vieti trecatoare, ne prezentam cum se poate mai bine imbracati, iar cand e vorba ca sa intampinam pe Dumnezeu la venirea cea de apoi, noi sa nu ne pregatim sufleteste spre a-L intampina, fiind imbracati cu stralucirea virtutilor si a faptelor celor bune?
Sa nu ne ingrijim in a-i raspunde cat mai bine si frumos?
Oare inteleptesc lucru e ca noi sa ne ingrijim de toate, numai de suflet nu? Sa lasam in paragina tocmai ceea ce e vesnic din noi?
Fratilor, fie ca aceasta sfintita sarbatoare sa trezeasca in noi dorurile si chemarea sfanta, de a ne pregati pentru luminata zi, cand cu totii, la fel cu batranul Simeon si proorocita Ana, vom fi chemati sa intampinam pe Domnul.
Acest inceput bun il putem pune chiar de acum, prin dragostea pe care o vom avea de sf. Biserica, si prin sfintenia pe care o vom pastra la sfintele slujbe.
Acest legamant sfant al inceputului, sau al unei continuari cu mai mult curaj, a pregatirii noastre sufletesti, in vederea Intampinarii Domnului, sa-l facem in acest sfant lacas, acum, cand atat de solemn am praznuit hramul ei, incat potrivit celor din Scriptura: „In biserica Slavei lui Dumnezeu sezand, in cer ni se pare noua a sta”.
Cu aceste ganduri sfinte si hotarari mantuitoare, plecand de la aceasta marita praznuire, va asigur ca la sfarsitul vietii vom avea si noi fericirea batranului Simeon si a proorocitei Ana, ca sa zicem: „Acum libereaza pe robul Tau Stapane, cu pace, dupa cuvantul Tau; caci au vazut ochii mei mantuirea Ta”... Amin.
Protos. Dr. Vasile Vasilache (din volumul "DUMNEZEU ESTE LUMINA" – Predici rostite la Iasi intre anii 1935-1939)
