Fratilor, cand copiii se aduna in jurul sicriului tatalui lor sau cand supusii se afla langa sicriul stapanului lor, dupa lacrimi si tanguire, cea dintai grija a lor este de a afla cea de pe urma vointa a raposatului. Zilele trecute si noi, iubitilor, am fost tristi si ne-am rugat, aducandu-ne aminte de patimile si moartea Domnului. Acum socot ca a venit vremea ca, chiar aici, langa sicriul Lui, sa aflam care a fost cea de pe urma vointa a Lui pentru noi. Nu se poate ca El sa se fi dus de la noi la Tatal fara sa ne fi lasat un testament oarecare. Dar iata si cartea testamentului pe pieptul Lui! Sa indraznim, iubitilor, sa indraznim a deschide aceasta carte sfanta, spre a vedea si a auzi ce graieste de noi Domnul (Ps. 84, 8).
O, fratilor, El graieste pace peste poporul sau (Ps. 5, 9). „Pace va las voua, pacea Mea dau voua. Nu precum da lumea dau Eu voua" (In. 14, 27), ci precum mi-a lasat Mie Tatal Meu si Eu las voua imparatie (Lc. 22, 29).
Dumnezeule! Oare ne-ai lasat si noua acest testament? Au suntem noi vrednici, Doamne, sa sedem pe tronul Tau? Dar a Ta este imparatia, a Ta fie si vointa! Fara Tine, noi cu totii nu pretuim nimic. Cu Tine fiecare din noi e fara pret! Nu in zadar Te-ai suit Tu pe cruce; dupa aceasta minune nu mai sunt minuni, ci totul e firesc! Tu ai binevoit a hotara ca unde esti Tu, acolo sa fie si sluga Ta (In. 12, 26). Nu este treaba slugilor sa se impotriveasca acestei vointe! Gata suntem, Doamne, gata suntem a impartasi cu Tine slava imparatiei Tale! Dar spune-ne noua, ce trebuie sa facem pentru a primi aceasta imparatie? Nici Tu insuti nu Te-ai suit direct pe tron. S-ar putea oare ca noi sa ne urcam pe el fara nici o conditie?
„Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). „Cel ce nu-si va lua crucea sa si sa vina dupa Mine, acela nu este Mie vrednic" (Mt. 10, 38).
Desi nu e usor acest sceptru imparatesc, dar totusi e sceptru! Desi nu e de aur cununa de spini, dar totusi e cununa! Cel ce vorbeste din mormant, acela are dreptul sa ceara viata. Cel ce si-a pus pentru noi sufletul Sau (In. 10, 15-17), Acela nu ne va da in loc de paine piatra (Mt. 7, 9). Gata suntem, Doamne, gata suntem sa primim si crucea din mainile Tale. Dar ce vom face, cand vom slabi sub povara acestei cruci? Tu singur stii ca duhul este treaz, dar trupul neputincios (Mc. 14, 38); Tu insuti ai cerut ajutor cand ai fost parasit pe cruce de Tatal. Unde sa alergam noi cand vom cadea sub povara crucii pe calea spre imparatia pe care ne-o fagaduiesti noua?
„Sa nu se tulbure inima voastra. Credeti in Dumnezeu si in Mine credeti" (In. 14, 1). Fara Mine nu puteti face nimic (In. 15, 5). Dar daca veti ramane intru Mine, si cuvintele Mele vor ramane intru voi; oricate veti voi a cere va vor fi date voua. Pana acum nu ati cerut nimic intru numele Meu; cereti si veti lua. Si de veti cere ceva de la Tatal intru numele Meu, voi face voua, ca sa se proslaveasca Tatal intru Fiul (In. 16, 23, 24; 14, 13). Acestea am grait voua, ca pace sa aveti intru Mine. In lume scarbe veti avea, insa indrazniti, Eu lumea am biruit (In. 16, 33).
Dupa astfel de fagaduinte nu mai are loc, fratilor, nici o indoiala si nici o temere. Testamentul este adevarat; pecetluit cu sange, adeverit de cer si de pamant, primit si intarit de Tatal! Si dupa un astfel de Testament nu mai pot avea loc nici un fel de rastalmaciri. Nici la testamentele omenesti nu indrazneste nimeni a-si adauga cuvintele sale; indrazni-vom oare a adauga cuvintele noastre la un testament dumnezeiesc? Tot cel ce are urechi de auzit a auzit cea de pe urma vointa a Domnului sau. De voiesti imparatia, suie-te pe cruce! De vei slabi sub povara crucii, alearga catre Tatal; de va intarzia a-ti raspunde Tatal, cere ajutorul Fiului! Fii credincios pana la moarte (Apoc. 3, 10), si oricine ai fi tu, vei sedea pe tronul fagaduit tie (Apoc. 3, 21). Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Celui ce sade acum in mormant nu vor trece (Mt. 24, 35).
Acum trebuie sa se incredinteze cuiva spre pastrare acest testament. Dar cine poate fi mijlocitor intre cer si intre pamant? Singur numai Tu, Mijlocitorule intre Dumnezeu si om (I Tim. 2, 5). De la Tine am primit noi acest Testament, Tie indraznim a ti-l incredinta spre pastrare. Tu ai facut Testamentul, Tu il si executa!.
Fratilor, cugetand la evenimentul cel mare pe care il pomenim astazi, cautand a intelege bine pricina si scopul mortii pe cruce a Mantuitorului nostru, fara voia mea m-am oprit cu mintea asupra unei intamplari din istoria poporului evreu, care, cu toata micimea sa fata de evenimentul de pe Golgota, are totusi o mare asemanare cu acesta.
Israelitii, ne spune scriitorul sfant, aveau un razboi cumplit cu moabitii. Regele moabitilor nu mai avea nici un mijloc pentru a rapune pe dusman, caci facuse toate incercarile si toate fusesera zadarnice. in sfarsit, fiind impresurat in cetatea sa, el alerga la o ultima masura de aparare: lua pe fiul lui cel intai nascut, care era acum partas la tronul sau, il ridica pe zidul cetatii si inaintea ochilor dusmanilor sai il aduse jertfa milostivirii divine. Aceasta nemaiauzita fapta avu drept urmare ceea ce nu putusera sa faca nici curajul, nici armele: asediatorii parasira indata cetatea si contenira razboiul, intorcandu-se acasa. „Si fu cainta mare intru Israel si se intoarse in pamantul sau" (Reg. 3, 27).
Mai este oare, fratilor, nevoie de a povesti cu de-amanuntul si a arata cat de mult intamplarea aceasta se aseamana cu evenimentul pe care-l pomenim astazi? Ah, si inaintea noastra avem o jertfa, si inaintea noastra un iubit intai nascut este adus jertfa de mana Tatalui! Si pentru ce? Razboi, razboi cumplit s-a incins de multa vreme intre Dumnezeu si om. Regele ceresc a facut tot ce era de facut pentru inteleptirea dusmanilor sai; tunat-a asupra lor cu blestem; revarsat-a peste ei daruri si binecuvantari; pus-a cerurile sa vesteasca slava Sa; poruncit-a pamantului sa se cutremure de aceasta slava; scris-a legea si pe inimi, si pe lespezi de piatra; dar razboiul nu a contenit, ci a continuat cu si mai multa grozavie. Fiii orbiti ai nenorocitului stramos continua a crede mai curand pe sarpele cel ucigas, decat pe Facatorul si Tiitorul lor; nimeni nu se leapada de dorinta nebuna de a fi ca niste dumnezei (Fac. 3, 5); cu totii merg cu indrazneala impotriva legilor cerului. Ce face, in sfarsit, Regele ceresc? Vai! Si El ia pe Fiul Sau cel iubit, pe care L-a pus mostenitor peste toate si prin care si veacurile s-au facut (Evr. 1, 2), il ia si, in fata intregii lumi, il ridica pe cruce zicand: „Se vor rusina de moartea Fiului Meu!" (Lc. 20, 13).
Si, cu adevarat, multe din lumea aceasta s-au rusinat. S-a rusinat soarele, ascunzandu-si razele in amiaza mare; s-a rusinat pamantul, clatinandu-se din temelii, s-au rusinat pietrele si catapeteasma bisericii, despicandu-se in momentul mortii Fiului lui Dumnezeu; s-a rusinat pana si insasi moartea, dand voie sa iasa din morminte multi dintre sfintii ce adormisera cu trupurile lor (Mt. 27, 52). Dar oamenii? Ah, ei nu s-au rusinat! Fiul este junghiat, dar lupta se continua! Jertfa este adusa, dar Ierusalimul sufletesc este tot impresurat! Au multe cainte vedem in fata Golgotei? Nu, ci numai doua: a lui Petru si a lui Iuda; si din ele, cea de-a doua curand s-a sfarsit prin declansarea unei lupte vesnice.
Multa roada a adus oare cainta acelora care, vazand cele ce se facusera pe Golgota, se bateau in piepturile lor? Nu, caci unii dintre cei care se bateau in piepturile lor se intorceau acasa, dupa cum ne spune evanghelistul, in timp ce trupul dumnezeiescului Suferind continua sa stea spanzurat pe cruce! Si astazi, ce vedem noi oare petrecandu-se in jurul acestui mormant? Privelistea acestei jertfe sangeroase atrage intotdeauna o multime de privitori; carnea si sangele amutesc pentru moment, fara voia noastra, la vederea trupului insangerat al Fiului lui Dumnezeu; lumea cu ale sale se pare ca fuge oarecum si se ascunde, gonita de puterea crucii; o data cu moartea Domnului la multi reinvie constiinta; dar n-apuca sa treaca cateva zile de intristare, n-apuca bine sa dispara dinaintea ochilor nostri chipul dumnezeiescului Suferind, si iarasi incepe lupta cu cerul, iarasi ne grabim a rupe pecetea pacii si a angajamentului celui intarit cu sangele Fiului lui Dumnezeu.
Care sa fie oare pricina pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu are o influenta asa de slaba asupra inimilor noastre? Poate e prea mica jertfa? Nu, caci imparatul cerurilor alt fiu nu mai are, spre a-L da pentru noi. Poate crucea nu e destul de mare si de grea? Ba da, caci sub greutatea ei pana si pamantul s-a zguduit! Poate aceasta ardere de tot n-are destul foc, pentru a incalzi inimile noastre cele reci? Dar priviti si vedeti de este durere care sa se poata compara cu durerea Lui!
Atunci unde sa fie oare pricina nesimtirii si impietririi noastre? Negresit ca o atare pricina nu poate fi decat in noi insine! Pentru ca patimile si moartea Domnului sa aiba o inraurire necontenita asupra vietii noastre, pentru aceasta e de neaparata trebuinta ca imaginea lor de pe epitaf sa se stramute si sa se intipareasca in sufletul nostru, spre a ramane acolo, nu o zi sau doua, ci pentru totdeauna. Numai atunci aceste dumnezeiesti patimi pot influenta viata noastra si pot sa ne mantuiasca ele pacate.
Dar multi sunt oare la numar acei crestini care poarta vesnic in sufletul si in inima lor inchipuirea patimilor Mantuitorului? Si apoi se poate oare intipari aceasta inchipuire in sufletul si in inima noastra atunci cand noi ne gandim asa de putin si asa de rar la moartea pe cruce a Domnului?
In aceasta biserica se afla in momentul de fata oameni care si-au inchinat viata lor stiintei; acestora ma voi adresa si pe unii ca acestia ii voi intreba in numele si din partea Domnului celui rastignit: de multe ori au cugetat la El asa cum cugeta la obiectul stiintei lor?
In aceasta biserica se afla in momentul de fata oameni care slujesc adevarului, dreptatii si legilor; intreba-i-voi eu si pe acestia: patruns-au ei macar o singura data in viata lor in marele proces dintre cer si pamant, in marele proces dintre Dumnezeu si om cu acea tragere de inima cu care zilnic aprofundeaza procesele si daravelele de putina importanta dintre oameni?
In aceasta biserica se afla in momentul de fata nu putini oameni care se ocupa cu comertul; si pe acestia ii voi intreba: masurat-au ei cu mintea lor macar o singura data toata intinderea Crucii lui Hristos? Cantarit-au ei oare greutatea pacatelor lor?
Nu cred ca se vor gasi printre noi multi care ar fi in stare sa ne dea un raspuns afirmativ la aceste intrebari! Atunci, cum poate Mantuitorul sa inraureasca inima noastra, cand El este izgonit din aceasta inima, cand El ramane inchipuit numai pe scandurile reci si pe pereti?! Cum semeni, asa vei si secera!
Noi consacram amintirii patimilor lui Hristos numai cateva ceasuri pe an si cu adevarat, in aceste ceasuri ne facem mai buni, impresiile duhovnicesti lasate de ele se pastreaza in inima unora pentru multe zile. Incercati insa a face mai mult pentru Domnul; hotarati-va a cugeta la moartea Lui macar cateva ceasuri pe saptamana; lasati chipul Lui sa intre in sufletul vostru si sa se impreune cu el si veti vedea ce schimbare se va face in cugetul vostru, in simtamintele voastre si, prin urmare, in insesi faptele voastre.
Domnul, intrand in biserica sufletului vostru, nu va ingadui i sa mai stea acolo cei ce cumpara si vand, ci ii va izgoni si o va face curata. Voi insiva, transportandu-va cat mai des cu mintea pe Golgota, va veti deprinde a privi totul din inaltimile ei cele sfinte; si, privind de acolo, veti vedea in toata lumea cu totul altceva decat ceea ce vedeati pana atunci; la multe din cele ce va atrag privirile acum nu veti mai vrea sa va uitati; si, din contra, in multe din cele ce acum va scapa neobservate, veti vedea adevarate minuni; caile cele largi ale lumii, care duc la pierzare, vi se vor infatisa in toata grozavia lor, iar calea cea ingusta, care duce la imparatie, o veti vedea in toata frumusetea si stralucirea ei. Intr-un cuvant, privind de pe inaltimile Golgotei, vederile voastre involuntar vor cadea de-a dreptul asupra Ierusalimului ceresc si, dupa aceasta, nimic din lumea aceasta nu va va putea face sa va luati ochii de la cer si sa va despartiti de Mantuitorul vostru.
Biserica face totul pentru a ne ajuta in aceasta: ea a hotarat cate doua zile pe saptamana pentru amintirea patimilor si mortii lui Hristos. Daca noi in fiecare miercuri si vineri am cugeta impreuna cu Sfanta Biserica macar cat de putin la aceste patimi, atunci chipul lor de mult ar fi umplut templul sufletului nostru. Insa acest mijloc minunat ramane neintrebuintat de noi, caci multi dintre noi nu stim nici macar ce semnifica vinerea si miercurea. Cum deci va putea sa se intipareasca in sufletul nostru inchipuirea patimilor lui Hristos, cand noi nu ne silim deloc a o improspata si a o intari in el? Si neimprospatand-o, nici intarind-o in suflet, cum va putea ea sa invioreze si sa intareasca sufletul in virtute si fapte bune si frumoase?
Dar, ni se va raspunde, poate ca aducerea aminte prea deasa si necontenita de moartea Domnului ar putea sa faca viata noastra trista si posomorata; iar aceasta ar insemna sa transformam tot anul si intreaga noastra viata intr-o saptamana a patimilor. Si oare aceasta e de temut? Sa ne temem a ramane cu Mantuitorul nostru mai multa vreme decat cele cateva zile randuite de Biserica? Vai! Aceasta e boala ce ne pierde! De aici vine urmarea nefasta, ca patima lui Hristos n-are nici o inraurire asupra naravurilor si vietii noastre.
Cate saptamani, luni si chiar ani nu cheltuim noi pentru lume si cu lumea! Iar cand e vorba sa petreceti putina vreme cu Domnul, atunci zilele le paziti, si lunile, si timpurile, si anii (Gal. 4, 10). Cu adevarat, cugetarea deasa la patimile Mantuitorului va trebui sa alunge de la noi multe bucurii necumpatate; va trebui sa izgoneasca multe simtaminte necurate, va trebui sa stinga focul patimilor si sa ne faca sa rupem multe legaturi necurate; dar, in schimb, o data cu aceste privatiuni - daca privatiune se poate numi lepadarea lucrurilor care ne aduc vatamare - ni se va descoperi de sub tulpina Crucii lui Hristos un izvor nesecat de noi mancaruri si bucurii curate, despre care acum nu avem nici o cunostinta; si anume: vom cunoaste ce este umilinta inimii, ce este pacea cu Dumnezeu si cu constiinta, ce este taria si neclintirea sufletului in mijlocul nestatornicei fericiri pamantesti, ce este, in fine, linistea sufletului pe patul mortii; in schimb, zic, vom astepta timpul mutarii noastre in cealalta lume nu ca niste robi netrebnici, prinsi cu arcanul, ci ca niste fii ce se intorc la casa Parintelui lor.
Ah, fratilor, oricat am incerca noi sa uitam ticalosia firii noastre pamantesti, totusi va suna si pentru noi ceasul cel mai de pe urma; va sosi si pentru noi Marea Vinere, infricosata zi a mortii, dupa care va trebui sa ne odihnim in sanul pamantului pana la obsteasca inviere! Atunci toate ne vor scapa din mana in care ni se va pune numai o singura cruce. Dar putea-va oare aceasta arma sa ne apere pe noi atunci, daca in timpul vietii noastre niciodata nu o vom fi luat in mana si nu ne vom fi deprins a o manui?
Sa ne ingrijim deci din buna vreme a ne imprieteni cu moartea Domnului nostru; sa facem si noi cum a facut Iosif, sa-L luam si noi de pe cruce si sa-L punem in mormant nou, in inima noastra, unde, poate, niciodata El n-a fost pus, si asemenea femeilor mironosite, sa mergem intotdeauna la acest dumnezeiesc Suferind si sa plangem pe mormantul Lui pentru pacatele noastre! Si atunci Domnul nu ne va ramane dator caci, impartind cu El moartea Lui cea vremelnica, El va binevoi a imparti cu noi viata Sa cea vesnica.
Fara aceasta imprietenire si deprindere cu crucea Domnului, din toata inima, sa nu asteptam de la ea o influenta asupra vietii noastre. Inchinaciunile reci si sarutarile mincinoase tot asa de putin pot a ne invia pe noi, pe cat de putin il pot insufleti pe El. Amin!
