1. Domnul Hristos, inainte de patimirea si de invierea Sa, a vestit Evanghelia imparatiei, aratand ucenicilor ca nu numai dintre iudei se va face alegerea celor vrednici de credinta si de mostenirea cea vesnica fagaduita de El, ci alegerea se va face si dintre neamurile pagane, dupa glasuirea Evangheliei citite azi in auzul tuturor: "Deci a venit la o cetate a Samariei, numita Sihar, aproape de locul pe care lacov l-a dat lui Iosif, fiul sau; si era acolo fantana lui Iacov" (Ioan 4, 5-6). Fantana numeste Evanghelistul un izvor, caci apa era de izvor, precum se vadeste din cele ce urmeaza. Si ea (fantana) era a lui lacov, pentru ca el o sapase, iar locul pe care lacov i-l daduse lui Iosif este Sichemul. Pentru ca Iacov, dandu-si ultima suflare in Egipt, a spus lui Iosif si a randuit: "Iata eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi si va va intoarce in tara parintilor vostri. Deci eu iti dau tie, peste ceea ce au fratii tai, Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea si cu arcul meu din mainile Amoreilor" (Facerea 48, 21-22). De aceea Sichemul a fost locuit mai tarziu de catre semintia lui Efraim, care a fost fiul intai nascut al lui Iosif, si in jurul locului acestuia s-au salasluit cele zece semintii ale lui Israel, pe care le-a carmuit Ieroboam apostatul.
2. Acestia, intaratandu-L si maniidu-L deseori pe Dumnezeu si nu o data fiind parasiti de El, mai tarziu au fost prinsi robi in razboi, astfel incat in locul lor capetenia asirienilor a adus felurite neamuri pagane spre a se aseza in locul acela, numindu-i pe ei samariteni, dupa numele (stapanului) muntelui Semer (vezi III Regi 16, 24). Asa precum Iacov trecand pe acolo - cum povesteste istoria - a supus Sichemul, tot astfel Hristos, in trecere pe acolo, a supus Samaria. Dar Iacov - dupa cum el insusi spune - l-a supus cu sabia si cu arcul lui, adica spre nimicirea si pieirea celor dintai locuitori ai sai, pe cand Hristos a supus Samaria cu invatatura si cuvantul Sau, spre mantuirea ei. Caci spune Evanghelistul ca "Iisus, fiind ostenit de calatorie, S-a asezat langa fantana, si era ca la al saselea ceas" (Ioan 4, 6).
3. Si ceasul, si locul, si truda L-au facut sa Se aseze pe cel invesmantat in trup omenesc, aidoma trupului nostru. Deci voind sa se creada aceasta si cugetand la castigul viitor, iata ca S-a asezat - zice Evanghelistul - astfel langa fantana, adica pur si simplu S-a asezat jos, El singur, precum unul dintre calatorii cei multi. Caci ucenicii Lui se dusesera in cetate, sa cumpere merinde. Si sezand Hristos singur langa fantana, a venit o femeie din Samaria sa scoata apa. Domnul, ca om, fiind insetat si vazand ca e rost sa-si potoleasca omeneasca sete cu ajutorul ei, iar pe de alta parte, ca Dumnezeu, stravazand ca inima acelei femei era insetata de apa mantuirii, desi ea nu-L cunostea pe Cel ce i-o putea da, S-a grabit sa Se descopere pe Sine acelui suflet cedorea (mantuirea). Caci, asa precum este scris, El insusi doreste pe cei ce doresc (mantuirea), si de aceea incepe de acolo de unde va fi bine primit, zicand catre femeia aceea: "Da-mi sa beau apa!" (Ioan 4, 7), Ea insa, inteleapta fiind si bagand de seama ca El este iudeu si pazitor al poruncilor Legii, dupa vesmant, dupa infatisare si dupa buna-cuviinta pe care El o arata, a grait: "Ma minunez cum de ceri de baut de la o samarineanca!" (vezi Ioan 4, 9). Pentru ca iudeii nu aveu nici un amestec cu samarinenii, ca si cum (acestia din urma) ar fi fost pagani. Domnul insa, binevoind sa Se descopere pe Sine, prinse a grai catre ea: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: "Da-mi sa beau apa!", tu ai fi cerut de la El, si ti-ar fi dat apa vie" (Ioan 4, 10).
4. Vedeti ca Hristos marturiseste despre acea femeie, cum pe data a cerut si s-a facut partasa la apa cu adevarat vie, asa precum a facut dupa ce a aflat-o si s-a desfatat cu ea mai tarziu. Sinedriul iudeilor, in schimb, dupa ce a intrebat si a auzit in mod limpede cuvinte asemanatoare, L-a rastignit pe Domnul Slavei. Dar care este darul lui Dumnezeu, caci El spune: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu..."? Lasand noi deoparte pe celelalte, (sa bagam de seama ca) Dumnezeul cel intrupat in om nu are scarba de cei pe care iudeii ii socotesc spurcati, iar aceasta pana la chiar daruirea apei de baut. Caci de ce dar insemnat si de ce har mare nu-i invredniceste pe ei?
Pentru ca El atat ii tine de vrednici de iubit incat sa primeasca nu numai cele ale iudeilor, ci sa le dea lor o parte din harismele Sale dumnezeiesti. (Dar ce zic eu "harismele Sale"? El Se daruieste chiar pe Sine insusi si ii face pe cei credinciosi sa fie vase vrednice a primi dumnezeirea Sa. Caci, asa precum mai inainte vesteste, n-ar fi altfel cu putinta sa aiba in ei un izvor de apa curgatoare spre viata vesnica). Ce minte va intelege, ce cuvant va putea sa cuprinda un dar atat de covarsitor?
5. Samarineanca, neintelegand inca maretia si insemnatatea apei celei vii, mai intai s-a aratat nedumerita: de unde si cum cel ce graieste acestea va gasi apa pe care o fagaduieste, neavand El galeata, iar fantana fiind adanca?! Apoi ea se apuca sa-L puna pe Domnul in balanta cu Iacov, pe care-l numeste si parinte (Ioan 4, 12), aducand lauda neamului ei prin locul acela si dand ea sa scoata apa din fantana ca si cum El nu ar fi putut afla niciunde o apa mai buna. Cand L-a auzit insa pe Domnul spunand: "Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeste, izvor curgator spre viata cea vesnica", ea a lasat sa-i scape un cuvant ce arata sufletul ei doritor si aplecat spre credinta. Dar ea nu putea sa priveasca inca de-a dreptul spre lumina si de aceea a zis: "Doamne, da-mi aceasta apa, ca sa nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot" (Ioan 4, 15). Domnul insa, voind sa Se dezvaluie pe Sine doar incetul cu incetul, ii porunceste sa-l cheme pe barbatul ei (vezi Ioan 4, 16 si urm.). Intrucat aceea, ascunzand tainele vietii ei si grabindu-se sa primeasca darul, a grait: "N-am barbat", ii fu dat sa auda cati barbati avusese din tineretile ei si mustrare ca acum tinea pe unul care nu-i era barbat. Ea nu se arata suparata pentru mustrarea aceasta, ci, cunoscand pe data ca era proroc Cel ce-i graia astfel, prinse a-L iscodi despre lucruri mai insemnate.
6. Vedeti rabdarea si dragostea de invatatura a acestei femei, cat de mari sunt ele? Caci ea spune: "Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte, iar voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa ne inchinam" (Ioan 4, 20). Vedeti ce mare purtare de grija nutrea in cugetul ei si cat de mare cunoastere a Scripturii avea? Cati dintre cei care acum sunt credinciosi din nastere, si care au fost hraniti la sanul Bisericii, habar n-au ceea samarineanca aceea cunostea atat de bine, anume ca parintii nostri - Iacov si, desigur, si patriarhii nascuti din el - in muntele acela se inchinasera lui Dumnezeu? Hristos, primind intru miros de buna mireasma aceasta cunoastere si purtare de grija fata de Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, a ramas bucuros a mai zabovi cu samarineanca. Asa precum, daca ai aseza pe carbuni o substanta dintre cele bine mirositoare, ai intoarce si ai retine pe cei ce se apropie, insa daca ai pune pe carbuni o substanta din cele cu miros greu si neplacut, aceasta ar respinge pe cei ce se apropie si i-ar indeparta, tot astfel si cu privire la cugetul nostru: daca ai purtare de grija si ravna pentru cele sfinte, te faci pe tine vrednic de cercetarea lui Dumnezeu. Caci acestea sunt mirosul de buna mireasma pe care il simte Domnul. Daca tu insa hranesti inlauntrul tau cugetari rele si intinate si pamantesti, vei fi departe de cercetarea si grija cea dumnezeiasca, facandu-te pe tine - vai - vrednic de indepartarea si intoarcerea lui Dumnezeu de la tine. Fiindca Proorocul psalmist graieste catre Dumnezeu: "Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai" (Pslami 5, 5). Pe de alta parte, Legea porunceste: "Sa-ti aduci aminte inainte de toate de Domnul Dumnezeu Tau, cand sezi in casa ta, cand mergi pe cale, cand te culci si cand te scoli" (Deuteronomul 6, 7), Dar si Evanghelia spune: "Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica" (han 5, 39). Iar Apostolul: "Rugati-va neincetat" (I Tesahniceni 5, 17). Acela care se opreste si intarzie in cugetari pamantesti este nelegiuit intru totul; iar cel care se opreste si intarzie in cugetari rele si necurate, cu cat este el mai nelegiuit inca?
7. Dar cand oare s-au inchinat parintii nostri lui Dumnezeu in muntele acela? Pe cand patriarhul Iacov - dupa ce a fugit Isav, fratele sau, care il pizmuia, si ascultand de sfaturile tatalui sau Isaac, a plecat in Mesopotamia - s-a intors de acolo impreuna cu sotiile si cu copiii lui. Iar la intoarcerea sa, Iacov si-a asezat corturile aproape de locul acela in care Domnul vorbeste cu samarineanca; dupa intamplarile cuDina si dupa cucerirea casei lui Sichem, a grait Dumnezeu lui Iacov, asa precum este scris in Cartea Facerii: "Scoala si du-te la Betel si locuieste acolo; fa acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ti S-a aratat, cand fugeai tu de la fata lui Isav, fratele tau!" (35, 1). Si dupa cuvantul acesta, plecand Iacov, s-a urcat pe muntele apropiat si a cladit acolo - zice Scriptura - un jertfelnic, si a chemat numele locului aceluia Betel, caci acolo i s-a aratat Dumnezeu. Din aceasta pricina, spune samarineanca, "parintii nostri in muntele acesta s-au inchinat", urmand ea pe acestia din vechime: pentru ca cele ale Templului din Ierusalim au fost legiuite mai tarziu, si intrucat locul acela a fost numit de catre Iacov casa lui Dumnezeu, caci aceasta inseamna Beyhtel in talmacire; insa ea era nedumerita, dorind sa afle "cum de nu aici, mai degraba decat in Ierusalim, spuneti voi ca este casa lui Dumnezeu, in care socotiti sa aduceti jertfa si sa va inchinati lui Dumnezeu". Dar Domnul, atingand si telul propriilor Sale cuvinte, si graind totodata prorociri cu privire la acea femeie, cum ca ea este din randul acelora pe care Dumnezeu ii cauta si ii primeste, raspunzand cuvintelor ei, zice: "Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu va veti inchina Tatalui"; si dupa alte putine cuvinte zice: "caci Tatal astfel de inchinatori isi doreste" (Ioan 4, 21; 23).
8. Priviti cum El intareste cu privire la acea femeie cum ca astfel sunt cele pe care Dumnezeu le cauta, aratand ca ea se va inchina Tatalui celui Prea inalt, nu intr-un anumit loc, ci in felul poruncit de Evanghelii (caci ei i se adreseaza cuvantul: "nici la Ierusalim nu va veti inchina Tatalui"). In acelasi timp, El si vesteste mai dinainte, in chip limpede si deslusit, schimbarea Legii. Pentru ca, de vreme ce se schimba inchinarea, neaparat se va schimba si Legea.
9. Dar si ceea ce este scris intre acele cuvinte "Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim, pentru ca mantuirea din iudei este" (Ioan 4, 22) - este ca un raspuns la spusele acelei femei si, in acelasi timp, o intregire a propriilor Sale cuvinte. Caci spune acestea intrucat noi, iudeii, ne inchinam astfel (El se socoate pe Sine insusi laolalta cu iudeii, fiind nascut din ei dupa trup); deci noi - spune El -nu rostim o minciuna asupra numelui (lui Dumnezeu), ci recunoastem cele ce sunt ale noastre. Iar noi ne deosebim in aceasta privinta a inchinarii, de samarineni, pentru ca noi cunostem ca inchinarea se savarseste in Iudeea, deoarece de la iudei este mantuirea lumii intregi, adica dintre iudei va iesi Hristos. intrucat El nu spune ca mantuirea va fi de la Iudei (caci ea nu va fi in viitor, deoarece mantuirea este El insusi), ci zice ca este acum de laiudei. "Dar vine ceasul si el este acum..." - spune El. Iar aceste cuvinte sunt proorocesti; caci termenul "vine" inseamna ca inca nu s-a implinit, ci se va implini. Si expresia "el este acum" o foloseste intru-cat vede acel ceas in care iudeii inca nu cred, si nu se schimba duhovniceste si cu adevarat. El spune: "Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar" (Ioan 4, 23). Fiindca Tatal cel preamarit si inchinat este Tata al Adevarului insusi, adica este Tata al Fiului Sau cel Unul Nascut, si are Duhul Adevarului, Duhul cel Sfant; iar aceia care I se inchina Lui savarsesc aceasta intrucat cred astfel si sunt indemnati de Acestia. Caci si Apostolul spune ca Duhul este Acela prin Care ne inchinam si ne rugam; si "Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine" (Ioan 14, 6), spune Fiul cel Unul Nascut al lui Dumnezeu.
10. Astfel, cei care in Duh si in adevar I se inchina Tatalui celui Prea inalt, acestia sunt adevaratii inchinatori. El respinge si cele ce tin de Ierusalim si Samaria, pentru ca nu cumva sa se creada ca se va statornici un alt loc de rugaciune, iar prin cuvintele pe care le rosteste mai departe ii respinge pe cei care vor da ascultare oricarei cugetari asupra vreunui loc al inchinarii trupesti: " Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in Duh si in adevar" (Ioan 4, 24), adica sa-L cugete intru totul pe Cel fara de trup ca fiind in afara trupurilor. Pentru ca astfel, cu adevarat, II vor vedea pe El deplin in Duhul si in adevarul Sau. Caci fiind Dumnezeu, Duh este fara de trup, iar Cel netrupesc nu se afla intr-un loc si nici nu este circumscris de limite spatiale. Astfel, cel care afirma ca nu numai in hotarele Ierusalimului sau ale Samariei, dar in oricare altul dintre locurile de pe pamant sau din cer, trebuie sa se aduca inchinari lui Dumnezeu, nu graieste adevarat, nici nu se inchina adevarat. Caci intrucat nu are trup, Dumnezeu nu se afla undeva, iar intrucat este Dumnezeu, El se afla pretutindeni. Caci daca este vreun loc sau vreo faptura zidita in care nu este Dumnezeu, atunci iarasi II vom afla ca este determinat de ceva. Deci Dumnezeu este pretutindeni si in toate. Sa fie pretutindeni si in toate circumscris nu de partile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, catusi de putin nu este asa. Caci in acest caz El va fi iarasi trup. Prin urmare, El este Cel ce reuneste si Cel ce cuprinde lumea, El este in Sine insusi pretutindeni si este mai presus de lume, aducandu-I-se inchinare, de catre inchinatorii cei adevarati, in Duhul si in adevarul Sau.
11. Asadar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai pe pamant, dar si in cele mai presus de pamant, si El va primi inchinarile de la cei ce astfel cred in Dumnezeu, cu adevarat si in chip cuvenit. El este Tata netrupesc, nedeterminat de timp si de loc, in Duhul cel Sfant si vesnic, avand cu Sine pe Fiul si Cuvantul Sau cel fara de inceput, Care este insusi Adevarul enipostatic al Tatalui. Dar nici un sufletsau un inger, desi fara de trup, nu se afla intr-un loc anume; insa nici nu sunt pretutindeni. Caci ei nu re-unesc si nu cuprind lumea, ci sunt lipsi|i de cuprindere. Deci si ei se afla in ceea ce reuneste si cuprinde lumea, fiind circumscrisi pe masura acesteia. Pe de alta parte, sufletul cel una cu trupul impreuna cu care a fost zidit, apartine pretutindeni acelui trup, nu ca si cum ar fi intr-un loc, nici ca si cum ar fi cuprins, ci intrucat el reuneste si cuprinde trupul, fiind sufletul dupa chipul lui Dumnezeu.
12. Dar samarineanca, dupa ce a auzit de la Hristos cuvintele acestea neasemuit de insemnate si vrednice de dumnezeire, anume ca Dumnezeu nu poate primi in alt chip inchinari adevarate, decat in Duhul si in Adevarul Sau, asa precum face in Cantarea Cantarilor sufletul cel nuntit cu Dumnezeu, indemnat si imboldit de glasul Mirelui neputrezirii, Cel asteptat si Cel dorit, deci samarineanca, in chip tainic, aminteste de Mire pe cand inca era El de fata, spunand: "Stim ca va veni Mesia Care se cheama Hristos; cand va veni. Acela ne va vesti noua toate" (Ioan 4, 25). Vedeti, dar, cat de pregatita era ea pentru credinta, intrucat era deja aproape de Cel asteptat si plina de multa nadejde. Oare nu s-ar cuveni sa spunem, impreuna cu David: "Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Canta-voi si voi lauda slava Ta" (Psalmi 56, 10)?
13. Oare de unde stia aceasta cu atata incredintare, si de unde avea aplecarea sufletului sau spre aceasta, daca n-ar fi cercetat cu cea mai mare luare aminte si intelegere cartile proorocilor? De aici avea ea si cugetul atat de inaltat, fiind atat de plin de inspiratie dumnezeiasca incat mie, care vad nazuinta duhovniceasca asa de puternica a acestei samari-nence catre Hristos, imi vine in minte sa spun iarasi cu privire la ea cele din Cantarea Cantarilor. "Cine-i aceasta care ca zarea straluceste si ca luna-i de frumoasa, ca soarele-i de luminoasa?" (Cantarea Cantarilor 6,10). Caci ea vesteste ca nu dupa multa vreme Se va arata Hristos, Soarele cel duhovnicesc al Dreptatii, aratand ca se va ivi Biserica neamurilor, ce incepe chiar cu ea insasi, Biserica intemeiata de Mantuitorul si izvorata din fantana langa care sta aceasta femeie. Eu o vad pe aceasta femeie aratandu-se ca o aurora mult indragita. Fiindca ea este frumoasa, precum este luna, intrucat isi vadeste stralucirea, atunci cand inca stapaneste noaptea nelegiuirii; ea este luminoasa ca soarele, si de aceea este aratata de catre Mire ca fiind plina de lumina. Ea a ajuns la propria desavarsire in insirarea celor ce vor fi in viitor, ca sa stralucesca precum soarele dupa Evanghelie, intrucat viata ei cea luminoasa din viitor va fi pecetluita cu un sfarsit nespus de fericit si de mucenicesc. Iar acum ea stie ca Hristos este Dumnezeu cel adevarat, Care pe deplin isi arata dumnezeirea, iar ceea ce El graia mai tarziu ucenicilor Sai cu privire la Duhul cel de-o-fiinta si deopotriva cinstit, anume ca, atunci cand Acela va veni, ii va invata tot adevarul, faptul acesta si ea, luand-o inainte, il graieste: "Cand va veni Acela ne va vesti noua toate".
14. Dar indata ce a vazut Hristos, Mirele cel du-hovnicesc, ca ea este astfel, a spus catre dansa in chip neacoperit: "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine" (Ioan 4, 26). Iar ea, ca o binevestitoare cu adevarat aleasa, si-a lasat ulciorul si a alergat catre oras, indemnand pe toti cu cuvintele sale si aducandu-i catre credinta in Cel vazut de ea: "Veniti de vedeti un om care mi-a spus mie toate cate le-am facut; nu cumva acesta este Hristosul?" (loa.n 4, 29). Ea intreaba asa nu ca sa iste vreo indoiala, ci ca sa se incredinteze si mai mult, din vederea Domnului si din vorbirea cu El, si ca mai lesne sa-i convinga si pe ceilalti, dupa cum s-a si intamplat.
15. Eu ma voi sluji de cele spuse mai inainte in chip mai larg, si voi lasa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce vin la rand, vazand ca va sileste ceasul la nevoile trupului vostru si la lucrurile vietii. Insa voi sa luati seama la samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care si noi le vestim evlaviei voastre, pe data a dispretuit lucrurile cele mai trebuincioase trupului ei. Caci a lasat indata si ulciorul, si casa ei, si, dand fuga in oras, i-a chemat pe samarineni, intorcandu-se cu ei la Hristos. Caci prin acele cuvinte, "Veniti de vedeti", ea le spune de-a dreptul: "Insotiti-ma pe mine si eu va voi calauzi si va voi arata acum voua pe Mantuitorul Cel din cer, Care a venit in lume!".
16. Astfel ea indata i-a manat pe ei si i-a infatisat lui Hristos. Iar ea ne invata pe noi, prin aceea ca a parasit si casa ei si ulciorul, socotind mai de cinste decat cele de nemijlocita trebuinta castigul dobandit din invatatura, pe care si Domnul, in Evanghelie, l-a numit catre Marta, cu privire la Maria care asculta cuvantul Sau, "partea cea buna" (Luca 10, 42), Daca trebuie sa dispretuim cele nemijlocit trebuincioase noua, cu cat mai mult trebuie sa dispretuim noi celelalte lucruri? Caci ce te sileste pe tine si ce te indeparteaza de la invataturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa ta, de copii si de sotie? Tristetea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale? Cumpararea bunurilor sau vanzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la indemana, sau mai degraba reaua lor folosire? Asculta insa cu intelegere invataturile apostolice: "Si aceasta v-o spun, fratilor: ca vremea s-a scurtat de acum, asa incat si cei ce au femei sa fie ca si cum nu ar avea. Si cei ce plang sa fie ca si cum n-ar plange; si cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; si cei ce cumpara, ca si cum n-ar stapani; si cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea. Caci chipul acestei lumi trece" (I Corinteni 7, 29-31).
17. Ce inseamna "vremea s-a scurtat?" Viata este scurta, moartea este aproape, lumea aceasta este stricacioasa. Cel ce ramane de-a pururi este altfel, iar dispretuirea lumii de acum ne trimite pe noi catre El, in deplina siguranta. Pregatirea pentru acea Iu-me ce va sa vie inseamna sa traiesti indepartandu-te, dupa putinta, de cele lumesti, de petrecerea de aici, si, pe cat esti in stare, sa te pazesti de stricaciunea vietii de acum. Asa precum, cand se intampla un atac puternic asupra partilor din afara ale unei cetati, noi avem ogoarele noastre ca si cum nu le-am avea si vreme indelungata, pazindu-ne de acei vrajmasi, stam inauntrul cetatii, in siguranta, iar daca pentru o vreme dusmanii se retrag, indepartandu-Se, ne folosim in acel rastimp de locurile de plimbare de dinaintea cetatii, dar nu ne intindem prea mult si nu le folosim fara masura, avand in vedere ca rastimpul acela este dramuit, tot astfel Apostolul ne indeamna sa folosim bine lumea aceasta, dar sa nu ne slujim de ea fara masura. Sa luam aminte la dusmanii cei nevazuti care ne ataca in chip cumplit si la putreziciunea care ne asteapta. Fiindca Apostolul spune: "... chipul acestei lumi trece" (I Corinteni 7, 31; vezi si II Corinteni 4, 18 etc.). Pentru ca cele de fata si de acum n-au plinatatea fiintei adevarate, ci, dupa cum arata Apostolul, nu sunt decat amagiri (aparente), fiind ele trecatoare (in devenire), iar nu statornice (esentiale), aratandu-se pentru putina vreme, pentru ca apoi sa se petreaca; iar daca cineva ar voi sa le tina in loc, nu va putea niciodata, asa cum nu poate fi tinuta in loc umbra unui nor de vara secetos, purtat de vant, in goana trecator. Caci de ar voi cineva sa le opreasca, cele de fata si de acum nu pot fi retinute cu nici un chip, iar aceasta din doua pricini. Nu numai ca lumea aceasta trece, dar si fiecare dintre noi, cei care ne folosim de ea, ne petrecem din lume, uneori chiar inaintea celor ce ne sunt noua familiare si apropiate.
E tot asa cum fiecare om strabate un drum oarecare, felurit pasind si miscandu-Se de-a lungul lui, dar se intampla una din doua: fie omul, mergand pe drum, ajunge mai inainte si cele ale drumului nu le poate pastra la sine, fie omul acela ajunge la urma, strabatand drumul vietii acesteia, si nu poate stapani si tine cu tarie cele ce sunt in viata aceasta. Caci omul fiind muritor este legat de cele din viata aceasta, care sunt si acestea schimbatoare. Asadar omul se schimba in multe feluri, fiind legat de cele schimbatoare, si pierde cele pe care le poseda, bogatia poate, stralucirea, voiosia, sau murind el ajunge sa-si aduca siesi schimbarea cea mai insemnata, si pleaca gol, parasind cele ce sunt acum si nadejdile pentru acestea. Poate pentru copii? Dar ce placere va avea el din aceasta? Caci el nu mai are simtire pentru cele de aici, iar copiii sai vor sfarsi in acelasi fel, sau in altul...
18. Sfarsitul celor ce sunt strans legate de lumea aceasta este totdeauna, asadar, nenorocire, intrucat in cele din urma (oamenii muritori) vor fugi goi si vor parasi aici toate cele ce le-au fost dragi. Dar pentru cei care dispretuiesc cele ale lumii acesteia si iscodesc tainele lumii ce va sa fie, pentru cei ce se ostenesc sa savarseasca cele de folos pentru mostenirea lumii aceleia, moartea, cand vine, nu aduce stricaciune si paguba, ci ii muta mai degraba pe acei oameni de la cele desarte si trecatoare catre ziua cea fara de apus, catre viata cea fara de moarte, catre bogatia cea de necheltuit, catre desfatarea cea necurmata, catre slava cea vesnica, catre cele ce exista cu adevarat si dainuiesc neschimbate.
19. De care fie ca noi toti sa avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat cerul si a coborat pentru noi, si nu numai pana la noi, ci si pana la sufletele cele zavorate in bezna, si Care de acolo, intorcandu-Se prin slavita Sa inviere si ridicare din morti, ne-a adus noua lumina si cunoasterea si nadejdea celor vesnice si ceresti, intru care El este preaslavit in vecii vecilor. Amin.
