"Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant, n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului, casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, raspunzand, a zis: Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Ce oare va fi noua ? Iar Iisus le-a zis: Adevarat zic voua ca voi cei ce Mi-ati urmat Mie, la innoirea lumii, cand fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece tronuri, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel. Si oricine a lasat frati sau surori sau tata sau mama, sau femeie, sau copii sau tarine, sau case, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica. Si multi dintai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai."
Trimite un gospodar argatul la oi fara merinde? Trimite un tata la camp pe fiul sau fara plug si fara boi? Trimite un comandant de osti soldatul in batalie fara arme? Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Sai, pe fiii Sai, pe ostenii Sai in lumea aceasta, fara hrana, fara unelte si fara arme. Nu sunt oamenii mai prevazatori si mai milostivi decat Dumnezeu - nici pe departe ! Asadar, de vreme ce oamenii au grija sa-i inzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atat mai mult are grija Dumnezeu de urmatorii Sai! Dumnezeu isi revarsa din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; marturie ne stau Sfintii Apostoli. Doisprezece oameni intru totul simpli, si ca obarsie si ca stare, lipsiti de orice avere, vaza si putere lumeasca, au iesit din casa si din rudenia lor si au pornit sa strabata lumea ducand Evanghelia lui Hristos: iata un lucru cu desavarsire nou, cu desavarsire potrivnic a tot ceea ce, pana atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit! Nu poate fi inteles acest lucru decat prin ajutorul lui Dumnezeu, prin impreuna-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanta de a sta impotriva mincinoasei invataturi a invatatilor acestei lumi, impotriva trecatoarei bogatii a bogatilor acestei lumi, impotriva puterii intunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare niste pescari de rand, daca nu i-ar fi hranit Dumnezeu cu intelepciunea Sa, daca nu i-ar fi intarit Dumnezeu cu puterea Sa, daca nu i-ar fi inarmat Dumnezeu cu armele Sale? Ar fi avut ei indrazneala de-a indura chinuri neinchipuite, umilinte negraite, batai, naufragii, lanturi, inchisoare, batjocura, foame, pietre, vanturare de la un capat la altul al lumii, aruncare la fiare salbatice, biciuire, rastignire? Fara indoiala ca acesti doisprezece barbati trebuie sa fi primit un ajutor nebiruit, o hrana neobisnuita, o arma nevazuta vrajmasului (cf. II Corinteni 10, 4).
Zguduind o lume intreaga cu nemaipomenita propovaduire a lui Hristos inviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor in trup si apoi iarasi S-a inaltat in cereasca-I imparatie, ei au semanat samanta unei credinte noi, a unei vieti noi, a unei zidiri noi. Astfel au iesit din lume; si atunci abia s-a aprins lumea de focul semintei semanate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lasate de ei. Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe fata pamantului; imparatii ce le-au stat impotriva s-au prabusit in tarana; case ce nu i-au primit au cazut in ruina; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de rusine si au pierit jalnic. Iar samanta aruncata de ei a rasarit si a dat in floare; din sangele lor a crescut Biserica, ridicandu-se pe daramaturile mincinoaselor lucruri iesite din maini omenesti salbatice. Cei ce i-au primit s-au inaltat; cei ce i-au crezut si i-au urmat s-au mantuit. O, cu cata imbelsugare ii hraneste Domnul pe slujitorii Sai! Cum ii inzestreaza pe fiii Sai cei credinciosi! Cat de desavarsit ii intrarmeaza pe soldatii Sai! Domnul intai ii inzestreaza si ii inarmeaza pe urmatorii Lui si abia dupa aceea ii scoate la lucru si la lupta. Hristos a aratat aceasta in vremea vietii Sale pamantesti iar istoria Bisericii dupa Pogorarea Duhului Sfant a dovedit-o cu prisosinta. Evanghelia spune ca Hristos i-a chemat pe toti ucenicii Sai si le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca sa le scoata si sa tamaduiasca orice boala si orice neputinta (Matei 10,1). Apoi le-a spus sa mearga si sa vesteasca venirea imparatiei cerurilor, adaugand: Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati (10, 8). Asadar le-a dat intai putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriasa lucrare, era nevoie de o putere uriasa. Iar ca intr-adevar au primit aceasta putere, se vede din chiar cuvintele Mantuitorului: in dar ati luat. Iar mai departe, ca sa le arate apostolilor cat de mare si de nebiruita este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit sa mearga la lucrul lor fara nicio grija, fara sa duca aur sau argint sau merinde, sau doua haine, sau traista, sau incaltari; sa nu se mahneasca unde nu vor fi primiti, sa nu se gandeasca mai dinainte ce vor raspunde in fata prigonitorilor.
Dupa ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si dupa ce i-a incredintat ca acea putere le este lor destul intru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe fata despre necazurile si durerile ce ii asteapta: Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor (10,16). Si indata i-a imbarbatat: Nu va temeti! La voi insa si perii capului, toti sunt numarati (10,30). Poarta Dumnezeu de grija vrabiilor, si n-o sa va poarte de grija voua ? si termina Domnul spunand hotaratoarele cuvinte ce alcatuiesc Evanghelia zilei de astazi si care arata la ce au sa se astepte cei ce folosesc bine puterea data lor de Dumnezeu, si dimpotriva, ce ii asteapta pe cei ce nu folosesc aceasta putere, sau o folosesc rau.
Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Intai rasplata pentru luptatorii drepti si credinciosi, cei care indura cu rabdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi si lasi, care sovaie, dau inapoi si se predau vrajmasului. Poate un om sa primeasca rasplata mai mare decat sa fie recunoscut de insusi Domnul Iisus Hristos in imparatia cerurilor, inaintea Tatalui Ceresc si inaintea ostirilor ingeresti fara de numar, drept al Sau ? Decat sa fie scris de El in Cartea Vietii ? Decat sa fie incoronat de El cu negraita slava si asezat la dreapta Lui in nemuritoarea adunare din ceruri ? Si poate sa fie mai mare pedeapsa pentru un om decat ca insusi Iisus Hristos Domnul sa se lepede de el, sa-i spuna inaintea a toti ingerii si a toate neamurile laolalta si in fata Tatalui Sau din ceruri: "Nu te cunosc; nu esti al Meu; nu esti scris in Cartea vietii. Pleaca !" Iar ca marturisirea deschisa si chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esentiala, asa cum este si credinta in El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pa vel: De vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui (Romani 10, 9). Inseamna ca trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu trup si suflet, pentru ca omul este facut din trup si suflet; omul intreg trebuie sa-l marturiseasca pe Cel care a venit sa-l mantuiasca intreg.
Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decat de cineva care are mai multa grija de viata noastra decat insisi tatal si mama care ne-au nascut. Doar cineva care ne iubeste mai mult decat ne iubesc ei poate indrazni sa spuna una ca asta. Cineva care ii iubeste pe copiii nostri mai mult decat suntem noi insine in stare sa-i iubim. Tatal si mama ne-au nascut numai pentru viata aceasta trecatoare, pe cand Acela ne da nastere intru viata vesnica. Parintii ne nasc spre durere si umilinta, Acela spre vesnica bucurie si slava. Parintii nostri, ca sa ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregatesc mancare, El ne da suflarea vietii. Ce-i mai de trebuinta ? Mancarea sau rasuflarea ? Parintii ne fac imbracaminte, iar El ne-a dat inima. Ce-i mai de seama: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatal si mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce intr-o casa ori usa pe care intram ?
Domnul, fireste, nu inlatura dragostea pe care o datoram parintilor si tuturor celor de aproape ai nostri; doar El insusi ne-a poruncit aceasta dragoste ! El insusi Si-a aratat dragostea pentru Sfanta Lui mama, chiar pe Cruce fiind, cand a incredintat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu in locul Sau. Aici insa Hristos vorbeste pentru vremurile de prigoana si suferinte ce ii asteapta pe apostolii Sai. Tatal si mama se vor infricosa; fiul si fiica se vor infricosa. "Leapada-te de Hristos", ii vor spune, "ramai cu noi, nu pleca de acasa! Fii ca toata lumea, lasa credinta asta noua, care te ia de la noi si te duce poate la moarte! Ce-o sa ne facem noi atunci ? Or sa ne bata, or sa ne chinuiasca, or sa ne lase sa rabdam de foame, poate chiar or sa ne ucida. Pentru asta te-am nascut noi", vor spune mama si tata, "ca sa patimim din cauza ta acum, la batranete ?" Fiul si fiica iti vor cere socoteala ca i-ai nascut ca sa ajunga de batjocura, ca sa fie dispretuiti, prigoniti si chiar ucisi, pana la urma. "Lasa pe Hristos, stai cu noi, sa traim cu totii in pace." In astfel de clipe hotaratoare, ucenicul trebuie sa aleaga. Hristos sau parintii ? Hristos sau copiii ? De hotararea aceasta depinde intrega lui vesnicie, si nu numai a lui, ci si a rudelor lui. Nu este alegere mai dureroasa decat aceasta! Si n-o poti lua acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poti sa-ti rupi inima in doua; trebuie s-o pui intreaga ori pe un talger, ori pe celalalt. Daca te inchini lui Hristos, ii scapi si pe ai tai si te scapi si pe tine. Daca te inchini tatalui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur ca ai sa-i pierzi si pe ei si pe tine. Pentru ca oricine tagaduieste pe Hristos in fata lumii, il va tagadui si pe el Hristos la infricosata Judecata in fata Tatalui Ceresc si a armiilor de ingeri si sfinti.
Sfantul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca nu izbutise sa intre in inalta societate dupa care tanjea: "Slava in viata aceasta e mai neinsemnata decat panza de paianjen, mai desarta ca visul; ridica-ti asadar mintea spre ceea ce are mai mare insemnatate, si se va linisti mahnitul tau suflet. Cine umbla dupa doua slaviri, nu dobandeste nici una. Le poate insa dobandi pe amandoua, daca pe una singura o cauta, si anume pe cea cereasca. Asadar, daca voiesti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiasca, din cer, de unde poate sa-ti vina apoi si cea de pe pamant." (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe fata apostolilor ca este grea clipa hotararii. Si a adaugat: Dusmanii omului, casnicii lui. Adica: familia, care mai mult decat oricine altcineva pe lume, va vrea sa-l opreasca pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui si, mai mult decat oricine altcineva pe lume, il va osandi pentru ca urmeaza lui Hristos. Cu adevarat, nu vrajmasii ne leaga pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu strainii, ci ai nostri. Ca sa faca mai usoara clipa despartirii, si ca sa despovareze cugetul celor ce lasa pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte sa fie fara nici o grija, cum sunt vrabiile. Sa nu se ingrijoreze cei ce-L urmeaza pe El despre cine ii va hrani si-i va imbraca in lipsa lor pe cei dragi. Acestia vor fi imbracati si hraniti de Cel ce hraneste si imbraca si pasarile cerului. Nici o vrabie nu cade la pamant fara stirea si fara voia cerescului nostru Tata. La voi insa, si la ai vostri, si perii capului, toti sunt numarati. Lasa-ti-i asadar, si urmati-Mi Mie. Chiar si fiind langa ei, nu voi, ci Dumnezeu le poarta de grija. Le va purta mai departe de grija si in lipsa voastra.
Insa tata si mama, fii si fiice au aici un inteles ascuns. Prin tata si mama se inteleg deasemenea si invatatorii si indrumatorii nostri care, prin invatatura lor mincinoasa, izvodesc in noi un duh potrivnic lui Hristos si Evangheliei. Acestia ne invata intelepciunea pamantului, cea care slujeste mai mult trupul decat sufletul, cea care ne desparte de Hristos si ne robeste lumii. Cata vreme nu Il cunoastem pe Hristos, ne uitam la acesti indrumatori ai nostri ca la niste idoli; si, fie ca-i ascultam prin viu grai, fie ca le citim cartile, le dam dragostea noastra, cinstirea noastra, respectul nostru; ne inchinam lor in adancul inimii. Iar cine ii iubeste pe ei mai mult decat pe Hristos nu este vrednic de Hristos. Prin fii si fiice avem sa intelegem, dupa intelesul dinlauntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cartile noastre, intr-un cuvant, tot ceea ce cu mandrie socotim a fi rodul mintii sau al mainilor noastre. In aceste produse ale noastre sta toata inima nostra, dragostea noastra, fala noastra. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe langa Hristos? Zdrente de fum in fata soarelui! Pulbere a vremii langa marmura vesniciei! Cine le iubeste pe ele mai mult decat pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine. Prin cruce, trebuie sa intelegem mai intai ceea ce ne infatiseaza cuvintele dinainte: despartirea de tata si de mama, de fiu si de fiica, de rude, de prieteni si de invatatori, si de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinta. Despartirea doare.
Prin cruce trebuie, deasemenea, sa intelegem toate chinurile si durerile pe care are sa le intampine in drumul sau cel ce-L urmeaza pe Hristos. Dragostea adevarata are nevoie de jertfa ca sa se aprinda si mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amara ca sa se faca bine. Nimeni nu urmeaza lui Hristos fara sa intampine in calea sa suferinte, chinuri, agonie - si crucea fiecaruia este altfel. De aceea spune Domnul ca fiecare trebuie sa isi ia crucea sa.
Inca mai trebuie sa intelegem prin cruce nu numai chinul si durerile ce se abat din afara asupra omului, ci si chinul si durerea pe care le incearca omul cand se desparte de sine insusi: de omul sau cel vechi, de obiceiurile sale pacatoase, de patimile sale, de trupul sau. Aceasta este una din crucile cele mai grele, si nu poate fi purtata fara ajutorul lui Dumnezeu si fara mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luata cu orice pret pe umeri. Pentru ca zice Domnul putin mai departe: Cine tine la viata lui o va pierde, iar cine-si pierde viata lui pentru Mine o va gasi (Matei 10, 39). Adica: cine-si tine cu indarjire sufletul sau cel vechi, pangarit de pacate si sleit de patimi, negresit il va pierde, pentru ca nimic necurat nu poate intra inaintea fetei lui Dumnezeu. Iar cine isi pierde sufletul cel vechi, care se leapada de el si il taie de la sine pentru Hristos - pentru nasterea sa cea noua, pentru innoirea sa, pentru omul cel nou si pentru sufletul cel nou - il va afla; va afla acest suflet nou, de o suta de ori mai stralucitor si mai bogat decat cel vechi. Si tot astfel, cel care renunta la tatal sau la mama sa pamanteasca, sau la surori sau la frati, sau la sotie sau la copii, insutit va primi.
Prin cruce mai trebuie, in sfarsit, sa intelegem nepretuita si de-viata-datatoare Crucea lui Hristos. Nu lasam deoparte o cruce pamanteasca, o suferinta, ca sa o schimbam cu alta asemanatoare. Luam Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinta, pentru curatirea de pacat, pentru innoirea sufletelor noastre, pentru viata vesnica. Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mantuitorului: Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume (Galateni 6, 14). Pentru purtatorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, si el a murit lumii; a murit lumii si e viu in Dumnezeu. Nu-i de mirare ca aceasta cruce le este unora sminteala iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23). Oamenii cu suflete vechi, pacatosite, inrobiti lumii si patimilor, nu inteleg alt fel de suferinta decat cea aducatoare de oarecare castig: induri cate ceva pentru avere, sanatate, glorie. Iar Crucea lui Hristos inseamna suferinta purtata pentru sanatatea si averea sufletului, intru slava lui Hristos, imparatul unei imparatii noi si singura dragoste a celor ce-L marturisesc pe El. Atunci Petru, raspunzand, I-a zis: Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Ce oare va fi noua? Apostolul Petru a pus aceasta intrebare in vremea cand Domnul sfatuia pe tanarul bogat, care cauta viata vesnica, sa mearga sa-si vanda averile, sa le dea la saraci, si sa vina apoi sa-I urmeze Lui, iar tanarul se intristase, pentru ca avea avutii multe (Matei 19, 22). Atunci a intrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a asezat intrebarea lui laolalta cu prima parte a Evangheliei de astazi, pentru stransa lor legatura duhovniceasca. Sfantul Petru a intrebat, in numele tuturor apostolilor, ce se va intampla cu ei. Lasasera totul: casa, familie, indeletniciri - ca sa vina dupa Hristos.
Iar Iisus le-a zis: Adevarat zic voua ca voi cei ce Mi-ati urmat Mie, la innoirea lumii, cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece tronuri, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel. Raspunsul lui Iisus la intrebarea lui Petru a fost pentru toti apostolii: le-a zis. Dar printre ei se afla si vanzatorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda inca nu il vanduse pe Hristos, cu toate ca tradarea prinsese inca de pe atunci radacina in inima lui. Pentru ca stia ca Iuda il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, conditionand rasplata. N-a spus: "voi toti", ci: voi cei ce Mi-ati urmat Mie. Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afara, pentru ca el a mers doar o bucata de drum cu Hristos, si nici atunci urmandu-L cu adevarat. Curand avea sa se desparta cu totul de Hristos si de apostoli, altul avand sa-i ia locul si sa stea in scaunul lui.
Domnul a fagaduit mare plata apostolilor Sai credinciosi. Ei vor fi judecatori ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru ca numai Hristos va fi judecatorul intregii omeniri, ci doar ai israelitilor, din care sunt coboratori. Neamul care i-a judecat pe apostoli in viata, va fi judecat de ei la infricosata Judecata, cand toate neamurile si semintiile pamantului se vor imparti de-a dreapta si de-a stanga, cand unele se vor chema la vesnica bucurie iar altele la vesnica osanda. Atunci, la acea a doua nastere, vor sedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douasprezece tronuri slavite, si vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei in viata aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecata a razbunarii, ci va fi o judecata a dreptatii.
Raspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mantuitorul a mai adaugat ceva, un lucru care ii priveste pe toti ucenicii Sai credinciosi, din toate timpurile: Si oricine a lasat frati sau surori sau tata sau mama, sau femeie, sau copii sau tarine, sau case, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica. Si cu adevarat, n-au primit apostolii si sfintii in aceasta lume insutit mai mult decat au lasat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poarta numele in tot cuprinsul lumii? Si, nu sute, ci milioane de oameni ii numesc pe ei parinti ai lor si frati! Fagaduinta data de Dumnezeu lui Avraam s-a implinit cuvant cu cuvant in sfintii Lui: odrasla lor duhovniceasca s-a inmultit foarte, ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii (Facere 22,17). Nu au ajuns sa fie atatea sfinte femei, mucenite si fecioare, maici si surori in duh atator credinciosi care, urmandu-le pilda, s-au facut ucenici ai lui Hristos? Nu se afla si in zilele noastre, asa cum au fost neintrerupt in toata istoria Bisericii, apostoli si sfinti ai lui Hristos, multime de fii si fiice duhovnicesti ? Lasandu-si casele si tarinile, nu s-au facut ale lor toate casele si tarinile credinciosilor ? Renuntand la putin - inca de la inceputul lucrarii lor apostolice - au primit, cu totii, mult; nimeni nu ducea lipsa de nimic (Fapte 4, 34). Vlastarele duhovnicesti sunt cu mult mai multe decat cele dupa trup. Castigul in duh este nemasurat mai mare decat cel material. Iar Domnul adauga ca vor primi cu totii, mai presus de toate, viata vesnica.
In inteles ascuns, casa inseamna suflet vechi, pacatos; frati si surori, tata, mama si sotie inseamna legaturile pamantesti ale sufletului; copii inseamna faptele noastre rele, iar tarini inseamna intreaga lume a simturilor, cu tot cu trupurile noastre. Cine lasa toate acestea pentru Hristos, va primi insutit mai mult si mai bun decat avea inainte. Si, mai presus de toate, viata vesnica.
Domnul foloseste numarul o suta ca sa infatiseze plinatatea darurilor pe care le vor primi credinciosii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lasat toate si au primit totul. Tuturor acestora si celor ca ei le este inchinata duminica de astazi - Duminica tuturor Sfintilor. Unii din acesti sfinti, cei mai cunoscuti, sunt pomeniti aparte peste an. Pe langa ei insa avem multime uriasa de sfinti care au ramas ascunsi vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotstiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slavita, si stau in stransa legatura cu noi, care suntem aici, pe pamant, ostenii Bisericii lui Hristos cea luptatoare. Prin ei straluceste Domnul ca soarele intre stele, pentru ca sunt madulare ale trupului Lui (Efeseni 5, 30). Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poarta neincetat de grija Bisericii lui Dumnezeu de pe pamant; ne insotesc neintrerupt de la nastere la moarte; ne aud rugile, ne stiu necazurile, ne ajuta cu puterea si cu rugaciunile lor care se inalta ca fumul de tamaie strabatand inaltimile ingeresti pana la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4). Sunt mucenicii si mucenitele lui Hristos, sfintii si de-Dumnezeu-purtatorii Parinti, pastori si invatatori ai Bisericii, imparati si imparatese care cu evlavie au aparat Biserica lui Hristos de prigonitori; marturisitori si anahoreti, pustnici vietuitori in singuratate, stalpnici si nebuni pentru Hristos, intr-un cuvant, toti cei intru care dragostea lui Hristos umbreste orice alta dragoste pe pamant si care, pentru Hristos, au lasat toate si au rabdat pana la sfarsit, mantuindu-se si pe ei si ducand si pe altii la mantuire. Ei ne ajuta si pe noi, in zilele de acum, sa ne mantuim, pentru ca nu se afla intrinsii iubire de sine ci se bucura, de-ar fi sa se mantuiasca oameni cat mai multi si sa ajunga la slava de care ei insisi se bucura. Ei toti sunt biruitori prin credinta. Ei toti au stins vapaia patimilor care faceau scrum firea omeneasca cea slaba. Multi au indurat batjocura si prigoana, lanturi si inchisoare si, la urma, supliciu. Multi din acestia, de care lumea nu era vrednica, au pribegit pe fata pamantului, in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evrei 11, 38). Viata aceasta este o incercare a lucrarii noastre, iar rasplata o vom primi in veacul ce va sa vina. Ei au trecut cu stralucire incercarea, si acum ne ajuta si noua, ca sa nu fim rusinati ci sa trecem si noi incercarea cu bine, ajungand asemenea lor in imparatia lui Dumnezeu. Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai!
Biserica praznuieste anume aceasta Duminica a tuturor Sfintilor in prima duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant, ca sa ne invete ca apostolii, ca si toti sfintii, s-au aratat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atat prin propriile puteri cat prin binecuvantata putere a Duhului Sfant. Ei s-au hranit cu painea lui Dumnezeu, s-au inzestrat cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, s-au inarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai asa au putut sa staruiasca in lupta, sa indure totul si sa biruiasca in toate.
Sfantul Macarie Egipteanul ne invata, din trairea lui, ca omul trebuie sa se indeletniceasca indelung cu fapta cea buna, cu mare stradanie si hotarare; abia atunci "Dumnezeu vine si se salasluies-te in el, si el in Domnul, si Domnul insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplandu-l de roade duhovnicesti" (Omilia 19)
Ca si pilda apostolilor, pilda tuturor sfintilor ne infatiseaza preadulcele si marele adevar ca Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la pasune fara hrana, nici fiii la camp fara unelte, nici soldatii la batalie fara arme. Slava fie Domnului preainalt, care slaveste pe sfintii sai intru biruinta si Se slaveste intrinsii!
Si multi dintai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai. Astfel incheie Domnul profeticul Sau cuvant catre apostoli, cuvant ce s-a implinit si se implineste pana astazi, avand insa a-si primi suprema implinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviti ca "cei de pe urma" in Israel, pe cand fariseii si toti fatarnicii prigonitori ai apostolilor erau "cei dintai": Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi (I Corinteni 4, 13). Dar apostolii au ajuns cei dintai, iar prigonitorii lor cei din urma, si in cer si pe pamant. Vanzatorul Iuda era printre cei dintai, dar prin tradarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urma. Multi sfinti erau socotiti codasi, dar au ajuns in frunte, in vreme ce chinuitorii si batjocoritorii lor au cazut din cinstea ce-o aveau in ochii lumii si sunt ultimii inaintea fetei lui Dumnezeu. Atunci, la infricosatul Judet, se va descoperi ca foarte, foarte multi care sunt astazi priviti ca cei dintai intre noi, vor cobori pe treapta cea mai de pe urma, iar multi din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiti si de lume a fi ultimii, se vor inalta si vor fi cei dintai.
Cuvantul acesta are si un inteles launtric. In noi, in fiecare, se da o lupta intre omul nostru de jos si cel de sus. Cand in noi stapaneste ceea ce este josnic, grosolan, pacatos si sovaielnic, atunci omul cel de jos este cel dintai si are intaietate asupra omului de sus. Daca omul isi marturiseste pacatele, se caieste si primeste impartasire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urma, pe cand cel nobil se ridica de pe ultimul loc pe primul. Si, dimpotriva, cand in noi domneste frumusetea si inaltimea lui Hristos, in smerenie si ascultare catre Domnul, in credinta si fapte bune, atunci omul cel de sus sta la locul lui, care este al intaietatii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos. Dar, vai, se poate intampla ca astfel fiind, omul bun si evlavios sa se bizuie prea mult pe sine, de unde se naste mandria, iar din mandrie toate relele prin care josnicul se protapeste iarasi deasupra iar omul nobil e impins inultimul rand. Si asa cel din urma ajunge intaiul, iar intaiul ajunge cel din urma.
Trebuie de aceea sa fim neincetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne incredem prea mult in noi insine, ci toata nadejdea sa ne-o punem, cu rugaciune, in Domnul si in biruitoarele Sale arme pline de har. Toate le pot intru Hristos, cel ce ma imbraca cu putere (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel. Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dainuitoare in noi. Nu putem nimic de la noi insine, afara doar de pacat. Fara Tine suntem flamanzi, fara Tine suntem goi, Parinte. Suntem slabi si neinarmati fara Tine, Conducatorul nostru in lupta. Cu tine avem toate si putem toate, O, Mantuitorul nostru cel nebiruit. Cu multumita pentru toate, ne rugam Tie: nu ne trece cu vederea, nu-Ti intoarce ajutorul de la noi cat vom trai! Tie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
