Pilda Duminicii acesteia, a XI-a dupa Rusalii, numita si a „datornicului nemilostiv", m-a dus cu gandul la o pagina din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o in zilele trecute: „...Hristos nu spune: «Daca te roaga cineva sa mergi o mila, tu sa mergi doua», ci spune: «Daca te sileste cineva sa mergi o mila, mergi doua» (Mt 5, 41). Si nu spune: «Daca iti cere haina, da-i si camasa», ci: «Daca iti ia haina, da-i si camasa» (Mt 5, 40). (...) ...daca cineva pune in lucrare spusa din Scriptura si daca-l sileste unul sa mearga o mila, merge si mai departe, dupa aceea lucreaza Hristos si se schimba duhovniceste si celalalt care l-a silit si-si face probleme de constiinta. «Mai, ia te uita, isi spune el, eu l-am silit sa mearga o mila, iar el a mers mai departe! Cata bunatate!» Daca si Hristos ar fi avut logica (...) omeneasca pe care o au astazi multi oameni duhovnicesti, nu ar fi lasat Tronul Sau cel ceresc ca sa Se coboare pe pamant sa Se chinuiasca si sa fie rastignit de noi, oamenii cei vrednici de plans. Insa inlauntrul acestei nereusite a Lui, vazuta omeneste, era ascunsa mintuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca sa ne mantuiasca!..." (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, III, Nevointa duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119).
Ce pune dar Hristos „inlauntrul" nereusitei „imparatului care a vrut sa se socoteasca cu slugile sale" (Mt 18, 23)? Poate ceva din esecul intregului demers pe care Dumnezeu l-a facut, pana la Intrupare si chiar mai apoi, de dragul omenirii in vederea restaurarii chipului lui Adam cel vechi. Poate ceva din amareala pe care o lasau pe dumnezeiestii ochi reactia legalista a fariseilor sau cea ad-literam a carturarilor, poate cate ceva din obida care, ca oameni, va fi cuprins pe orbii vindecati, pe leprosii curatiti, pe mortii inviati - daca vreti - ca ei, ceilalti, n-au priceput ce grea de har a fost mana Celui Care a facut minunea.
Pocainta slugii (Mt 18, 26) nu poate naste decat marinimia stapanului (Mt 18, 27), dar, oare, de ce se intampla asa, si mai ales dupa ce-L cunoastem pe Hristos cel Inviat, de ce se intampla asadar ca rareori marinimia stapanului nu naste pe mai departe pocainta? De ce oricat ar fi de atent Hristos cu drama noastra, noi mai departe strabatem lumea totalmente debransati de la drama aproapelui (mai saracului, mai umilului) nostru? Ca intr-o reactie de negustor perfid, de carciumar nenorocit, slujbasul iertat de „vama" imparateasca, vamuieste pe fratele-i, mult mai putinu-i datornic. Unii l-ar indreptati pe slujbas, spunand ca tocmai pomenise ca va plati toata datoria (Mt 18, 26b). Si ca era firesc sa inceapa a o face.
Evanghelistul Matei - desavarsit povestitor - arata discrepanta intre o datorie (zece mii de talanti) si cealalta (o suta de dinari) (Mt 18, 25, respectiv Mt 18, 28) tocmai pentru a sublinia nefirescul actiunii „iertatului neiertator". Reactie de sluga netrebnica, gatuirea si-apoi aruncarea in temnita a celui „mic" intre datornici, arata ca Hristos nu de partea materiala grijeste cand le vorbeste oamenilor, ci despre aspectul cel dinlauntru al omului vechi, „cel care sade ca un chirias rau inlauntrul nostru" (cf. Cuv. Paisie, op. cit. p. 173) si fara de alungarea caruia nu poate fi innoit nimic in noi.
Si noua ni se intampla uneori asa. Noua, carora Dumnezeu ne-a iertat pacate infricosatoare, care-au inrosit de plans ochii Pastorului celui Bland, care-au rusinat si patat haina Botezului, pacate de care doar harul lui Dumnezeu ne-a facut iertati, identificam uneori in jur, la unii dintre ai nostri, pacate sau umbre de pacate pe care le infieram indata. Si sugrumam intr-insul orice incercare de respirare duhovniceasca, si-l legam, fiind convinsi ca daca-n pacatele mici il facem sa-mbrace zeghea temnitei, va scapa de cele mari, noi facandu-ne partasi la plata cereasca! Nebunii de noi si saraci cu duhul lui Hristos! De-ar sta numai in demersul nostru omenesc si-n fidelitatea noasta derutant de oscilanta plinirea izbavirii pacatosilor din moarte, ar fi vai si amar. Uitarea de care dam dovada infierind pe cel care greseste nu vizeaza neaparat faptul c-am uitat de unde am fost izbaviti, ci am uitat Cine si cu Ce pret ne-a izbavit, facandu-ne astfel vamuitori ai harului lui Dumnezeu, care, ca si vantul, „bate unde voieste"! (Ioan 3, 8).
Recititi ce sanatoasa este reactia celorlalte slugi! (Mt 18, 31-32). Este reactia pe care Hristos o cere de la noi atunci cand darul Sau este calcat in picioare, cand iertarea Sa este diminuata de reactii de functionar pagubos intr-ale Imparatiei... Ele nu judeca, ci, constatind, „se intristeaza", atragand astfel atentia Stapanului asupra nedreptatii! De cate ori, oare, intristarea noastra pentru cutare sau cutare om a reusit sa-L scoata pe Hristos la treaba (nu ca si cum El n-ar sti, dar, acceptand, de dragul nostru, s-o faca mai lesne)? Si dupa ce descuie mania Stapanului, dupa chinuire si temnita, Hristos rosteste fraza care tine lumea: „Asa va va face si voua Tatal Meu Cel Ceresc daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima!" (Mt 18, 35). Caci lumea intreaga sta in implinirea acestei virtuti adanci a iertarii in chipul adanc, al iertarii din toata inima.
Domnul Hristos ne pune dinainte cuvintele Sale ca sa ne masuram cuvintele si atitudinile noastre. Ne pune mila Sa dinainte, ca sa ne descopere nemila noastra, dulcea si inconstienta noastra nemila. Graba in care raspundem oamenilor, ritualul pierderii de timp in care ne fragmentam zilele fara gand la Dumnezeu, institutionalizarea grabnica a copiilor nostri de dragul carierelor noastre, urmarirea propriilor interese fara nici un scrupul moral, toate acestea si multe altele din cele pe care le traim alcatuiesc sindromul datornicului nemilostiv astazi.
Vindecarea nu poate veni decat dinspre Hristos. Dispus sa moara pentru pacatele noastre, Dumnezeu este antidotul deplin la neputinta noastra de a mai intelege frumusetea jertfelniciei de care lumea are atat de multa nevoie. Sa incepem prin a face exercitiul iertarii. Uneori a propriei noastre iertari.
Sa nu uitam ca mereu Hristos ne cere o inima mare. Caci iertarea ce vine dintr-o inima mica, necrescuta duhovniceste, nu poate fi decat o iertare mica, nesemnificativa, ce nu creste. Este iertarea aceea pe care ne-o dam unii altora inainte de a ne limpezi pe de-a-ntregul conflictele noastre, dupa ce ne turnam unii altora parerile noastre, uneori jignindu-ne si ranindu-ne, ca sa incheiem mai apoi: „Ma iertati!" Uneori iertarea venindu-ne, dar nu din adinc de inima, cat mai ales, din varf de buze. Numai o inima „antrenata" in dese, repetate si adinci iertari poate sa ierte orice „pocinog" ar rani-o. Ea face sa fie vazuta printre noi inima mare, de Duhovnic desavarsit, a lui Dumnezeu. Inima aceea despre care, tot Cuv. Paisie spunea, are numai intrari si nici o iesire.
Oare cand vom lua seama sa nu mai aruncam asa usor cu aceste cuvinte pe care Dumnezeu le descopera? Inima, iertare... Abia atunci, intelegandu-le valoarea ce vine de sus si umple lumea, vom sti ce dar adanc ni-i inima si ce genune de iertare se zbate, odihnindu-L pe Dumnezeu intr-insa.
