1. Proorocul, cainand cetatea Ierusalimului, a grait: "Va fi data foamete pe pamant, nu foamete de paine si nu sete de apa, ci de auzit cuvintele Domnului" [Amos 8, 11]. Foamea este lipsa si totodata dorinta hranei neaparat trebuincioase. Dar exista ceva mai rau si mai cumplit decat foamea aceea, anume atunci cand cineva are lipsa de cele neaparat trebuincioase mantuirii, ramanand totusi nepasator fata de aceasta nenorocire, fara nici o dorinta de a se mantui. Caci cel ce flamanzeste si are lipsa colinda incoace si-ncolo cautand o bucata de paine; iar daca da peste o pita mucegaita, sau daca isi face rost de o paine de mei, sau de o turta de tarate, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucura tot atat de mult pe cat se intristase mai intai ca nu le gasise. Iar cel ce are foame duhovniceasca, adica lipsa si totodata dorinta bucatelor duhovnicesti, acela rataceste si cauta pe cel are de la Dumnezeu harisma invataturii; si daca il afla, bucuros se hraneste cu painea vietii cea din suflet. Acesta este cuvantul de mantuire, pe care este cu neputinta a nu-l afla cei ce-l cauta pana la sfarsit: "Ca oricine cere ia; si cel ce cauta gaseste, si celui care bate i se va deschide" [Luca 11, 10], dupa spusa lui Hristos.
2. Dar exista unii oameni care, lasandu-si mintea sa flamanzeasca vreme indelungata, au pierdut insasi dorinta de a se hrani, iar de aceea nu-si dau seama nici de pagubirea pe care o sufera. Si cu toate ca Il au pe Cel ce ii invata, nu sufera nici macar auzirea invataturii. Iar neavandu-L, nu-L cauta pe Cel in masura sa-i invete, petrecand o viata cu mult mai pacatoasa decat fiul [risipitor]. Acela, desi era indepartat si lipsit de hrana obsteasca, de tatal si de sta panul sau, s-a trezit cuprins de o foame puternica, astfel ca, intelegandu-si si simtindu-si lipsa, s-a pocait si, intors inapoi, a cautat si a gasit iarasi hrana cea dumnezeiasca si preacurata, si intr-atat s-a desfatat prin pocainta de harurile cele dumnezeiesti incat cu dispret a urat avutiile.
3. Este mai bine sa luam de la inceput si sa lamurim limpede pentru evlavia voastra aceasta pilda evanghelica a Domnului; caci si astazi este obiceiul ca ea sa se citeasca in Biserica.
4. "Un om - zice Domnul - avea doi fii" [Luca 15, 11]. Domnul, in pilda, Se numeste pe Sine "om", si nu este deloc lucru de mirare. Caci daca El S-a facut om cu adevarat, pentru mantuirea noastra, ce este de mirare daca Se infatiseaza pe Sine ca om. pentru folosul nostru. Cel ce este pururea aparator al sufletului si al trupului nostru, El, Creatorul si Stapanul amandurora, El, Cel ce a aratat chiar si inainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei si ale neintrecutei Sale purtari de grija?
5. El ne-a pregatit noua mai dinainte mostenirea vesnica a imparatiei, asa precum El insusi spune, inca de la inceputul lumii. Inaintea noastra si pentru noi a facut pe ingeri, ca sa fie trimisi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca sa mosteneasca mantuirea cei ce aveau sa vina. Inaintea noastra si pentru noi a desfasurat cerul peste toata lumea vazuta, ca un fel de cort pentru toti deopotriva, pe care ni l-a inaltat noua in viata aceasta trecatoare. Aceasta lume aceeasi este de-a pururi - miscatoare, si mult miscatoare, si nemiscata. Este, pe de o parte, nemiscata, ca sa nu se schimbe si sa aduca stricaciune celor ce locuiesc in ea. Si, pe de alta parte, este mult miscatoare, intrucat, miscata de forte egale, ea insasi pe sine se tine in loc. Iar lumea este de-a pururi miscata in sine insasi si purtand laolalta multimea astrilor in deplina ordine, pentru ca si noi sa invatam vremelnicia vietii noastre si sa ne bucuram de toate cele ce sunt in ea, intre altele si de cele ce sunt deasupra capului nostru. Pentru noi si inaintea noastra a facut El pe marele luminator care stapaneste ziua si pe cel mai mic, care stapaneste noaptea. Si El pe acestea si pe celelalte astre le-a asezat pe firmament, ca, miscandu-se impreuna cu el si in opozitie cu el, apoi reunindu-se in felurite chipuri, sa fie pentru noi ca niste semne [masuri] ale ceasurilor si ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dinadinsul, nici firea cea cugetatoare, care este mai presus de simtire, nici firea vietuitoarelor necuvantatoare, care traiesc dupa simturi. Asadar, astrele ne-au inlesnit noua ca prin simtire sa ne bucuram de frumusetea celor vazute, ca si de folosinta lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simturilor, mintea sa ne fie inzestrata cu semne de acest fel.
6. Pentru noi si inaintea noastra a asezat Dumnezeu temeliile pamantului, a intins marea, a raspandit din belsug peste ea vazduhul, iar deasupra acestuia a facut sa atarne cu negraita intelepciune firea focului, ca sa sparga nemarginirea inconjurata de raceala celor de jos si ca sa ramana stapan, in loc, pe nemarginirea sa proprie. Chiar daca vietuitoarele cele necuvantatoare sunt randuite spre a fi de folos dainuirii [oamenilor], acestea au existat totusi inaintea noastra, in vederea slujirii oamenilor, asa precum canta David in Psalmi [ 103, 14].
7. Asadar, Cel ce ne-a plasmuit pe noi a randuit intreaga lume pentru intretinerea trupului nostru, inainte chiar de faurirea noastra din nefiinta. Dar pentru imbunatatirea naravurilor si pentru calauzirea spre virtute, ce a facut oare Stapanul cel de bine iubitor? El a plasmuit in intregimea ei insasi lumea aceasta ce incape sub simturi, ca pe un fel de oglinda a celor mai presus de lume, pentru ca, prin contemplare si vedere duhovniceasca in ea, sa ajungem la cele mai presus de lume ca [si cand ne-am urca] pe o scara minunata. Ne-a harazit o lege innascuta [naturala], ca pe un hotar neclintit si ca pe un judecator ce nu poate fi inselat si ca pe un invatator ce nu se lasa tarat in greseala, aceasta fiind constiinta proprie existenta in fiecare om. Daca am fi stapaniti in noi insine de fireasca intelegere, nu am avea nevoie de alt invatator pentru a pricepe ce este bine. Daca s-ar invrednici cugetul nostru sa patrunda de-a binelea dincolo de simtire, atunci [am intelege cum] "cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi", precum zice Apostolul [Romanii, 20].
8. Dumnezeu a deschis asadar, prin firea Sa si prin faptura creata, scoala virtutilor, asezandu-i El pe ingeri ca pazitori, ridicand Parinti si Prooroci spre calauzire, aratand semne si minuni care duc la credinta, dandu-ne noua Legea cea scrisa, care ne ajuta, alaturi de firea cugetatoare, sa invatam rostul intregii zidiri. In cele din urma, pentru ca noi nu am luat seama, dispretuindu-le pe toate (o, cata nepasare din partea noastra si cata marinimie si purtare de grija din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asupra de masura!), El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii in vremea cea din urma si, luand El firea noastra si facandu-Se om asemenea noua, ni S-a descoperit ca invatator al nostru. Si El insusi ne-a invatat pe noi despre marimea iubirii Sale de oameni, infatisand aceasta cu fapta si cu cuvantul, calauzindu-i spre asemanarea intru compatimire pe cei ce-L urmeaza si, totodata, indepartandu-i de gandul cel necompatimitor.
9. Dupa ce S-a facut iubit foarte de catre fruntasi, precum si de catre pastorii de turme si de catre cei stapani pe bunurile lor, dar nu in aceeasi masura si de catre cei de-un sange si de-o rudenie cu El, iar dintre acestia mai mult de catre parinti pentru copii lor [?], Si-a vadit prin acestia din urma iubirea Sa de oameni, infatisandu-Se pe Sine ca om si ca Tata al nostru, al tuturor. Fiindca pentru noi El S-a facut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca si prin harul dumnezeiescului Duh Care salasluieste in El, ne-a nascut pe noi din nou.
10. Deci spune Scriptura ca "un om avea doi fii". Chipul cugetarii imparte in doua firea [omeneasca] cea una singura, iar deosebirea intre virtute si rautate mentine si uneste pe cei multi in doua feluri. Caci si noi uneori spunem ca sunt doi cel ce este unul dupa ipostas, atunci cand vadeste doua feluri osebite de a se purta, si tot astfel spunem despre mai multi ca sunt unul singur, atunci cand sunt de acord unul cu altul. "Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau...". Pe buna dreptate cel mai tanar, caci iata-l aducand o cerere tinereasca si lipsita de minte. Dar chiar pacatul cugetat de el, dand nastere apostaziei, este si el mai tanar, caci reprezinta o descoperire mai tarzie, facuta prin reaua noastra alegere. Pe cand virtutea este mai inainte nascuta, fiind din vesnicie in Dumnezeu, iar in sufletul nostru aflandu-se dintru inceput randuita prin harul cel dumnezeiesc.
11. Si venind fiul cel mai tanar, spune Scriptura, a grait catre tatal sau: "Da-mi partea ce mi se cuvine din avere!" [Luca 15, 12]. Vai, ce nesabuinta! Nu i-a cazut in genunchi, nu s-a rugat implorandu-l, ci a grait pur si simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce da har tuturor oamenilor. Da-mi partea din avere care mi se cuvine mie dupa lege, partea mea cea dupa dreptate. Si care este legea si de unde reiese din lege ca este drept ca parintii sa fie datori copiilor lor? Ci mai degraba dimpotriva, copiii sunt datori parintilor lor, chiar randuiala firii vadind aceasta, intrucat copiii de la parintii lor isi iau existenta. Dar si aceasta este dovada a unei judecati de tanar [necoapte].
12. Asadar, ce face Cel ce trimite ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti si Care face sa rasara soarele si peste cei rai, si peste cei buni? El le imparte - spune pilda - lor averea Lui. Iti dai seama ca omul acela si parintele lor este lipsit de nevoi si trebuinte? Caci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi impartit doar in doua si doar acestor doi feciori [toata averea sa], ci ar fi pastrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind insusi Dumnezeu, asa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune si de folos ale noastre, ci a impartit doar acestor doi feciori intreaga avere, spune pilda, adica lumea intreaga a impartit-o. Caci, asa precum firea cea una este impartita prin cugetari felurite, tot asa lumea aceasta, care e una, se imparte prin felurita ei folosinta. De fapt, unul spune catre Dumnezeu: "Toata ziua, intins-am catre Tine mainile mele" [Psalmi 87, 10] si "De sapte ori pe zi Te-am laudat" [Psalmi 118,164] si "Am strigat la ceas nepotrivit catre Tine" [loc biblic neidentificat] si "Am nadajduit in cuvintele Tale" [Psalmi 118, 42] si "In zori de zi am ucis pe toti pacatosii pamantului" [loc neidentificat], adica am curmat toate poftele trupului ce starnesc desfatarea patimasa. Iar cel ce-si petrece ziua cu vin, imbiindu-se pe unde e rost de chef, isi petrece apoi toata noaptea in fapte nevrednice si nelegiuite si se grabeste sa savarseasca viclenii ascunse, sau face uneltiri pe fata si jafuri si planuri necurate. Oare nu au impartit acesti oameni noaptea cea una si soarele cel unul, iar inainte de acestea propria lor fire, caci aveau sa o foloseasca potrivnic si in dezbinare unii cu altii? Dar Dumnezeu imparte tuturor, in chip nepartinitor, intreaga Sa zidire, lasand ca fiecare s-o foloseasca dupa cum ii este voia.
13. Spune Evanghelia: "Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata..." [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat indata, ci dupa nu multe sau dupa putine zile a plecat el? Diavolul cel marsav, care este uneltitor, nu l-a supus in acelasi timp si pacatului, si vietii dupa vointa sa, ci cu incetul si in chip viclean l-a abatut [de la faptele cele bune], soptindu-ne noua si graind: "Si tu, traind dupa voia ta, iar nu purtand de grija si cercetand Biserica lui Dumnezeu, nici aplecandu-ti urechea la invatatorul Bisericii, vei putea sa vezi si sa cunosti in tine datoria ta, fara sa te indepartezi de bine". Cand este despartit careva de ceata cea sfanta a celor ce canta in Biserica si de ascultarea sfintilor invatatori, atunci el este dus departe si de purtarea de grija a lui Dumnezeu, fiind parasit faptelor sale celor rele. Caci Dumnezeu se afla pretutindeni, dar unul singur sta departe de bine: raul in care, prin pacat, ajungem departe de Dumnezeu si Il parasim, caci "Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai" [Psalmi 5, 5].
14. Instrainandu-se astfel feciorul cel mai tanar si calatorind el intr-o tara departata, "acolo - spune Evanghelia - si-a risipit averea, traind in desfranari" [Luca 15, 13]. Dar in ce chip a risipit el averea sa? Inainte de toate, mintea este averea si bogatia noastra dupa fire. Cata vreme pazim nesmintite in noi deprinderile si obiceiurile care duc la mantuire, Il avem pe Dumnezeu insusi, mintea cea dintai si cea de Sus, impreuna statator cu noi. Daca deschidem poarta pentru patimi, de indata mintea se risipeste, ratacind in tot ceasul in jurul celor trupesti si pamantesti, in jurul placerilor de multe feluri si in jurul gandurilor patimase cu privire la acestea. Cugetarea dreapta este bogatia mintii, care, staruind in ea, o face sa deosebeasca ce este mai bine de ce este mai rau, pana cand mintea insasi va capata staruinta in porunci si in tainele credintei [simboluri], dand ascultare Tatalui celui de Sus. Daca mintea se strica, atunci si dreapta cugetare se risipeste in desfranare si in nesabuinta, relele impartindu-se intre acestea doua.
15. Lucrul acesta poti sa-l vezi la toata virtutea noastra si la toata puterea, care ne sunt adevarata bogatie, spre care aplecandu-se raul cel de multe feluri, degraba o risipeste. Caci insasi mintea isi indreapta dorinta sa si nazuieste catre Dumnezeu cel Unul si cu adevarat viu, singurul Care este bun, singurul pe Care se cade sa-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinta si izvoditor a toata bucuria. Dar cand mintea se leneveste, puterea sufletului pentru dragostea cea adevarata cade si e izgonita de la Cel ce trebuie dorit cu adevarat, fiind tarata in desfatari de feluritele ispite ale vietii, iar de aici risipita spre pofta de mancari ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fara nici un folos; iar pe de alta parte mintea este trasa inapoi spre dorirea slavei desarte si intunecatoare. Si astfel e facut tandari nefericitul om, incat, impovarat de feluritele si numeroasele griji cu privire la acestea, nu mai priveste cu bucurie nici macar soarele si nu mai respira cu multumire nici macar aerul, care sunt o bogatie de obste, data tuturor deopotriva.
16. Insusi cugetul nostru, intrucat nu se leapada si nu sta departe de Dumnezeu, intarata mania pe care o nutrim launtric fata de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului in lupta cu patimile cele rele, impotriva stapanitorilor intunericului si duhurilor rautatii. Daca mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o inarmeaza, ea s-ar invrajbi cu cei ce ii sunt aproape, s-ar umple de furie nebuneasca impotriva celor de un neam si de un soi cu ea, s-ar face fiara salbatica impotriva celor ce nu ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Si vai, omul ar deveni ucigas de oameni, facandu-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vietuitoarelor celor taratoare si veninoase, devenind scorpion, sarpe, odrasla a viperelor cel ce a fost oranduit sa fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul si a pierdut averea lui? Spune Evanghelia: "Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa" [Luca 15, 14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, inca nu s-a gandit la intoarcerea sa, drept care, "ducan-du-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta 1-a trimis la tarinile sale, sa pazeasca porcii" [Luca 15, 15].
17. Cine sunt oare locuitorii si capeteniile tarii aceleia indepartate de Dumnezeu? Fara indoiala si intru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s-a asezat la o capetenie desfranata si un mai mare al vamesilor, un mare talhar si un incepator de rascoala. Caci viata porceasca lasa sa se inteleaga prezenta tuturor patimilor, din pricina necurateniei celei mai mari cu putinta. Iar cei ce se balacesc, rostogolindu-se in mocirla patimilor lor, sunt porci. Si fiul cel mic, fiindu-le lor inaintestatator, ca unul ce-i intrecea pe toti prin viata sa molesita si patimasa, nu a putut sa se sature cu roscovele pe care le mancau porcii, ceea ce va sa spuna ca nu mai ajungea sa se sature de poftele sale.
18. Cum oare firea trupului nu mai era indeajuns ca sa slujeasca poftelor celui neinfranat? Aurul si argintul, daca ajung la un iubitor de aur si de argint, sporesc pofta si cerinta de ele, si cu cat s-ar scurge mai mult aur si argint, cu atat ar fi mai poftit si cerut. Aproape ca lumea intreaga nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere si unui singur lacom de averi. Intrucat sunt multi cei de acest fel, iar lumea este una singura, cum ar fi cu putinta oare ca vreunul dintre acestia sa afle saturarea poftei sale? Astfel si acela, lepadandu-se de Dumnezeu, nu putea sa se sature. Caci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dadea sa se sature [vezi Luca 15, 16]. Cine i-ar fi putut da sa se sature? Dumnezeu era departe de el, Dumnezeu cu Care si prin vederea Caruia ajunge lesne sa se sature cel care-L contempla, dupa cuvantul acela: "Satura-ma-voi cand se va arata slava Ta" [Psalmi 16,15]. Diavolul insa nu voia sa aduca saturarea patimilor celor marsave, intrucat saturarea de cele schimbatoare si desarte preschimba indeobste legatura cu ele. Pe buna dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipitor] sa se sature.
19. Cu greu, asadar, si-a revenit la dreapta judecata acela care se indepartase de tatal sau, dar intelegand [in cele din urma] pana la ce masura a marsaviei ajunsese, a plans in sine, spunand: "Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!" [Luca 15, 17]. Cine sunt oare argatii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocaintei si prin smerenie, au dobandit mantuirea drept rasplata. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor fata de Dansul, precum insusi Domnul a zis: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste".
20. Feciorul cel mai tanar, cazand de la vrednicia de fiu si indepartandu-se de patria sa cea sfanta, si foamei fiind lasat, si-a venit in fire, cunoscandu-se pe sine, si s-a smerit, spunandu-si in cele din urma: "Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si ii voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta!" [Luca 15, 18]. Am spus la inceput, in chip foarte nimerit, ca tatal acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi pacatuit fata de cer fiul acela care s-a lepadat de tatal sau, daca Tatal sau n-ar fi fost ceresc? Caci fiul mai mic spune: "am gresit la cer", ceea ce va sa zica: am pacatuit fata de sfintii care sunt in cer si a caror cetate se afla in ceruri; "si inaintea ta", Care dimpreuna cu sfintii Tai locuiesti in cer. Si graieste, de asemenea: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai!" [Luca 15, 19]. Inteleptit cum se cuvine de micimea starii sale de acum, el spune "fa-ma"; caci un om nu urca de la sine treptele virtutii, daca nu este inaltat si fara vointa sa. Si mai spune Evanghelia: "Si, sculandu-Se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau...". Cum [se intelege aceasta, ca] venea si era inca departe de el, din care pricina tatal sau, milostivindu-se de el, i-a iesit in intampinare? Fiindca omul ce se caleste din suflet, prin nazuinta sa cea buna si prin lepadarea de pacat ajunge la Dumnezeu. Asuprit in cuget de obiceiul cel rau si de prejudecatile sale, el este inca departe de Dumnezeu si are nevoie de mult sprijin si de multa indurare de Sus spre a ajunge el sa se mantuiasca.
21. De aceea si "Tatal milostivirilor coborand l-a intampinat si imbratisandu-l l-a sarutat, si a poruncit slujitorilor Sai, adica preotilor, sa-l invesmanteze in haina Sa cea mai buna, adica in vrednicia de fiu, pe care o imbracase si mai inainte prin Sfantul Botez, si sa puna inel in degetul lui, adica in partea activa a sufletului sau, care se vadeste prin mana, sa-i aseze pecetea virtutii lucratoare, zalog al mostenirii viitoare, apoi sa-i puna si incaltari in picioarele sale, [adica incaltandu-l] cu paza dumnezeiasca si cu siguranta care sa-i dea lui putere sa calce peste serpi si peste scorpioni si peste toata puterea vrajmasului. Apoi a dat porunca sa se aduca vitelul cel ingrasat, sa-l injunghie si sa-l ofere spre mancare. Dar vitelul acela este Domnul insusi, Care Se smulge din taina dumnezeirii si din insusi tronul cel de sus, asezat peste toate, aratandu-Se pe pamant ca om; iar ca vitel este jertfit pentru noi, pacatosii, si este jertfit ca vitel ingrasat, adica oferindu-ni-se noua ca paine, spre hrana.
22. Dumnezeu dimpreuna cu sfintii Sai Se bucura si Se desfata intru acestea, caci, unind preocuparile noastre omenesti cu cea mai mare iubire de oameni cu putinta, spune: "Veniti sa mancam si sa ne bucuram!". Dar fiul cel mai mare se aprinde de manie. Iarasi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de manie pentru chemarea neamurilor pagane, adica la acei invatatori si farisei scandalizati ca Domnul ii primeste pe pacatosi si mananca la masa impreuna cu ei. Daca vrei sa intelegi acestea si despre cei drepti, ce este oare de mirare daca cel drept nu cunoaste bogatia bunatatii lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea? Tocmai de aceea este el mangaiat de catre Parintele tuturor si invata cele cuvenite, spunandu-i-se lui: "Tu totdeauna esti cu mine" si impartasindu-i-se bucuria cea neschimbatoare: "Trebuie sa te bucuri si sa te veselesti, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat" [vezi Luca 15,31 -32]; mort era prin pacat si a trait din nou prin pocainta, pierdut era prin sine insusi si a fost aflat in Dumnezeu. Iar o data aflat, s-a umplut cerul de bucurie, dupa cum este scris: "Ca asa si in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste..." [Luca 15, 7].
23. Care este pricina din care, mai cu seama, s-a mahnit fiul cel mai mare? El spune: "... mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc impreuna cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat" [Luca 15, 29-30]. Asa de mari si de insemnate sunt harismele pe care ni le harazeste noua Dumnezeu, incat si ingerii au dorit sa priveasca cu luare aminte la cele daruite noua prin inomenirea Sa, precum spune fruntasul Apostolilor, Petru. De aceea si cei drepti au nazuit ca chiar inainte de vreme sa mearga la Hristos, asa precum si Avraam a vrut sa vada ziua Lui. Dar Hristos nu a venit atunci, iar cand a venit, El nu a venit ca sa cheme la pocainta pe cei drepti, ci pe cei pacatosi; si mai presus de acestea, a venit anume spre a fi rastignit El, Cel ce a ridicat pacatul lumii. "Iar unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul" [Romani 5,20].
24. Cand cei drepti aduc invinuiri, Dumnezeu nu le da lor nici macar unul dintre iezi, adica dintre pacatosi, iar faptul acesta se vadeste din multe, si mai cu seama din pilda sfantului si fericitului Carpos. Caci acesta nu numai ca nu a dat ascultare unor oameni rai, ce spuneau ca nu li se cade sa traiasca acelor necredinciosi care stramba caile Domnului cele drepte, dar el a simtit pe sine mania dumnezeiasca si a aflat nespus de infricosatoare temeiuri care il calauzeau spre cunoasterea rabdarii lui Dumnezeu celei de negrait si mai presus de minte, care temeiuri il indemnau nu numai sa nu se scoale impotriva, ci chiar sa se roage pentru cei ce-si petrec viata in rautati, intrucat Dumnezeu le ofera si acelora o vreme de pocainta. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocait, Parintele milostivirilor, ca sa arate marea Lui darnicie fata de cei ce s-au intors catre El prin cainta, in acest chip a intocmit aceasta pilda [a fiului risipitor] .
25. Sa ne apucam si noi asadar, fratilor, de lucrarea pocaintei, ferindu-ne de cel rau si de turmele lui. Sa stam departe de porci si de roscovele care ii hraneau pe ei, adica de patimile cele spurcate si de cele ce-s legate de acestea. Sa stam departe de pasunea cea rea, adica de reaua naravire. Sa fugim noi din tara patimilor, care sunt necredinta, pofta nesaturata si necumpatarea, unde e foamete mare de cele bune si patimi mai rele decat foamea. Sa alergam catre Tatal nestricaciunii si Datatorul de viata, pe calea vietii prin virtuti. Caci acolo Il vom afla pe El, in marea Lui iubire de oameni, iesindu-ne in intampinare si harazindu-ne noua iertarea pacatelor noastre, semnul nestricaciunii, arvuna mostenirii viitoare. Ca si fiul risipitor, care, precum am invatat de la Mantuitorul, pana cand a fost in tara patimilor, chiar daca a chibzuit si a grait cuvinte de pocainta, nu a dobandit nimic bun, ci numai parasind acele fapte ale pacatului si degraba venind catre tatal sau, a ajuns sa capete chiar mai mult decat nadajduia si a ramas mai inainte cu smerenia, intelept si drept, pastrand in el neatinsa sfintenia harului dumnezeiesc.
26. Pe care [har] fie ca si noi toti sa-l dobandim si sa-l pastram neimputinat, astfel incat in veacul ce va sa vie sa ne bucuram, impreuna cu risipitorul cel mantuit, in Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce traiesc, Biserica celor intai nascuti intru Hristos, Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata slava in veci: Amin.
