In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire si dreptmaritorilor crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Ne impartasim, precum Bunul Dumnezeu
ne-a daruit, din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei. Si cuvantul pentru
astazi daruit si randuit este asa precum l-am ascultat la vremea
cuvenita, iar acum il readucem in inimile noastre. Sa ascultam cuvantul
dumnezeiesc:
Mantuitorul Iisus Hristos, Domnul
nostru, "iesind de acolo (din locul unde se afla, intr-o comunicare cu
fariserii si carturarii, despre care vom spune un cuvant mai pe urma), a
plecat in partile Tirului si ale Sidonului (in partea de nord a
Israelului, pe litoralul Marii Mediterane). Si iata o femeie cananeianca
(de alt neam decit cel evreiesc), din acele tinuturi, iesind striga,
zicand: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau
chinuita de demon. El insa nu i-a raspuns nici un cuvant; si
apropiindu-se, ucenicii Lui Il rugau, zicand: Slobozeste-o, ca striga in
urma noastra. Iar El, raspunzand, a zis: Nu sunt trimis decat catre
oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a inchinat
Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma. El insa, raspunzand, i-a zis: Nu este
bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Dar ea a zis: Da,
Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa
stapanilor lor. Atunci, raspunzand, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este
credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in
ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
Iubitilor, acesta este cuvantul si
momentul de adanca revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adanci
chemari de la noi, anume a credintei. Taina a tainelor, inceput al
virtutilor. Mai intai, cand auzim cuvantul: "Iesind de acolo” . De unde
anume iesise Iisus? De la o intalnire cu fariseii si carturarii, venind
din Ierusalim. Si care ii pusesera o intrebare din partea lor
rascolitoare. Anume, L-au intrebat: "Pentru ce ucenicii Tai calca datina
batranilor? Caci nu-si spala mainile cand mananca paine. Iar El,
raspunzand, le-a zis: De ce si voi calcati porunca lui Dumnezeu pentru
datina voastra? Caci Dumnezeu a zis: Cinsteste pe tatal tau si pe mama
ta, iar cine va blestema pe tata sau pe mama, cu moarte sa se
sfarseasca. Voi insa spuneti: Cel care va zice tatalui sau sau mamei
sale: Cu ce te-as fi putut ajuta este daruit lui Dumnezeu, Acela nu va
cinsti pe tatal sau sau pe mama sa; si ati desfiintat cuvantul lui
Dumnezeu pentru datina voastra.” (Matei 15, 2-6).
In scurt, ei puneau in fata Mantuitorului o intrebare dintr-un anumit
asezamant al vietii. Deci una era tema pe care o puneau ei: de ce nu-si
spala omul inainte de a primi painea… era o randuiala fireasca a Legii,
un anumit mod – nu doar ca Mantuitorul nu ar fi luat seama si la acest
mod de a vietui, dar ei il fixau in felul lor. Problema lor era aceasta,
a unui comportament – i-am zice astazi – civilizat, dar mai propriu zis
pentru sanatatea trupeasca, fireasca. Atunci Mantuitorul le raspunde:
luati aminte la aceasta datina a batranilor (datina dupa randuiala
vietii, cum ii invatau batranii pe copii). Voi ati calcat porunca lui
Dumnezeu de a cinsti pe tata si pe mama si, mai grav, ca sa fie scutiti
de aceasta randuiala sfanta a iubirii de parinti, fundamental, de om,
mai ales de parinti, cum era statornicita prin una din poruncile
Decalogului si incercau sa se acopere in fata parintilor: iata, ajutorul
pe care trebuia sa vi-l dau voua, tata si mama, l-am dat la templu. Nu
mai am de unde. Dar cata trebuinta are Dumnezeu de bani? Ca dovada,
Mantuitorul nu s-a atins de bani. Atunci cand a venit oarecine dintre
cei care adunau impozitele, birurile, Mantuitorul stiti ce a facut: L-a
pus pe Petru sa arunce mreaja in mare, a scos un peste si, din sanul
pestelui a scos un banut si a achitat darea.
Atunci, tema intrebarii adresate Mantuitorului de catre farisei si
carturari era una de la suprafata existentei, nu din miezul, din adancul
asezarii si chemarii noastre. Caci Iisus zice: "Fatarnicilor, bine a
proorocit despre voi Isaia, cand a zis: «Poporul acesta Ma cinsteste cu
buzele, dar inima lor este departe de Mine. Si zadarnic Ma cinstesc ei,
invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor». Si chemand la Sine
multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra pe gura
spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Atunci,
apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Stii ca fariseii, auzind cuvantul,
s-au scandalizat? Iar El, raspunzand, a zis: Orice rasad pe care nu l-a
sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina”. Care credeti ca
este rasadul acesta? De a fi creat dupa chipul lui Dumnezeu. Rasadul
fundamental al omului e in acest binom (dupa cuvantul lui Newton), adica
a fi creat dupa chip. Dumnezeu – Chipul si tu, omule, dupa chipul lui
Dumnezeu. Acesta e rasadul divin al zidirii si vocatiei umane. "Lasati-i
pe ei, a zis Iisus, sunt calauze oarbe orbilor”. Ce cuvant greu! Cei
orbi pot sa asculte de aceste calauze. E o mare tragedie nu numai sa fii
calauza oarba, ci si eu, care ascult, sa fiu tot orb, sa nu deslusesc
intre bine si rau. Si a zis Domnul si acest cuvant, adeseori intrebat de
noi: "Daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa” (Matei
15, 7-14). Intelegem atunci ca aceasta disputa este una a mergerii la
adanc, ca sa te cunosti pe tine, omule, sa fii in stare sa raspunzi
chemarii lui Dumnezeu. Caci din nou a zis Iisus catre ucenici: "Nu
intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca
afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe
om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari,
furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om,
dar a manca cu maini nespalate nu spurca pe om” (Matei 15, 17-20).
Adica, propriu-zis, cum Psalmistul spusese inspirat, "Dumnezeu a pus in
vistierii adancurile” (Ps. 32, 7) si, iarasi: "adanc pe adanc cheama”
(Ps. 41, 9). Vistieria e sanul lui Dumnezeu; adancul e zidirea noastra
dupa chip dumnezeiesc. Si atunci, adanc pe adanc cheama. Sau a te simti
cu adancul din tine in vistieria lui Dumnezeu inseamna a comunica cu El.
Si numai aceasta comunicare din adanc te lumineaza si te asaza in
adevar, in adevarul lucruirilor, cum zice un tropar la sf Nicolae:
"Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au
aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor”. Iar adevarul e Dumnezeu
si lumina Lui.
Atunci, in disputa aceasta, Mantuitorul a iesit din mijlocul lor cu
tristete… Era aproape de hotarul de nord al Israelului, si a trecut
dincolo, in partile Tirului si ale Sidonului, doua cetati pe care
Mantuitorul le-a mai numit, zicand tot catre farisei si carturari: "Daca
s-ar fi facut in Tir si in Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult
s-ar fi pocait” (Matei 11, 21). Erau doua cetati din lumea aceea antica,
pe care nu se cuvine sa o numim dupa graiul nostru obisnuit, pagana,
adica despartita de Dumnezeu. Nimic nu cade din bratele lui Dumnezeu.
Cazi numai tu, cu cugetul, cu constiinta ta. Dar "al Domnului este
pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1).
Si a trecut Mantuitorul in partile Tirului si ale Sidonului si sa
ascultam acum cu deosebita luare aminte, pentru ca ni se descopera ca
tocmai de acolo, dupa ce s-a despartit pentru o clipa, trupeste, fizic,
de farisei si carturari, iata, acolo iese in fata Lui o femeie
hanaaneeanca. Dupa evanghelia sfantului Marcu spune pagana. Pagani erau
numiti de catre evrei indeosebi grecii, si pentru ca se inchinau la
idoli, dar si pentru ca de curand fusese pe acolo imperiul elenist, de
la Alexandru Macedon. Si intrucat elinii vroiau sa introduca un fel de
cult al zeitatilor lor, si evreii isi pastrau legea lor, ne aducem
aminte de fratii Macabei, care s-au jertfit pentru legea lui Dumnezeu.
De aceea, acea femeie hanaaneeanca, spun interpretii, era o grecoaica.
In partile Tirului si ale Sidonului erau despartite neamurile – Galileea
neamurilor. Mai ales, fiind si la hotar cu Marea Mediterana,
calatoreau, era o mare plina de corabii… si aceasta femeie,
siro-feniciana, ca localitate, dar de neam grec, a venit in calea
Mantuitorului si a strigat: "Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica
mea este rau chinuita de demon. El insa nu i-a raspuns nici un cuvant”.
Iisus tace. Si noi stim: tacerea lui Dumnezeu e si raspuns. Cand
Mantuitorul, in gradina Ghetsimani, S-a rugat: "Avva Parinte, toate sunt
Tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc
Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (Marcu 14, 36), a tacut Parintele ceresc.
Acum Iisus, la fel, tace. Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu spune
ca tacerea e graiul vesniciei, graiul cerescului, al divinului. Si acolo
sunt graiuri, auzite in taina aceasta, pe care noi o numim tacere. N-a
raspuns nici un cuvant Iisus. Atunci, ucenicii intra ei in aceasta
asezare – o repet: Iisus, femeia hanaaneeanca in fata Lui, ucenicii.
Femeia s-a rugat: Fiule al lui David, ai mila… Inca un gind: Fiule al
lui David – aceasta femeie a carei fiica era chinuita de demon, de o
suferinta inspaimantatoare… Asezati-va fiecare in clipa aceasta in
starea unei mame si a unei copile bolnave, si ea, desi pagana, Il
numeste Fiul lui David.
Inseamna ca ea, de cand era bolnava fiica ei, alerga oriunde – la
medici, la intelepti, cumva, la vreun preot din legea lor; fiind la
hotarul lui Israel, si la evrei. Stia ca un descendent din David, Mesia,
trimisul lui Dumnezeu, va veni in lume. Si atunci, ea asa striga: Fiul
lui David, Mesia, Doamne, ai mila de mine. Iisus tace. Atunci, in
aceasta asezare, intervin ucenicii. Si ucenicii Il roaga: Iata,
slobozeste-o, striga in urma noasra. Interventia lor, daca vreti, nu e
cuvenit sa spun in predica, dar, pentru intelesul nostru, ca intr-o
scena, cum intervin atatea glasuri, atatea prezente, atatea constiinte,
fiecare cu asezarea, cu chemarea, cu dorul, cu stiinta, cu priceperea,
cunostinta, virtutea ei. Deci dupa femeie, Mantuitorul, apoi ucenicii,
si cand zic ucenicii: slobozeste-o, striga in urma noastra, Iisus, din
nou, intervine.
Si ce spune: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui
Israel. Ramanem uimiti cand privim pe de afara lucrurile, nu patrunzand
in launtrul lor. Cum, Doamne, puteau spune ucenicii, nu esti trimis
decat la oile pierdute ale casei lui Israel? Dar Tu acum unde esti? Esti
pe alt pamant. Da, noi stim, cand i-ai trimis pe cei saptezeci sa
vesteasca, ne-ai spus: "In calea paganilor sa nu mergeti, in cetate de
samarineni sa nu intrati. Mai curand mergeti la oile cele pierdute ale
casei lui Israel” (Matei 10, 5; Luca 10, 1). Iar acum, Tu spui: Nu sunt
trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Totusi, acum,
esti in partile Tirului si ale Sidonului. Cum stau lucrurile, care e
talcul din toata aceasta asezare si reasezare, impletire si implinire?
Da, pentru ca asa se socotea in sanul lui Israel, ca Mesia e trimisul
lui Dumnezeu pentru Israel. Iar acum Mantuitorul – o, Doamne, ce
pedagogie divina se dezvaluie aici! – pe de o parte le raspunde lor ca
si cum ar fi vorbit in numele fariseilor si al carturarilor cu care se
intalnise putin mai inainte, si dintre care plecase. A iesit de acolo si
a venit aici, in lumea acestora care-s dincolo de Israel, dar Il
cautau.
Iata, acea femeie pagana Il si recunoaste, ca e Fiul lui David. Deci in
graiul lor, al fariseilor si carturarilor le raspunde. Ii prinde si pe
ei in acest asezamant. Observati? In aceasta arie, in acest loc
dumnezeiesc, cu adevarat, atotcuprinzator. Incat, cum sesizam, si
iertati ca ma repet: vorbeste hanaaneeanca, vorbeste El, apoi ucenicii,
dar ii pune si pe farisei si carturari, caci vorbele Lui nu erau ale
Lui: "Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel”.
Dar El a fost trimis catre toata lumea. Insa ei credeau ca numai pentru
ei. Si atunci, din nou, in aceasta confruntare de inimi, de constiinte,
cand femeia aude, permanent vie in constiinta ei, atat de vie precum vom
vedea, ea vine in fata Mantuitorului, cade in genunchi, se prabuseste
si striga: Doamne, ajuta-ma, nu ma lasa! Si cu tot strigatul ei, atat de
rascolitor, sfasietor in acelasi timp. Si Iisus, o noua proba, o noua
incercare: in linistea lui dumnezeiasca, in seninatatea, serenitatea
Lui, ii spune: Femeie, nu se cuvine sa iei painea fiilor si s-o arunci
cainilor. Textul grecesc spune, mai precis: cateilor. Cu adevarat,
uimirea este la culme. Un asemenea raspuns… nici nu stii la ce sa te
astepti.
De unde era acest cuvant care, in gura Mantuitorului, in gura Iubirii
supreme, sa raspunda unui suflet atat de chinuit, zdrobit. Cine, Doamne,
sunt stapaniii si cine sunt cainii? In lumea aceasta, care e una,
Doamne, a Ta. Oricare din lumea aceasta care se va socoti stapan si pe
ceilalti sa-i faca drept caini… si din nefericire in istorie de atatea
ori a fost asa. Sa nu mai fie! Si raspunsul, iubitilor, iarasi, e atat
de uimitor. Totul, intr-o lumina negraita. Atunci, femeia, ingaduiti…
Care din femeile de aici, chiar si barbati, la o asemenea provocare,
cine ar fi raspuns asa? Nu le judecam. Numai cand spunem: dar ce,
Doamne, eu sunt caine sau catea? Or, ce-a raspuns ea? Da, Doamne,
adevarat, Doamne, dar si cainii mananca macar din faramiturile care cad
de la masa stapanilor lor. Raspunsul e uluitor; e inspirat din partea
celui care, El cel dintai, daduse pilda aceasta. El, care, cum va spune
sfantul Pavel mai pe urma, "Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o
stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de
rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca
un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si
inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Pe cruce in vremea aceea numai
robii, sclavii erau executati. Deci in starea cea din urma. Atunci, cu
adevarat, femeia avea in fata ei pe acela care, Fiul lui Dumnezeu, Domn
al vietii, luase chipul robului, lasandu-se la puterea stapanilor. Ea,
ca sa raspunda: Iata, si cainii mananca macar din firmituri. Doamne,
da-mi din firmiturile puterii Tale, daruieste puterea ta acelor stapani,
tuturor, numai daca ei vor sti ca acea putere este a robului, a
sclavului, nu a celui ce cu puterea lui nu stie ce sa faca.
Si raspunsul acesta… Atunci, s-a revelat, iubitilor, in raspunsul, si
aici sa fim iarasi cu luare aminte, nu numai sentimental, ci si adanc,
nu numai la virtute si la cunostinta, ci si mai adanc, ca intai e
cunostinta de Dumnezeu, spun Parintii, cunostinta adevarului, si care se
primeste prin virtute, prin smerenie, credinta si dragoste. Atunci,
femeia, cu adevarat a revelat in adanc taina credintei. Credinta,
iubitilor, e inceputul virtutilor, maica virtutilor, adancul virtutilor.
E calea cunoasterii lui Dumnezeu. Avem ratiune, logica, ne-a dat
Dumnezeu si aceasta, sa cunoastem lumea aceasta. Ne-a dat simturile prin
care, daca vreti, o pipaim, o porcepem, ne-a dat mintea prin care o
patrundem, o judecam, dar mai adanc, adancul adancurilor, al sufletului,
e spiritul, inima. Si ochiul inimii e credinta. Zicea sfantul Grigorie
Cuvantatorul de Dumnezeu: trei lucruri cere Dumnezeu de la om: credinta
de la suflet, adevarul de la limba si infrinarea de la trup – ca sa poti
sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu, sa comunici cu El, sa te
impartasesti de El, din puterea Lui, din darurile Lui.
Si aceasta femeie avea acest dar, al credintei. Suferinta ei pentru
copila ei, indelungata suferinta. Iarasi, parca in sensul negativ, adanc
al adancurilor suferintei. Una e sa suferi in trup. Cel putin, iti vezi
boala, te duci, ti-o tratezi, judeci asupra ei. Dar cand e bolnav in
suflet, sa nu mai fii in stare sa-ti cunosti suferinta… "Calea nebunului
e dreapta in ochii lui, spune Inteleptul (adica nebunul nu stie ca-i
bolnav), iar inteleptul cere sfat”. Acea mama avea tragismul acestei
dureri a durerilor. Asa s-a forjat adanc in ea credinta.
Si, poate, s-o talcuim putin, timp de un minut. Cum dumnezeiescul Maxim
Marturisitorul, a carui zi, iata, de curand am cinstit-o, ce spune el
despre credinta: Credinta, daca e cunostinta ce nu se poate dovedi
(Evrei 11, 1), atunci credinta e o legatura mai presus de fire; de firea
noasra. Adica firea mintii si a trupului cu puterile daruite. Trupul cu
cele cinci simturi, mintea cu judecata, cu logica ei. Atunci, credinta e
mai presus. Cum zice un filosof astazi: ea decoleaza mai sus de
ratiune. Adica in universul infinit. Nu nesocotim ratiunea, Doamne
pazeste! E dumnezeiasca. Dar ratiunea merge pana la un loc; ea judeca
cele vazute si, cum o spunem mereu: uneltele de masura ale ratiunii sunt
cele marginite in timp si spatiu; cele zidite, cele care tin de ce a
creat Dumnezeu in timp si spatiu, in inceput; nu din vesnicie. Care e
deosebirea adanca intre Cel nezidit, Cel vesnic, Dumnezeu, si noi cei
ziditi, marginiti, vremelnici? E pentru stiinta oricui. Or, asa zice Sf
Maxim: credinta e legatura mai presus de fire. Cand zice fire, sa nu
uitam: sunt doua firi – firea lui Dumnezeu, care e nesfarsita, fiinta
nemarginita, vesnica, si firea noastra zidita. Deci credinta mai presus
de firea noastra, dincolo de ceea ce este marginit. Credinta te inalta
intr-un univers mai presus de firea noastra, te uneste cu firea
dumnezeiasca. De aceea zice un om credincios: Dumnezeu a dat omului
credinta ca El sa locuiasca in noi. Sa simtim prezenta Lui in noi. Cu
ochiul acesta, vederea aceasta, simtirea aceasta a inimii. Sa-L simtim
pe El in noi. Deci iata ce e credinta.
Atunci, cand din acest dar al lui Dumnezeu, eu cred in El, si la ce
masura sa ajung sa cred… Se ridica in noi, te inalta credinta… Si
urmarim aceasta suita pe care sf Maxim a trait-o. Si atunci ajunge omul,
prin credinta, la cunoasterea lui Dumnezeu si, prin lucrarea
virtutilor, cand a ajuns sa se izbaveasca de patimi, sa rabde
incercarile, sa inteleaga ratiunile virtutilor si chipurile lucrarilor
(cand incep lucrarile sa capete lumina aceasta a virtutilor, a darurilor
dumnezeiesti, se vede pe fata omului, imediat, ca adancul cerului in
ochii unui copilas, in curatie), cand ajungi la dezradacinarea
afectiunii sufletului fata de trup. Dezlegarea simturilor de legatura
numai cu lucrurile sensibile. Si, scurt vorbind, sa scoti mintea din
cele create – din firea aceasta menita stricaciunii si mortii – si sa-ti
unesti firea, prin credinta (ca la Sfanta Impartasanie, sa ti-o
impartasesti: Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!). Cand te-ai
dezlegat de toate acestea, atunci ce se petrece? Zice sf Maxim: credinta
muta legea firii tale intocmai ca pe un munte nemiscat. Muta legea
firii. La ce se refera? Legea firii trupesti, care e legata numai de
cele trupesti. Cand Mantuitorul a cautat in smochinul neroditor rod, n-a
gasit si l-a blestemat: "In veac sa nu se mai faca rod in tine”. Si a
doua zi dimineata, cand au trecut pe langa el, ucenicii Ii spun:
"Smochinul pe care L-ai judecat aseara s-a uscat”. Si ce-a raspuns
Mantuitorul? Aveti credinta lui Dumnezeu! (Marcu 11, 22) Asa e in
original: lui Dumnezeu, nu in Dumnezeu, ca si cum ar pleca de la mine.
"Caci adevar zic voua: de veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te
arunca in mare, nimic nu-i va fi cu neputinta celui care crede”. Auziti.
Dar ce fel de credinta? Credinta lui Dumnezeu. Adica legea firii tale
s-a mutat.
Credinta a mutat legea firii tale din stricacios in nestricacios. Din
puterea lumii acesteia. Un medic, un binefacator fac ce pot. Acolo
intervine, atunci, legea firii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, si,
cum zice sf Maxim, credinta muta legea firii in legea lui Dumnezeu,
Ziditorul, Atotputernicul. Dar cind te-ai dezlegat de orice te
slabanogeste si te indoieste. Numai cand am citit adancimile acestea
mi-am dat seama: omul acesta, sf Maxim a trait aceasta: dezradacinarea
afectiunii sufletului fata de trup. Incercarea, necazurile, suferinta…
El pentru credinta lui stiti unde a ajuns. Si imparatul era impotriva.
El n-a clintit. Si ca sa nu mai vorbeasca si sa nu mai scrie, i s-a
spus: daca tu ramai in acest crez care spui ca e adevarul, vei suferi
urmatoarea pedeapsa: ti se va smulge limba si ti se va taia mana
dreapta. Sf. Grigorie Teologul, pe care el il stia probabil pe din
afara, spunea ca Dumnezeu cere adevarul de la limba, credinta de la
suflet si infranarea de la trup. A fost sa aleaga daca sa taca, sa nu
mai dea marturia adevarului sau sa i se ingaduie si sa suporte aceasta
marturie. Si i s-a taiat mana dreapta, i s-a scos limba, ca sa nu mai
vorbeasca. Dar credinta in el, din adancul ei a ramas in lumina divina.
Intelegem atunci ce inseamna taina credintei care muta muntii. Muta
legea firii noastre stricacioase, creata si ne impartaseste din lumina
divina. Si atunci tu crezi si marturisesti, cu toata fiinta ta, asa cum a
marturisit femeia hanaaneeanca. Cand ea a dat acel raspuns, in loc sa
se manie, sa socoteasca ca a fost batjocorita, dispretuita: Doamne, dar
si cainii mananca macar o faramitura de la masa stapanilor. Da-mi o
faramitura, Doamne, Tu, Stapane! Si Iisus i-a spus: O, femeie, mare este
credinta ta! Fie tie precum vedeti. Si s-a tamaduit fiica ei in clipa
aceea. Dar ce incercare, ce proba, ce marturisire, ce punere la
incercare din partea Mantuitorului. Si le spune, si ei si ucenicilor. Ia
marturie si a fariseilor. Si, ca sa le puna in lumina ucenicilor, dupa
ce avusese disputa cu fariseii si carturarii: iata, in aceste locuri,
dincolo de hotarele unde am fost, iata ce lume veti intalni. Pentru ca
ii pregatea pentru toate neamurile de sub cer. Iata ce lume veti
intalni, ca aceasta femeie, cu marturia aceasta sfanta. De oriunde de pe
fata pamantului, de unde scanteiaza si o scanteie care aprinde
universul luminos al adevarului. Si nu stii pe cine intalnesti.
Zilele acestea a venit un crestin sa ma roage: "Parinte, am primit o
sarcina (el e tamplar): sa fac catapeteasma unei biserici”. Noi am
primit o biserica la Roma, unde slujeste un preot ortodox – parintele
Iuvenalie. La Trei fantani, locul unde a primit martiriul sf. Pavel,
capul lui a sarit de trei ori. El, care a spus ce inseamna credinta. Si a
fost data biserica aceea sa slujeasca un preot ortodox roman. Deci
Biserica romano-catolica intr-o comuniune cu noi, romanii. Si tamplarul
acesta a primit sarcina sa faca o catapeteasma, pentru ca, stiti,
romano-catolicii nu au altarul ca noi. "Ma cutremur pentru sarcina pe
care mi-a dat-o Dumnezeu. Te rog, binecuvinteaza-ma si roaga-te, parinte
pentru mine”. Si eu m-am cutremurat si m-am minunat, si mi-am adus
aminte cum iconarii nostri intai posteau si se rugau. Si, ca orice lucru
bun, trebuie sa-l incepi cu Dumnezeu. Orice lucru pe care-l fac sa-l
primesc cu binecuvantare, cu rugaciune si cu post, cu infranare de la
orice patimire trupeasca. Orice lucru pe care-l faci sa-l faci cu ochii
credintei. Sa incercam astazi, la ochii credintei canaaneencei, la ochii
credintei acestui smerit tamplar (un om tare cuvios si smerit), oriunde
ne-am afla, asa sa incepem a lucra, cu ochii credintei, adica sa-L ai
pe Mantuitorul in fata. Sa zici: Doamne, ajuta-ma! Sa incercam sa
credem. Atunci, ca un raspuns din partea Mantuitorului: mare e credinta
ta, fie tie precum voiesti. Implineasca-se lucrul tau! Oriunde: in
fabrica, in uzine, in birou, in cabinet medical, la scoala. Totul sa-l
faci cu ochiul credintei. Noi asa credem ca se mantuie lumea.
O, Doamne, in clipa aceasta noi rostim, ca si canaaneeanca: Doamne,
ajuta-ma! Si fa-ne, Doamne, sa auzim cuvantul Tau! Omule, de oriunde, fa
asa. Si, "mare este credinta ta”. Daca ai suferinte, boli, necazuri…
fie tie precum voiesti, zice Domnul. Amin
Parintele Constantin Galeriu
|
