La numai sase zile dupa cele petrecute pe drumul Cezareii a avut loc, asa cum noteaza cu multa grija toti sinopticii, Schimbarea la Fata a Domnului, minunea cea mai luminoasa din perioada activitatii publice. Intre marturisirea lui Petru si minunea de pe Tabor este o legatura organica, dumnezeirea lui Iisus, atestata de Petru, fiind confirmata pe muntele cel sfant.
Evanghelistii nu mentioneaza nicaieri numele de Tabor, desi traditia unanima situeaza pe acest munte minunea Schimbarii la Fata. Astazi insa, multi dintre exegeti prefera Hermonul, care se afla mai aproape de Cezareea. Aceasta ipoteza ni se pare mult mai probabila, tinand seama de faptul ca la Tabor, asezat la sud de Marea Tiberiadei, era mai greu de ajuns intr-un timp atat de scurt. Totusi, deoarece traditia a pastrat numele de Tabor, care, alaturat cuvantului "lumina", a ajuns in teologia palamita un termen consacrat, menit sa desemneze lumina necreata, vom folosi denumirea traditionala.
Luca spune ca Mantuitorul S-a suit in munte impreuna cu Petru, Ioan si Iacov, spre a se ruga (Luca 9,28). Si de data aceasta deci El ii ia cu Sine numai pe apostolii cei mai apropiati, martori ai minunilor celor mai tainice. Lebreton crede ca miracolul a avut loc spre seara, deoarece in Evanghelia dupa Luca se adauga ca Iisus, impreuna cu ucenicii, au coborat a doua zi din munte (Luca 9,37); ar rezulta deci ca ei au petrecut noaptea sus. Tot Luca arata ca, pe cand Iisus Se ruga, "chipul fetei Sale s-a facut altul si imbracamintea Lui alba stralucind" (Luca 9, 29). Matei are o expunere si mai sugestiva: "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), iar Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada, "cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul" (Marcu 9,3).
Din marturia lui Luca ar rezulta ca apostolii nu putusera sa ramana treji si ca deci aratarea Domnului intru slava ii surprinse adormiti: "Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El" (9, 32). Este zguduitor de constatat cat de inrobita este natura umana cerintelor de ordin biologic si cat de greu le poate invinge, chiar in clipele supreme cand omului ii este ingaduit sa patrunda in sferele misterului inefabil. Poate insa ca aici este mai mult decat o simpla neputinta trupeasca, poate ca apostolii au fost orbiti de stralucirea chipului lui Iisus si de aceea nu au fost in stare sa-L priveasca timp indelungat. De aici ingreunarea pleoapelor lor. Cei care acum sunt coplesiti de somn in preajma Domnului ce le descopera chipul Sau ceresc se vor lasa de asemenea doborati de oboseala in ceasul de restriste cand, la Ghetsimani, Iisus a dat glas in rugaciunea Sa zbuciumului pricinuit de Patimile ce se apropiau.
Ucenicii nu au puterea sa vegheze nici pentru a sta alaturi de El in clipa de grea incercare, nici pentru a contempla slava Domnului lor. A fost necesar un efort din partea apostolilor, o strunire a slabiciunilor omenesti, pentru ca, invingand oboseala si lipsa de receptivitate fata de misterul divin, sa poata privi chipul lui Iisus scaldat de lumina cereasca.
Ceea ce s-a intamplat atunci pe munte - si este semnificativ ca prefacerea observata de apostoli incepe sa devina vizibila pe cand El era cufundat in rugaciune - a fost iluminarea trupului omenesc al lui Iisus de catre Logosul, care Si-l impropriase. Sfantul Ioan Damaschin spune ca lumina care- L scalda pe Iisus nu vine din afara, ci "din dumnezeirea supradivina a Cuvantului lui Dumnezeu", aceasta in vittutea comunicarii firilor. Din natura divina a lui Hristos purced deci energiile divine care vor indumnezei preacuratul Sau trup, astfel incat ucenicii intrezaresc trupul preamarit, asa cum va arata acesta dupa ce va fi indurat chinurile Patimi lor si va fi invins moartea.
Sfantul Grigorie Palama arata, de asemenea, ca puterea dumnezeiasca a lui Hristos a strabatut prin trupul Sau, aratandu-se ca o lumina stralucitoare printr-o pielita transparenta. Tot el, in disputa purtata impotriva lui Varlaam, a subliniat ca lumina vazuta de apostoli pe Tabor a fost insasi slava Dumnezeirii pe care o vor contempla sfintii in viata viitoare. Combatand, in persoana lui Varlaam, punctul de vedere scolastic, Sfantul Grigorie Palama sustine ca slava vazuta pe munte de ucenici, desi tine fiintial de Dumnezeu, nu este insasi natura Lui, ci doar o putere fiintiala, o energie comunicabila si sfintilor. Prin aceste precizari, Sfantul Parinte a fundamentat doctrina ortodoxa, care distinge net intre natura divina, incomunicabila si incognoscibila, si energiile divine, ce pot fi percepute si primite de alesi. Schimbarea la Fata a fost deci minunea care, prin revelarea slavei Fiului, a facut posibil ca teologia sa patrunda in domeniul misterului inefabil si sa incerce a-l prinde in formule dogmatice.
Hristos S-a descoperit, asadar, in acea clipa sub chipul slavei Sale, anticipand biruinta asupra mortii, cand trupul Sau va deveni nestricacios pentru vecie. Deocamdata, minunea reprezinta o portita deschisa asupra lumii de dincolo si un popas luminos pe calea revenirii Fiului la dreapta Tatalui. Numai dupa ce Domnul va fi indurat moartea muceniceasca pe Golgota Isi va recapata pentru vesnicie slava pe care a avut-o la Tatal mai inainte de intemeierea lumii - pentru aceasta Se va ruga El in noaptea din ajunul Patimilor (Ioan 17, 5) - si va dobandi privilegiul unic de a aseza firea omeneasca, indumnezeita, pe tronul atotputernicei Dumnezeiri.
Schimbarea la Fata a fost doar o anticipare a Invierii, menita sa deschida ochii apostolilor si sa-i faca sa participe, fara a se sminti, la drama infricosatoare a rastignirii Domnului lor. De aceea, inainte de a trece prin noaptea intunecata a Patimilor, le-a ingaduit Mantuitorul celor mai apropiati ucenici sa priveasca chipul Sau preamarit, scaldat dc lumina pururea fiitoare.
Totodata, Schimbarea petrecuta pe muntele sfant este o arvuna si o chezasie a transfigurarii finale. Prin aceasta minune s-a aratat ca firea zidita poate fi preschimbata sub actiunea harului, ca ea este apta sa primeasca energiile divine si sa se imbrace in lumina. Logosul a descoperit atunci "pentru prima data lumii infatisarea ultima a firii noastre omenesti, transfigurata de stralucirea invierii,,. Speranta in transfigurarea intregii creatii, ce se va implini la sfarsitul veacurilor, a capatat astfel un temei de nezdruncinat.
In timp ce chipul Domnului stralucea, ucenicii vazura aparand in preajma Sa pe Moise, datatorul vechiului asezamant, si pe Ilie, cel mai mare profet al perioadei veterotestamentare. Amandoi vorbeau cu Iisus despre sfarsitul Lui apropiat de la Ierusalim, asa cum marturiseste Luca (Luca 9,31). Prezenta legislatorului si a profetului in acest moment hotarator atesta legatura dintre cele doua etape istorice, precum si faptul ca Iisus nu a venit sa strice Legea, ci sa o implineasca. Israel este astfel prezent la marea taina a proslavirii lui Hristos sub ambele ipostaze care au dominat viata sa religioasa in perioada premergatoare intruparii Cuvantului. Faptul ca Moise si cu Ilie vorbeau despre Patimile lui Hristos arata ca taina rascumpararii, care constituia implinirea tuturor prefigurarilor si aspiratiilor din Legea veche, le era cunoscuta. De aceea asteptau ei jertfa lui Iisus cu infrigurare si smerenie. Moise, care nu-L vazuse pe Dumnezeu pe Sinai, ci Ii auzise doar glasul, priveste acum chipul preaslavit al Dumnezeului intrupat.
Sfantul Maxim da o interpretare ce merita a fi retinuta faptului ca Moise si Ilie se aflau alaturi de Iisus pe Tabor. El spune ca venirea lui Hristos intru slava face ca simultan sa se dezvaluie ratiunile duhovnicesti din lege si din prooroci. Prezenta Logosului in lumina vesnica a dumnezeirii Sale face ca semnificatia lumii sa apara in toata claritatea ei. O data cu descoperirea slavei Cuvantului se descopera si sensurile ascunse ale istoriei. Hristos Se afla in centrul istoriei: tot ce a precedat Intruparea Sa se leaga in chip functional de ea. Iluminarea treptata a lumii, generata de prezenta lui Hristos intru slava, este simbolizata de stralucirea vesmintelor, observata de apostoli. Aceasta interpretare nu infirma insa realitatea faptului, ca in toate evenimentele din viata lui Iisus, si aici deosebim, dincolo de planul realitatii imediate, semnificatia simbolica menita sa ancoreze faptul concret in zonele misterului divin si sa deschida ochii mintii, spre a-l face pe om apt pentru primirea revelatiei.
Petru, care fusese doborat de somn, sau mai degraba coplesit de stralucirea viziunii contemplate, trezindu-se, priveste pe Iisus vorbind cu Moise si Ilie. Atunci, cuprins de dorinta de a fixa clipa, el da glas unci cereri copilaresti, care oglindeste candoarea marelui apostol: "Doamne, bine este sa fim noi aici" - spune el, adaugand in continuare: "Daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una" (Matei 17, 4). Propunerea lui Petru oglindeste sentimentul de fericire pe care el il incerca atunci, precum si nazuinta deocamdata vaga si nedeslusita de a ramane de pe atunci in afara de granitele timpului, contempland fara ragaz chipul preamarit al Domnului sau.
Mantuitorul ingaduise insa ucenicilor sa se bucure numai de strafulgerarea unei clipe, rupta din veacul ce va sa vina. Inainte ca aceasta farama de clipa sa se preschimbe in vesnicie, apostolii vor trebui sa primeasca Sfantul Duh si apoi sa indure moarte muceniceasca pentru Hristos. Numai dupa aceea vor putea ei sa contemple pururea slava Fiului lui Dumnezeu, asa cum Se va ruga pentru ei Iisus inainte de Patimi: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17,24).
Pe cand Petru vorbea, avu loc o descoperire si mai cutremuratoare. Un nor luminos ii umbri pe apostoli, iar din nor se auzi un glas zicand: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17,5). Ne aflam in fata unei teofanii de felul celei de la Botezul lui Iisus. De retinut ca de data aceasta Tatal vorbeste dintr-un nor luminos, care are darul de a-i umbri pe ucenici. Aceasta imbinare de termeni antinomici o vom regasi in scrierile marilor mistici, care vor incerca sa exprime in limbaj omenesc experientele lor mai presus de fire. Sfantul Grigorie de Nyssa va vorbi de intunericul luminos in care sufletul Il intalneste pe Dumnezeu.
In etapa veterotestamentara, Dumnezeu vorbea totdeauna din nor. De data aceasta insa, intervine un element nou: norul este luminos, ceea ce arata ca omului ii este ingaduit a se impartasi de harul divin. Distanta dintre Creator si creatura nu mai constituie un obstacol in vederea unirii mistice, deoarece, daca fiinta lui Dumnezeu va ramane pururea mai presus de orice cunoastere, prin energiile Sale, Dumnezeirea Se va apropia de muritori si ii va sfinti. Lumina ce stralucea din nor, asa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama, este aceeasi lumina dumnezeiasca si pururea fiitoare care izvora din trupul transfigurat al lui Hristos, fiind manifestarea vizibila a slavei divine, proprie tuturor Persoanelor Sfintei Treimi.
Cuvintele Tatalui au avut drept scop sa dea o noua marturie despre Iisus si sa confirme in chip solemn cele afirmate de Petru in urma cu numai sase zile. Marturisirea de pe drumul Cezareii a trebuit insa sa preceada minunea, aceasta aparand ca o incununare a credintei apostolilor.
In comparatie cu Botezul Domnului, epifania de pe Tabor marcheaza un progres. In timp ce pe malul Iordanului a avut loc simpla descoperire a Treimii, de data aceasta celor trei apostoli le este dat a cunoaste ceva din insasi slava Sfintei Treimi. In cantarile inchinate praznicului Schimbarii la Fata se spune: "Veniti sa ne suim impreuna cu Iisus Cel ce Se suie in muntele cel sfant, si acolo sa auzim glasul Dumnezeului Celui viu, al Tatalui Celui fara de inceput, Care prin nor luminat a marturisit intru Dumnezeiescul Duh adeverirea fiintei Fiului cea pururea vesnica ... ". Imnograful subliniaza deci participarea tuturor Persoanelor divine la lucrarea de proslavire a lui Hristos.
La auzul glasului care vorbea din nor, "ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte" (Matei 17,6). Ei s-au infiorat de prezenta divina, care li S-a descoperit asa de direct, mai tare decat in alte dati. Adoratia se invecineaza atunci cu teama in fata mistemlui de nepatruns al Divinitatii. Iisus Se apropie atunci de ei si ii atinse, spunandu-le: "Sculati-va si nu va temeti" (Matei 17, 7). Ridicand ochii in sus - se observa cat de precisa este naratiunea evanghelica -, ucenicii nu-L mai zarira decat pe Iisus. Fereastra deschisa asupra lumii de dincolo se inchisese si ei ramasesera din nou zavorati in cuprinsul lumii creatc.
Pe cand coborau la vale - ceea ce, conform relatarii lui Luca, a avut loc abia a doua zi -, Mantuitorul ii preveni pe ucenici, ca si in alte randuri, sa nu povesteasca nimanui cele vazute pe munte inainte ca Fiul Omului sa Se fi sculat din morti (Matei 17,9). Ne aflam din nou in fata unei profetii a Invierii, de data aceasta extrem de directa. Se constata de asemenea ca intre Schimbarea la Fata si Inviere exista o relatie de ordin tainic, ambele fiind momente in care s-a manifestat puterea divina a lui Hristos.
Tot in timp ce mergeau, ucenicii - intrigati, desigur, de aparitia profetului Ilie - Il intreb ara pe Iisus pentru ce, conform invataturii carturarilor, identica in acest punct cu traditia profetica, Ilie trebuia sa vina mai intai, precedand instaurarea epocii mesianice. Pare ca intrebarea este provocata de nedumerirea lor in fata constatarii ca Iisus, in Care ei Il recunoscusera pe Mesia, aparuse in slava alaturi de profet, fara ca acesta sa fi avut totusi o contributie activa la preamarirea Domnului. La intrebarea apostolilor, Mantuitorul raspunse: "Ilie intr-adevar va veni si va aseza la loc toate. Eu insa va spun voua ca Ilie a si venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au facut cu el cate au voit; asa si Fiul Omului va pa timi de la ei" (Matei 17, 11-12). Aceste cuvinte par greu de talmacit, dar ele trebui interpretate in corelatie cu ceea ce Iisus spusese mai de mult cu privire la Sfantul Ioan Botezatorul, caci de el este vorba in versetul 12, dupa cum chiar Matei certifica - "Atunci au inteles ucenicii ca Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezatorul" (17, 13) -, pe cand in versetul 11 Domnul Se refera la profetul Ilie. Surprindem din nou acel paralelism tainic dintre cei doi mari prooroci, paralelism de natura sa duca la unele confuzii. Afirmatia ca Ilie va aseza la loc toate pare sa aiba in vedere etapa eshatologica, ce va fi deschisa de aparitia marelui profet. Poate ca asa se si explica prezenta sa pe Tabor: el nu putea lipsi din icoana anticipatoare a universului transfigurat, la a carei instaurare va fi chemat sa participe.
Din cuvintele lui Iisus mai trebuie retinuta mahnirea cu care aminteste ca evreii "nu l-au cunoscut" pe Ioan, adica nu au inteles sensul misiunii sale, dupa cum nici pe El nu Il vor recunoaste, pregatindu-I o moarte muceniceasca. Tot mai dese apar deci referirile la Patimi, care par ca acum se situeaza permanent in orizontul constiintei Sale.
Ajuns la poalele muntelui, Iisus ii gasi pe apostolii care ramasesera in vale inconjurati de o mare multime si sfadindu-se cu cativa carturari aflati printre ei. Este caracteristic ca oamenii aceia, care nu stiau nimic despre ce se petrecuse pe culme, vazandu-L pe Iisus, se inspaimantara si, alergand la El, I se inchinara (Marcu 9, 15). Pare ca Domnul pastra pe chipul Lui ceva din schimbarea contemplata de cei trei cu cateva ore mai inainte. Cearta dintre carturari si ucenici fusese pricinuita de prezenta unui epileptic, posedat de demon, ce fusese adus de tatal sau la acestia spre a fi vindecat, in timpul cand Iisus Se afla cu cei trei in munte. Ucenicii insa nu izbutisera sa-I tamaduiasca, ceea ce provocase ironiile carturarilor, gata oricand sa-L atace pe Iisus si pe invataceii Sai.
Este stranie aceasta aparitie sumbra, care dezvaluie din nou actiunea malefica a duhurilor intunericului in imediata apropiere a muntelui sacru, unde avusese loc teofania luminoasa, anticipare a sfintirii intregii creatii. Domnul, purtand inca pe chipul Sau semnele minunatei aratari - dovada atitudinea celor prezenti - , Se vede pus in fata unei noi izbucniri a fortelor irationale, ce incearca sa zdruncine echilibrul din cosmos. El vine din lumina cea pururea fiitoare si este intampinat de acest sol al noptii si al nefiintei. In tabloul intitulat "Transfigurarea", Rafael a prins admirabil contrastul dintre aceste doua momente, separate intre ele printr-un abis: de o parte lumea fericirii vesnice, scaldata in lumina slavei divine, de cealalta parte imaginea unei umanitati schilodite de urmarile pacatului si de influenta inrobitoare a demonilor. Pare ca aceasta juxtapunere a unor momente-limita a fost ingaduita de Providenta pentru a descoperi ucenicilor tot sensul lucrarii de rascumparare. Intr-un rastimp extrem de scurt, cei trei au putut privi mai intai chipul lui Hristos, transfigurat de lumina indumnezeitoare, chezasie a reinnoirii fapturii revenite la Dumnezeu, si apoi pe acela al posedatului, in care elementul omenesc era aproape cu totul coplesit de spiritul demonic. Aceasta experienta era probabil necesara pentru ca apostolii, care coborau orbiti de lumina de pe munte, sa inteleaga cu un ceas mai devreme cata nevoie avea omul de jertfa rascumparatoare a lui Hristos. Mantuitorul va patimi pe Golgota pentru ca acesta sa scape definitiv de amenintarea unei dominatii satanice, de felul celei intrezarite acolo la poalele muntelui, si pentru ca, asa cum dorise Petru, clipa de pe Tabor sa se preschimbe in vesnicie pentru toti cei ce vor crede in Hristos.
Gasindu-i pe apostoli certandu-se cu carturarii, Iisus intreba de pricina acestei certe. Tatal demonizatului ii arata ca ucenicii nu putusera sa-l vindece pe fiul sau. Domnul porunci atunci ca posedatul sa fie adus la El, intrebandu-l pe tata de cand era bolnav. Raspunzand ca din copilarie, tatal adauga: "Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila ele noi" (Marcu 9, 22). Pare ca omul, in urma neizbanzii ucenicilor, se indoia cu privire la puterea lui Hristos. De aceea Domnul Ii spuse: "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede" (9, 23). El voia sa-I stimuleze in felul acesta sa-si incordeze puterile spirituale la maximum si sa-si deschida sufletul la credinta. Raspunsul dat de acest om necajit intrece toate asteptarile, caci el striga cu lacrimi in glas, dupa cum subliniaza Marcu:
"Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!" (Marcu 9,24). Admirabil strigat, izbucnit dintr-o adanca smerenie, din sentimentul unei covarsitoare neputinte, care nu poate fi depasita decat cu ajutorul lui Hristos. Oricat de slab va fi fiind omul, lasat in seama propriilor sale puteri, harul il preschimba intr-o fiinta noua, in stare sa mute muntii. A fi resimtit atat de intens propria slabiciune si nevoia de a primi o intarire de la Domnul, spre a se face vrednic de mila Lui, constituie marele merit al acestui parinte, al carui nume va ramane pentru totdeauna necunoscut. Si totusi, el a inaltat una din rugaciunile cele mai miscatoare din Evanghelie, rugaciune care ar putea fi rostita cu smerita evlavie de omul zilelor noastre, sfasiat de indoieli si doritor totusi de a gasi un punct de sprijin menit sa-l scoata din impasul in care se gaseste.
La dovada de credinta data de tatal celui bolnav, Iisus raspunde poruncind demonului, ca unul ce avea stapanire si peste duhuri: "Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el" (Marcu 9, 25). Este semnificativa aceasta subliniere a pronumelui personal: de data aceasta Domnul nu Se mai sfieste sa-Si descopere identitatea si cearta duhul necurat, in virtutea privilegiilor Sale divine. Acesta se supuse, dupa ce mai intai il zgudui cu putere pe tanar, care cazu ca mort la pamant. Atunci Iisus l-a apucat de mana si l-a ridicat, iar tanarul s-a sculat deplin vindecat. Ucenicii, tulburati ca nu putusera exorciza acest demon, Il intrebara pe Iisus: "Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?" (Marcu 9, 28). Intrebarea lor pune in lumina luciditatea de care dadeau dovada: ei vor sa cunoasca pricina acestei neizbanzi. In versiunea lui Matei, Domnul raspunde in fata nedumeririi ucenicilor aratand ca ei nu au putut savarsi minunea din lipsa de credinta: "Pentru putina voastra credinta" (Matei 17, 20). Cu acest prilej, El staruie din nou, ca si in alte imprejurari, asupra puterii credintei, careia nu ii va sta nimic impotriva. Totodata mai adauga ca acest neam de demoni nu poate fi invins decat prin rugaciune si post. Se accentueaza deci ca biruinta asupra duhurilor intunericului nu are caracterul unei lucrari magice savarsite in mod mecanic prin mijlocirea unei formule, ci presupune o severa asceza in vederea purificarii aceluia ce ii infrunta pe demoni, precum si intarirea comuniunii cu Divinitatea. Numai prin rugaciune smerita, imbinata cu infranare, poate omul sa invinga puterea celui rau. Mantuitorul Insusi, in pustiul Carantaniei, postise si Se rugase inainte de a intampina asalturile satanei. Acum, dupa ce ucenicii privisera cu ochii lor trupesti slava lui Hristos, dupa cum va marturisi si Petru (II Petru 1, 16), si biruinta Sa asupra duhurilor necurate, ei se vor afla mai pregatiti pentru marea incercare ce se apropia.
