Astazi ne confruntam nu numai cu o intristare adusa de altii, ci si cu una pe care ne-o provocam noi insine. Alegem drumul grijii lumesti, drum pe care Biserica ne cere, in cadrul Sfintel Liturghii, sa-l parasim.
Am ajuns sa avem tot felul de justificari atunci cand suntem pusi in fata acestui adevar: nu mai intrebam "ce trebuie sa facem pentru a dobandi viata vesnica".
A spune ca nu mai adresam altora acest tip de intrebare pentru ca nu suntem bogati sau pentru ca Hristos nu mai este contemporan cu noi, e o dovada sigura ca mintea s-a facut calauza spre cele rele. Nu bogatia l-a facut pe dregator sa nu-I urmeze lui Hristos (Lc 18, 18-27), ci punerea inimii sale in ea. Cat despre a spune ca Hristos a trait candva, undeva si ca astazi nu mai este prezent, dovedeste ca nu traim in Biserica.
Unde putem pune intrebarea "ce sa fac pentru a mosteni viata vesnica"? Raspunsul e simplu. In fata duhovnicului. Dar pentru multi dintre noi, raspunsul la ce trebuie sa facem, este considerat a fi nepotrivit. Sigur, putem trai si in afara implinirii raspunsului dat de duhovnic, dar cu riscul mortii. Esential pentru om este sa-si asume raspunsul dat. Asta ne face sa nu mai traim de sine statator. Refuzul implinirii raspunsului dat, echivaleaza cu refuzul vietii vesnice. A spune ca pe noi ne viza alt raspuns, inseamna a ne crede altcineva.
Raspunsul Mantuitorului: "vinde tot ce ai si-Mi urmeaza" si raspunsul duhovnicului dat noua de Hristos prin el, nu inseamna a fugi de lume intr-un anumit loc, ci este indemn in a o privi altfel. Iar cand vom avea doar aceasta privire, nu vom mai cunoaste intristarea lumii.
