Predica la Duminica I-a dupa Rusalii, a Tuturor Sfintilor
Duminica aceasta e randuita sa aminteasca pe toti sfintii cunoscuti si necunoscuti, cati au existat in istorie. Sfanta Biserica ne pune inainte, cu acest prilej, un text din Sfanta Evanghelie dupa Matei, care vorbeste despre datoria de a ne marturisi credinta, asa cum sfintii, mai ales martirii si marturisitorii, au murit pentru aceasta marturisire, iar ceilalti s-au sfintit traind adevarurile de credinta din tot sufletul, din tot cugetul, in smerenie, in dragoste, in slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor.
Textul, care s-a citit si pe care toti cei prezenti l-ati auzit, lasa loc catorva intrebari, in aparenta nu usor de raspuns. O sa incercam sa ni le punem impreuna si sa cautam talcul cel adevarat al celor spuse de Mantuitorul.
Sa recapitulam textul Evangheliei: "Zis-a Domnul: Pe cel ce Ma va marturisi inaintea oamenilor, il voi marturisi si Eu inaintea Tatalui Meu care este in ceruri, iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor. Ma voi lepada si Eu inaintea Tatalui Meu care este in ceruri... Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea sa-Mi urmeze Mie, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10,32-38).
Apostolii care au auzit aceste sentinte, dupa cum vedeti categorice si severe si, sa recunoastem, greu de inteles si de pus in practica, nedumeriti l-au pus pe Petru sa-L intrebe pe Mantuitorul: "Doamne, iata noi am lasat toate si ti-am urmat Tie. Ce va fi cu noi?" Mantuitorul i-a consolat: "Adevarat va graiesc voua ca, la nasterea a doua a fapturii, cand Fiul Omului va sedea pe scaunul slavei Sale, atunci si voi, cei ce Mi-ati urmat Mie, veti sedea pe douasprezece scaune judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel"' (Matei 19, 27-28).
Dupa ce i-a raspuns aceasta lui Petru, a mai adaugat insa ceva si pentru toti ceilalti, un cuvant care se adresa tuturor oamenilor, nu numai apostolilor: "Si tot cel ce a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau sotie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, va primi insutit si va mosteni viata vesnica" (Matei 19, 29) Dupa ce a spus acestea, a facut o incheiere cam ciudata si neasteptata, fata de sperantele pe care li le daduse "insa multi din cei dintai vor fi pe urma, si din cei de pe urma, intai" (19,30).
Acum, dupa ce am auzit intregul text al Evangheliei de astazi, alcatuit din pericope disparate in Evanghelia lui Matei, dar randuite anume asa, ca sa se potriveasca amintirii si intelegerii de catre noi a sacrificiilor si recompenselor sfintilor, ne dam seama ca intr-adevar, textul cere explicatii cu privire la cateva din sentintele rostite de Mantuitorul in convingerea Sa cu ucenicii. Cum adica: sa nu iubesti pe tata si pe mama? Cum adica: cei dintai sa fie pe urma si cei de pe urma sa fie intai? Printre multele cuvinte enigmatice ale Mantuitorului, si acestea par anume adunate la un loc, sa ne puna la incercare capacitatea de cuprindere si de talcuire.
Pentru a reusi acest lucru, va trebui sa le lasam deocamdata deoparte si sa revenim la semnificatia Sarbatorii Tuturor Sfintilor. Sa ne aducem aminte ca Biserica ne-a pus in fata, inainte de orice, textul despre necesitatea marturisirii lui Iisus in fata oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaratie formala de credinta.
Ce inseamna marturisirea credintei? Ce inseamna a marturisi pe Iisus in fata oamenilor? Aici raspunsul e mai simplu: inseamna a recunoaste in Dumnezeu pe creatorul universului si al oamenilor, inseamna a-L recunoaste pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu. inseamna, prin urmare, a intra intr-o ordine de gandire religioasa. Inseamna a nu ne considera autonomi, ci dependenti de Dumnezeu, atat cu privire la inceputul, cat si la sfarsitul nostru.
A-L marturisi pe Dumnezeu si pe Iisus Hristos inseamna a marturisi filiatia noastra divina. Inseamna a marturisi ca suntem creati de Dumnezeu si ca traim si existam in aceasta ordine, in aceasta randuiala divina. Inseamna a recunoaste ca nu suntem autonomi, asa cum nu putem fi autonomi fata de tatal nostru cel pamantesc.
Putem noi sa ne lepadam de propria noastra nastere? De proprii nostri parinti? Nu putem. Nu putem fi autonomi fata de ei. Putem fi autonomi fata de multe alte lucruri. Putem fi creatori de arta, de cultura, de filosofie, de orice. Aici avem toata autonomia si, in sens larg, toata libertatea. Dar noi cei credinciosi nu putem fi autonomi fata de parintii nostri de pe pamant si, cu deosebire, nici fata de Parintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie sa-L marturisim, sa-L recunoastem. Si odata cu El si pe Fiul Sau, Iisus Hristos, si pe Duhul Sfant.
La aceasta ne cheama de fapt cuvantul Evangheliei: sa ne marturisim dependenta de Dumnezeul cel ceresc si de Fiul Sau, Iisus Hristos, pe care il acceptam ca Mantuitor si stea polara care ne orienteaza spre imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant. Fara aceasta dependenta, recunoastere si acceptare, nu putem fi crestini.
Cum trebuie sa ne marturisim credinta? In trei feluri. In primul rand marturisind credinta in Dumnezeu sub chipul Treimii, prin Simbolul credintei. In taina sufletului nostru si in comunitate, asa cum facem, de pilda, in biserica, in timpul slujbei Sfintei Liturghii, cand il recitam in comun: " Cred intr-unul Dumnezeu... Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul".
Prin Simbolul credintei facem o declaratie de credinta, si nu numai o declaratie, ci si o marturisire de credinta. Dam marturie despre Dumnezeu "in Treime", despre credinta noastra in Dumnezcu-Stapanitorul. Creatorul, Proniatorul, adica Cel care are grija de noi si de lumea creata de El si, desigur, si de Dumnezeu-Judecatorul. Ii recunoastem acest drept de a ne judeca, dupa criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mantuitorul, si ni le-au codificat Evanghclistii, ceilalti autori ai Sfintei Scripturi si Sfintii Parinti in Sinoadele ecumenice.
Dam apoi marturie despre Dumnezeu in familia noastra. Toti avem o familie. Suntem datori sa dam marturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe noi pe lume, si fratilor nostri, si celor pe care ii aducem noi in lume, si pe care ii aducem numai pentru ca Dumnezeu le da viata, nu pentru ca noi le dam viata, caci viata vine
numai de la Dumnezeu. In familie, asadar, dam a doua marturie despre Dumnezeu-Tatal, despre Iisus Hristos si despre Sfantul Duh. A treia marturie o dam, cum spune chiar textul Evangheliei, in fata oamenilor, adica unul fata-de altul, in public, nu numai privat nu numai in ascuns, adica nu numai ca pe o declaratie de credinta personala, facuta in fata propriei noastre constiinte, ci ca pe o declaratie publica, facuta in fata celorlalti. Asadar, acest lucru trebuie cu neaparata necesitate sa-l retinem: Iisus cere in chip expres o marturisire publica de credinta. Nu numai una ascunsa. Una deschisa si, dupa cum ati auzit din text, este atat de categorica aceasta cerere, incat Mantuitorul nu se multumeste sa spuna numai afirmativ: pe cel ce Ma va marturisi in fata oamenilor, il voi marturisi si Eu in fata Tatalui, ci revine, ca intotdeauna in vorbirea biblica, repetand ideea si la modul negativ, spre a o intari, cum face si atunci cand vorbeste despre Judecata de Apoi (Matei 25). Spune: "Dar de cel ce se va lepada de Mine in fata oamenilor, de acela Ma voi lepada si Eu inaintea Tatalui Meu care este in ceruri" (Matei 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apararii in fata Judecatii celei din urma. Multi sunt adesea tentati sa creada ca, daca fac numai o marturisire de constiinta, e de ajuns. Stau de vorba cu cineva si, fie de rusine, fie din indiferenta, fie din cine stie ce alte considerente, arata adesea fata de El, daca nu chiar necredinta, in orice caz o superioara indiferenta, desi in acelasi timp isi face cruce cu limba!
Daca ii situam pe unii ca acestia fata in fata cu acest text din Sfanta Evanghelie, nu prea ii avantajeaza o asemenea atitudine. Oare n-ar fi mai cinstit sa fie onesti si, daca sunt credinciosi, sa spuna ca sunt? Daca nu cred, sa fie de asemenea onesti si sa spuna ca nu cred?
Sa nu ne inchipuim, asadar, ca, de credem numai in constiinta noastra, dar II negam pe Dumnezeu la vedere, ne indreptatim in fata lui Dumnezeu. Cred ca acest lucru c in masura sa ne dea multora de gandit. Multi, la un examen personal, serios, ar constata de cate ori nu s-au aliat cu totul in randuiala, atunci cand a fost vorba sa faca o declaratie de credinta!
In istorie, marturisitori au fost in primul rand Apostolii, cei care au trait zi de zi, timp de trei ani si jumatate, cu Mantuitorul, iar dupa aceea au fost cei care au crezul in Mantuitorul, in invatatura Lui, in invierea Lui, si care L-au marturisit in fata oamenilor.
Cei dintai care L-au marturisit in fata oamenilor, cu pretul vietii lor, au fost martirii. Se stie ca pana la Sfantul Constantin cel Mare, cand s-a dat Edictul de la Milano, la anul 313, prin care s-a dat libertate religiei crestine, deci trei secole inainte, crestinismul a fost interzis, iar cei care marturiseau credinta in Iisus Hristos erau condamnati la moarte. De ce? Pentru ca de religia vremii aceleia, cand practic lumea civilizata era sub stapanirea romana, tinea si cultul imparatului. Trebuia sa-L recunosti ca zeu si sa-i tamaiezi statuia. Cine nu facea acest lucru era socotit criminal, razvratit impotriva statului roman, a imparatului zeu si a religiei. In aceasta epoca au fost martirizati nenumarati crestini care, potrivnici poruncii, n-au ezitat a-L marturisi pe Iisus in fata oamenilor, in ciuda pericolului si a tuturor amenintarilor. Era de ajuns ca la un asemenea proces, cel inculpat, la intrebarea: Crezi in Iisus Hristos?, sa raspunda "Nu", pentru ca sa scape cu viata. Multi dintre ei isi vor fi zis: spun un "Nu" de forma, ca sa scap cu viata, si vor fi facut asa. Acestia erau considerati de catre comunitate "lapsi", adica lepadati de Hristos, tagaduitori, tradatori, chiar daca o facusera de forma si din teama. Sunt cunoscute multe asemenea cazuri si reprimirea lor in Biserica era foarte dificila. In orice caz, in cler nu mai puteau intra, iar daca fusesera clerici, isi pierdeau calitatea sau dreptul de a mai sluji.
Cei mai multi n-au facut insa asa ci, cu o credinta neindoielnica, au marturisit pe Hristos in fata judecatorilor, in public. Drept urmare, unii au fost omorati cu pietre, altii au fost taiati cu fierastraul, au fost inecati, au fost aruncati in groapa cu lei. Era o distractie pentru lumea pagana de atunci sa se duca la circ si acolo sa priveasca lupta, inegala si lipsita de orice omenie, dintre crestini si lei. Si aceasta numai pentru ca erau crestini! Pentru ca marturiseau credinta in Iisus Hristos.
Daca chiar inaintea supliciului ar fi spus ca nu mai cred, ar fi fost lasati liberi si in viata. Ramanand credinciosi, li se oferea unora o sansa cinica, anume aceea de a incerca sa-si salveze viata luptand fara nici o arma, fara macar un toiag, cu o ceata de lei flamanziti anume! Dar chiar si in conditiile acestea, sute si mii au marturisit totusi pe Hristos, veacuri dc-a randul. Trei secole crestinismul a dat un numar imens de martiri.
Pe acestia, laolalta cu toti ceilalti sfinti, ii sarbatorim noi astazi. Tertulian, un mare scriitor din epoca, a spus: "Sangele, martirilor a fost samanta crestinilor". De ce? Pentru ca exemplul lor de marturisire i-a facut si pe pagani, uneori chiar pe cei care rosteau sentintele, sa treaca la crestinism si sa devina la randul lor martiri, sfinti marturisitori, vazand credinta si neinfricarea celor pe care ii judecau. Si poporul nostru a dat multi martiri pentru credinta, unii canonizati, altii necanonizati inca, dar de popor canonizati de mult. E de ajuns sa-l pomenim pe Constantin Brancoveanu care a fost omorat de turci, dupa ce i-au fost omorati cei patru fii, la Constantinopol in anul 1714, la 15 august. Daca ar fi acceptat sa se lepede de credinta lor crestina si ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scapat cu viata. Dar n-au facut-o, ci au dat marturie publica despre Iisus Hristos. Nu mult dupa moarte, Calinic de Heracleea, viitor patriarh de Constantinopol, i-a alcatuit lui Constantin Brancoveanu un canon, intitulat "Imn de biruinta", ceea ce echivaleaza cu o canonizare!
Transilvania a dat si ea multi martiri pentru credinta. Unii din ei sunt canonizati, multi sunt nestiuti si necanonizati. Sunt bine cunoscuti Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai, Oprea Nicolae. In lupta cu catolicismul agresiv, Mitropolitul Ilie Iorest si Mitropolitul Sava Brancovici in lupta cu calvinismul. Iata martiri ai credintei pe pamantul nostru romanesc. Dar inca din secolul al IV-lea, in Valea Buzaului a fost martirizat Sava de la Buzau, ale carui moaste au fost cerute de Sfantul Vasile cel Mare. Sunt cunoscuti si cei patrii martiri ale caror moaste au fost descoperite nu de mult la Niculitel, in Dobrogea, si se afla acum la Manastirea Cocosu.
In aceasta Duminica a Tuturor Sfintilor poate ca e bine sa ne punem intrebarea: sunt oare numai unii chemati sa devina sfinti, sau suntem chemati toti? Raspunsul este categoric: Toti suntem chemati sa devenim sfinti. Porunca se afla in Sfanta Scriptura: "Fiti Sfinti" (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), tot asa cum alta porunca expresa a Mantuitorului indeamna: "Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este" (Matei 5, 48).
A fi desavarsit inseamna a fi sfant. Dar ce mai inseamna a fi sfant? Fiindca sfant nu inseamna numai a fi martir. A insemnat aceasta numai in vremea aceea, sau in alte imprejurari de persecutie, mai de mult, cand crestinismul era confruntat cu interdictii care veneau de la stapaniri care isi aparau religia lor. Dar ce inseamna a fi sfant in viata obisnuita? A fi sfant, dupa cea mai simpla definitie, inseamna a fi liber fata de pacat, a birui orice tentatie, a ramane curat. A te pazi si a nu face sub nici o forma rau nimanui, nici tie.
Exista multe forme de sfintenie. Unii cauta s-o dobandeasca retragandu-se in manastiri, in pustii, ca sa se consacre rugaciunii si sa se fereasca de ispite, cum au facut marii sfinti: Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Isac Sirul, Teodor Studilul si multi altii, din cele mai vechi timpuri pana astazi. Altii o cauta in viata obisnuita, de toate zilele.
Sfintenia se poate dobandi in toate felurile de viata care sunt la indemana omului. Nu numai cei care se duc la manastiri, nu numai cei care intra in cler si devin episcopi, preoti sau diaconi. Toti credinciosii au deschisa calea spre sfintenie.
Se zice despre Sf. Antonie cel Mare ca, spre sfarsitul vietii, cand ajunsese la o sfintenie de toti recunoscuta, a pus o intrebare lui Dumnezeu, care ar putea parea nesabuita si cam lipsita de smerenie, daca n-ar fi o introducere pioasa la o povestire care vrea sa ilustreze tocmai aceasta idee a accesibilitatii tuturor oamenilor la sfintenie. L-ar fi intrebat: "Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decat mine?" Putem insa sa intelegem intrebarea si ca izvorata din smerenie, dorind sa stie daca e vreunul mai bun decat dansul ca sa-l imite, sa-i slujeasca de model, sa incerce sa devina si el pe masura lui.
Dumnezeu i-a trimis un inger care l-a povatuit asa: "Du-te in orasul Alexandria si primul om pe care-l vei intalni, sa stii ca e mai bun decat tine". S-a dus. Si a intalnit pe un om oarecare, curelar si l-a urmat pana la locuinta lui. Lucra obiecte din piele, carpea incaltaminte, hamuri de cai si atat. N-a vazut nimic deosebit la dansul. Ba mai avea si o familie grea. A crezut ca s-a inselat. L-a intrebat pe om: "Ce faci tu in mod deosebit in fata lui Dumnezeu?" Omul i-a spus: "Nu fac absolut nimic deosebit. Ma scol dimineata si-mi fac rugaciunea si trec la lucru, in atelier. La amiaza imi fac rugaciunea, mananc impreuna cu familia si multumim toti lui Dumnezeu, dupa obicei. Seara nu ma culc inainte de a-mi face din nou rugaciunea. Ma port bine cu sotia si am grija de copii sa aiba cele trebuicioase hranei si imbracamintei. Nu iau mai mult decat mi se cuvine pentru lucru pe care il fac altora si, dupa cum se cuvine, nu fac rau nimanui. Atat".
Daca la inceput sfantul crezuse ca s-a inselat in privinta omului, de data aceasta si-a dat seama ca daduse tocmai peste cel pe care il cauta. Omul acesta, asa facand, era drept in fata lui Dumnezeu, si era chiar mai drept decat dansul care facea tot felul de nevointe si posturi, acolo in pustie. Isi zicea ca din cand in cand se mai st mandrea, si il chinuiau diferite ganduri si ispite care il asalteaza mai usor pe omul singur. Din cand in cand se mai compara cu altii. Din cand in cand ii mai judeca pe altii, iar bine altora nu le prea facea, decat prin rugaciune, dar nu din sudoarea fruntii si din oboseala mainilor. Acest curelar nu judeca pe nimeni, isi ducea viata cinstit si linistit, fara sa faca in aparenta nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obisnuit om cumsecade.
Si omul era, fara s-o stie, un sfant!
Ne aflam in fata unui exemplu uimitor, a unui model dintre cele mai simple, dar si dintre cele mai graitoare, despre felul cum se poate realiza sfintenia in viata de toate zilele a fiecaruia, in oricare stare sociala si intelectuala s-ar afla.
Sfintenia, inainte de toate, inseamna smerenie. Cineva a intrebat pe un mare sfant: "Ce este desavarsirea?" Cum adica s-ar putea defini desavarsirea? Si raspunsul a fost: "Un adanc de smerenie". Fara smerenie nu poate nimeni ajunge nici macar la o viata crestina cat de cat buna, in fata lui Dumnezeu. Iar adevarata smerenie e cea care se ascunde in omenie, in cumintenie, in modestie. Nu cea care se etaleaza si se prezinta pe ea insasi: iata-ma! Sunt aici. Eu sunt smerenia. Desi va va parea paradoxal, dar cuvintele ce vi le voi spune sunt cat se poate de adevarate: Sfantul care stie ca e sfant, nu e sfant. Adica acela care se crede virtuos, care se pune in comparatie cu altii si se gaseste mai bun, care isi aroga sfintenia, acela nu e sfant. Mai are inca mult de urcat. E doar pe cale, si inca pe una periculoasa care poate duce mai degraba in jos, decat in sus. Deci sfantul care stie ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care se lauda ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care se lasa laudat ca e sfant, nu e sfant. Caci sfintenia, cum s-a spus, este un adanc de smerenie.
Citim in Pateric: "Zis-a un batran: "Fiilor, sa stiti ca smerenia pe multi fara nici o osteneala i-a mantuit si marturisesc aceasta vamesul si fiul risipitor, care putine cuvinte au grait catre Dumnezeu, si s-au mantuit; osteneala si faptele cele bune pe multi i-au tras la mandrie si au pierit precum fariseul acela care se lauda cu faptele lui cele bune si se mandrea" (ed. veche, p. 270). Si alta tot de acolo:
"Smerenia este acoperamantul faptelor bune. Si de vei face vreo fapta buna, indata sa o acoperi pe ea cu smerenie, ca sa nu se rasufle, caci fapta buna, neacoperita cu smerenie, se rasufla si se strica si este urata lui Dumnezeu" (p. 334). Si Sfantul Maxim Marturisitorul spune:
"Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarasa smerenia si prin gandurile acesteia vine la dragostea si la multumirea catre Dumnezeu ".
Sfantul trebuie sa faca fapta buna, precum spune Scriptura, in asa fel incat sa nu stie stanga ce face dreapta, ca sa nu se mandreasca cu ca. Opusul smereniei este mandria si slava desarta. Mandrie e cand te lauzi tu, slava desarta e cand te lasi laudat, cu abia disimulata placere si consimtamant, de catre altii.
Dar si smerenia are gradele ei. Caci noi suntem adesea gata, in principiu, sa ne smerim. Nu spun, mai ales cei cu viata mai duhovniceasca: "Vai, pacatosul de mine!"? Ne smerim. Suntem gata sa ne smerim. Dar va fi fiind aceasta adevarata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca sa fim laudati? -Smerenia poate fi usor incercata insa.
Se zice ca la o manastire un calugar ii tot marturisea staretului cu toata smerenia: "Parinte staret, sunt pacatos, nu sunt in stare de nimic, sunt mai rau decat toti ceilalti". Era un smerit cu semnele desavarsirii. Staretul il tinea de Ioane bun calugar, si la aratare chiar era. Pana intr-o zi, cand staretului i-a venit in gand sa-1 puna la o mica incercare. Venind din nou tanarul calugar la el. i-a spus; "Am auzit ca nu prea iti faci datoria, si fratii vorbesc ca dormi prea mult, mananci pe ascuns, lipsesti de la pravila". Si odata i-a sarit calugarului tandara. "Cum adica'/ Eu nu-mi fac datoria- Cum adica? Sunt eu mai pacatos decat dansii?"
Staretul l-a inteles pe loc. - "Parca asa spuneai inainte: ca esti pacatos! Voiai sa-ti arati un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca sa-ti ascunzi pe cel adevarat, al mandriei. Du-te. Nu esti smerit, ci pur si simplu pacatos. Smerit e cel care isi recunoaste slabiciunile. Si sa mai stii ca smerenia devine virtute cand indreapta slabiciunile, nu cand doar le afirma si le cocoloseste! Si smerit nu e cel care zice despre sine ca e smerit, ci acela care rabda cu smerenie si adevarul si neadevarul spus de altii despre sine".
Lectia e simpla: e usor sa ne smerim noi insine. Dar examenul il trecem in fata altora, a celor care ne smeresc ei pe noi. Suntem in stare sa rabdam smerenia venita de la altul? Suntem in stare sa-l rabdam pe cel care ne smereste? Pe cel care ne jigneste? Suntem in stare sa primim aceasta si sa spunem: "Da, e adevarat!" Abia atunci ne verificam smerenia.
Si inca ceva. Si smerenia merge pana la un anumit loc. Ea nu trebuie sa depaseasca o anumita limita.
La un mare Avva a venit cineva si ia spus: "Esti un pacatos". Si el a raspuns: "Sunt un pacatos". - "Esti un netrebnic". Si el a raspuns: "Sunt un netrebnic". - "Esti un mincinos". - "Sunt un mincinos". Avea smerenie. Chiar daca nu era chiar asa, el se considera asa, cu sinceritate. Dar la urma i-a spus: "Esti un eretic". Si atunci a raspuns: "Nu, asta nu sunt".
Smerenia trebuie sa mearga deci numai pana la marturisirea adevaratei credinte. Aici nu ne mai putem amesteca pe noi insine. Cu privire la marturisirea adevaratei credinte, pe aceasta trebuie s-o marturisim ferm, ramanand la ceea ce ne-a invatat Mantuitorul si ne este transmis prin Biserica.
Un alt aspect al sfinteniei priveste activitatea, sau lipsa de activitate. Multi sunt tentati sa spuna in viata de toate zilele: "Nu fac rau nimanui, nu ma amestec in certuri". Despre tot ce se petrece in jurul sau zice: "Nu ma priveste". Dar trebuie sa stim si aceasta, ca sfant nu e cel care nu face! Nu face rau, dar aceasta nu e de ajuns.
Sa retinem si acest lucru: Sfant e cel care face. Nu e totdeauna de ajuns sa nu faci rau, cand poti indrepta un rau. Cu absenta si cu retragerea nu te mantuiesti. Trebuie sa faci binele, cand de interventia ta atarna o schimbare in bine. Sfantul e un om pozitiv. Sfantul e un om activ. Sfantul e un om care se implica in viata altora, se implica in societate, cand poate fi de folos. Combatand furtul, lenea, betia, si incurajand munca, solidaritatea familiei, intr-ajutorarea, compatimirea cu cel in boala si in lipsuri - toate acestea sunt semnele care il fac pe sfant.
Sfantul se implica in societate, dar se implica bineinteles facand numai binele. Cineva spunea odata: "Eu sunt drept. Nu fac nici un rau. Eu nu ma amestec in nimic". Si atunci altul ia raspuns: "Sa luam un mic exemplu: si sa vedem cum vine asta cu neamestecul. Sa zicem ca ai o gradina. Nu-i faci nici un rau. Pur si simplu nu te amesteci. Si ce va creste in ea? Spini si palamida. Bine sa fie? Inseamna ca folosesti zarzavaturile produse de pacatosii care se amesteca! Tu nu "pacatuiesti” dar le bucuri de roadele "pacatelor" altora. Frumoasa teologie!"
Nu aceasta este ortodoxia. Ortodoxia e bun-simt si rationalitate, si cautarea sfinteniei prin munca si comuniune, prin a fi de folos altora. Numai asa poti fi placut si lui Dumnezeu. A fi sfant nu e atat de greu, nu e un lucru de speriat, incat sa credem ca sfintenia e rezervata numai unor alesi. E pentru toti. De aceea, porunca lui Dumnezeu: "Fiti sfinti", nu e o porunca absurda, nu e o porunca utopica. E o porunca dreapta, adresata tuturor, pentru ca toti, o putem realiza.
N-as vrea sa inchei totusi inainte de a raspunde la cateva dileme posibile, pe care le poate naste in mintea unora Sfanta Evanghelie de astazi. E putin cam enigmatic cuvantul acesta: "Cine iubeste pe tata sau pe mama, pe frate sau pe sora mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine". Ce va sa zica acest cuvant? Sunt multi care il interpreteaza in sensul ca trebuie sa te lepezi de tata si de mama, si trebuie sa te ocupi numai de Dumnezeu, adica sa traiesti numai in rugaciuni si pe langa biserica. Sa fie Dumnezeu impotriva familiei? A iubirii de parinti si de frati? Dar atunci cum mai ramane cu porunca ramasa valabila in vecii vecilor: "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta?" E aici o contradictie intre doua invataturi ale Sfintei Scripturi'.
Nu e nici o contradictie. Textul trebuie citit atent. Pentru ca textul spune: cine iubeste "mai mult", adica cine e in stare sa se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu e vrednic de atentia lui Dumnezeu. Acela isi va pierde mantuirea. Acest lucru nu-l permite Dumnezeu. Dar nu inseamna sa nu iubesti pe tata si pe mama, pe copii si familia ta. Trebuie sa observati nuanta: "Mai mult decat pe Mine", adica acela e vinovat, care isi face Dumnezeu din lucruri pamantesti. Asta vrea sa zica textul acesta. Se ratacesc cei care, folosindu-se de acest text, abandoneaza copiii bolilor si nu-i duc la tratament, sub pretextul ca ei iubesc pe Dumnezeu si ca lasa totul in seama lui Dumnezeu. Unde scrie sa faci asa ceva? Unde scrie ca iubirea lui Dumnezeu impiedica iubirea familiei si grija de ea? Cei care fac astfel de lucruri cad sub nivelul regnului animal, al pasarilor si al tuturor celorlalte vietuitoare, care din fire isi ingrijesc puii si-i cresc cu iubire si cu atentie.
Mai este si textul celalalt care spune: "Oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica" (Matei 19, 20). Mantuitorul raspunde prin aceste cuvinte apostolilor, la o intrebare directa: "Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Cu noi oare ce va fi?" Asadar, raspunsul e mai intai un raspuns limitat la intrebari, la soarta lor in imparatia cerurilor. Le spune ca vor sedea pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel. Dar indata generalizeaza: ".Si oricine a lasat case...", cu sens de viitor: oricine va lasa..., aceasta fiind o proorocie despre soarta celor care-si vor alege o cale mai grea de realizare a sfinteniei, care se vor retrage in pustie pentru a se dedica rugaciunii. Se stie insa ca nici acestia nu sunt chemati sa se retraga acolo ca sa-si satisfaca egoismul, ci ca sa se roage pentru cei din mijlocul carora au plecat. Daca nu fac aceasta, degeaba s-au dus acolo. Daca s-au dus din motive egoiste, ca sa-si aranjeze o viata mai comoda - crezand-o ei astfel - atunci degeaba s-au dus. Dovada e chiar cuvantul de incheiere din Evanghelia de astazi. "Cei dintai vor fi pe urma, iar cei de pe urma, intai" (Matei 19,30). De ce? Pentru ca s-au dus acolo, dar n-au respectat regulile locului in care s-au dus. Pentru ca au fost - cum spune la Apocalipsa - dintre cei care "au avut nume ca si cand ar fi trait, dar au fost morti" (Apoc. 3, I), n-au fost "nici reci, nici fierbinti" (Apoc. 3, 15). Despre unii ca acestia spune Domnul ca "ii va arunca din gura Sa" (Apoc. 3, 16).
Acesta este intelesul tainic al cuvantului de la sfarsitul Evanghelici de azi. Daca te-ai dus sa te dedici Domnului, dedica-te Domnului, dar nu uita de aproapele tau. Nu e de ajuns sa porti numele de monah, nu e de ajuns sa te ia lumea drept sfant, sau sa te crezi tu asa ceva, trebuie sa si fii. Pentru ca daca pe cineva il cheama Ioan Fericitul si traieste numai in necazuri si boli, degeaba il cheama Fericitul! Poarta nume de fericit, dar nu e. Stiu pe cineva pe care il cheama "Crestinu", dar e de alta religie! Este unul ca acesta crestin? Tot asa e si cu crestinii care poarta numele de crestini, dar nu sunt cu adevarat crestini, dupa faptele lor.
Si mai este ceva ce trece neobservat in textul cu ,,cei de pe urma". Unii se socotesc cei de pe urma deoarece sunt pacatosi. Deci pacatosii se vor mantui! Nu c chiar atat de simplu! Se vor mantui pacatosii care se pocaiesc, fie si in ultima clipa. Acestia pot trece intai. Nu toti. Precum nu toti cei dintai isi vor pierde locurile. Si le vor pierde cei care s-au crezut intai, dar erau in fapt printre cei din urma. In imparatia lui Dumnezeu vor trece toti la locurile adevarate. Acolo se vor restaura valorile fara eroare.
Ziua Tuturor Sfintilor este o chemare pentru a-i venera pe sfinti. Ei sunt mijlocitori intre noi si Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le ofera spre urmare. De la sfantul din pustie, de la Sfantul Parinte alcatuitor de dogme si de cantari bisericesti, pana la curelarul despre care am vorbit, pe toata aceasta gama de viata duhovniceasca, sunt sfinti modele pentru fiecare din noi, sfinti care pot fi urmati. Ba inca, desi sunt numai mijlocitori, unora, apostolilor. Mantuitorul le-a dat chiar un privilegiu deosebit, lor in mod deosebit, acela de a judeca cele douasprezece triburi ale lui Israel. Aceasta e inca o treaba cu totul speciala, care ii priveste pe cei din cele douasprezece triburi, si care se va randui intre dansii!
Cei care se opun cultului sfintilor gresesc profund. Ies din traditia Bisericii care ia consacrat pe sfinti din primul moment al vietii ei, inca incepand cu Sfantul Stefan. Sfintii sunt crestinii care au biruit pacatul si au trecut dincolo in lumina imparatiei cerurilor. Ei sunt in societatea lui Dumnezeu. Sunt casnicii Domnului. Au trecere la Dumnezeu. De aceea ii invocam ca mijlocitori. Ii stim cu inima buna. Credem ca se preocupa de destinele noastre si ca, rugati, pot interveni pentru noi. Asa cum a fost rugata Maica Domnului la nunta din Cana Galileei si a intervenit pe langa Iisus sa le rezolve problema vinului, parca anume provocand savarsirea primei Sale minuni. La rugaciunea sfintilor, Dumnezeu poate raspunde cu o minune. Mi se pare extraordinar faptul ca noi toti, fara dificultate, credem ca Sfantul Nicolae din secolul al IV-lea, sau Sfantul Petru, ucenicul Domnului, sau Sfantul Ioan Damaschin din secolul al VII-lea, sau Sfantul Calinic de la Cernica din secolul al XIX-lea - am luat aceste nume desigur la intamplare - sunt gata sa se intereseze de noi si sa ne ajute, desi nu ne cunosc, desi sunt atat de departe de noi si de problemele noastre personale, desi au trait in alta lume, si nimic nu-i leaga de noi care sa motiveze rugaciunile noastre catre dansii.
Explicatia e totusi simpla. Intrati in categoria sfintilor, proslaviti de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor si contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. Si mai mult decat atata, au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunostintele lor apropiate, rudele apropiate, pentru ca ei traiesc in iubire si iubirea apropie, infrateste. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie si ni-i tine prezenti in permanenta. Ii introduce in familia noastra si pe noi in familia lor. Un sfant pe o icoana in odaia noastra, devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne intretinem, ne sfatuim, la care apelam la nevoie. Si avem neindoielnica incredintare ca si el se simte prezent, ca este acolo, ca e gata sa ne ajute, ca ii place sa stam de vorba cu el, fara nici o dificultate.
Sfantul a intrat in ordinea spirituala in care se afla Dumnezeu, in existenta vesnica. Desi e din secolul al IV-lea e contemporan cu noi, asa cum c contemporan cu noi si Dumnezeu "Cel vechi de zile", Cel din eternitate. Iata cum in viata crestina se traiesc in chip simplu si direct cele mai complicate dogme teologice cu privire la Dumnezeu si la sfinti, pe care oamenii simpli abia de le-ar putea intelege din cartile de doctrina. In viata sunt mai pe inteles, si pentru toti. De fapt, din viata au trecut in formule doctrinare si in carti. De aceea crestinii de rand nici nu au nevoie sa-i caute in formule si in carti. Ei au convingerea ca acolo, ei se afla potrivit cu felul cum se afla in viata crestina.
Rugaciunile catre sfinti pentru mijlocirea in fata lui Dumnezeu sunt expresia stiintei pe care o au crestinii despre indumnezeirea omului prin sfintenie, doctrina care, teoretic, ar fi foarte greu de exprimat de catre credinciosii simpli. Dar practic toti o cunosc si o traiesc. O traiesc prin insesi rugaciunile pe care le adreseaza sfintilor.
Asa se explica cultul sfintilor in viata Bisericii. El dovedeste comuniunea-stransa dintre credinciosii de aici, cu cei trecuti dincolo, in slava. El marturiseste despre cinstea pe care o dau crestinii acestor modele realizate si despre dorinta lor de a le urma. Cultul sfintilor e afirmarea sperantei in mantuire. E recunoasterea ordinii spirituale in care ne plasam. Si chiar daca nu reusim totdeauna sa fim la inaltimea modelelor, a sfintilor, rugaciunile noastre catre dansii arata dorinta noastra de a fi ca ei, de a-i avea in viata noastra, prin care facem loc cu bratele si usile deschise pentru ca stim ca sfintii nu ne pot face decat bine.
Aceia sunt sfinti inca de pe pamant, care nu pot face decat bine. De aceea cand auzim de un sfant, dorim cu orice sacrificii sa-l vedem, sa ne vorbeasca, sa ne priveasca. El nu ne poate face decat bine. Frumos ar fi sa ajungem noi insine pe treapta de pe care nu putem face decat bine. Atunci comuniunea dintre noi si sfinti ar fi desavarsita si am avea in avans, inca de pe pamant, bucuria vietii ceresti.
Iata lucrurile catre care e bine sa ne indreptam atentia si sa meditam, astazi cand sarbatorim amintirea, viata si nevointa, lupta biruinta Tuturor Sfintilor!
