Pentru noi, crestinii, viata de nici nu este singura viata, ci ea este un stadiu de pregatire pentru o viata nesfarsita, in lumina fetii lui Hristos si in bucuria celei mai depline iubiri intre toti. Putinele licariri ale cunostintei lui Dumnezeu si ale iubirii ce o avem pe pamant sunt numai niste raze ce strabat prin nori din soarele dumnezeiesc, care lumineaza si incalzeste cuprinsul vietii celei netrecatoare si prea fericite spre care suntem chemati sa inaintam.
Dar, Biserica a randuit unele rastimpuri in care suntem indemnati sa inchinam pregatirii noastre pentru viata cea fara de sfarsit o mai mare osardie. Acestea sunt rastimpurile de post, din care cel mai insemnat este Postul Mare.
Este un rastimp in care suntem datori sa ne facem un control mai atent al tuturor lipsurilor sufletesti de care suferim, al tuturor greselilor savarsite fata de noi insine, fata de fratii nostri si fata de Dumnezeu, al tuturor deprinderilor noastre rele, al tuturor slabiciunilor noastre, care sunt adevarate patimi, al tuturor cauzelor care ne tin intr-o stare de care nu suntem multumiti nici noi, nici cei din jurul nostruici si de aceea nici Dumnezeu. Este un timp de examen staruitor si necrutator, pe care trebuie sa ni-l facem intai noi insine si apoi sa infatisam rezultatul lui in fata lui Dumnezeu, prin martorul vazut care este preotul, pentru ca sa nu ne judecam numai noi, cu o eventuala crutare sau desperare, ci sa primim judecata obiectiva a lui Dumnezeu prin preot, impreuna cu indrumarea despre chipul cum sa luptam cu neajunsurile de care suferim.
Caci rastimpul postului nu este numai un rastimp de control nepartinitor si neacoperitor ce trebuie sa ni-l facem, impreunat cu o sincera si patrunzatoare cainta, ci si un rastimp de retinere de la toate deprinderile rele ce le-am castigat. Numai prin aceasta retinere barba teasca mai indelungata slabim puterea tiranica a acelor deprinderi asupra noastra. Daca toate pornirile si deprinderile noastre patimase au devenit niste slabiciuni ale noastre, prin retinere de la ele restabilim puterea vointei noastre in noi insine si asupra faptelor noastre, domnia judecatii drepte, domnia a ceea ce este superior in noi si se deosebeste de animale, domnia duhului, prin vare suntem dupa chipul lui Dumnezeu.
Astfel, timpul de post este timp de infranare, timp de exercitiu in putere, timp in care ne fortam sa stam neclintiti la postul nostru de pazitori ai fiintei noastre, nelasand-o sa ne scape de sub paza, sa ne-o fure nicio atractie ispititoare momentana, ca sa nu devina o jucarie a valurilor si sa se inece pana la urma in noianul unei vieti de volburi fara rost.
Timpul de post este timpul de straja impotriva asalturilor fatise sau ascunse ale unor ispite si deprinderi care vreau sa ne faca in mod deplin robii lor, impotriva lacomiei de mancari gustoase si multe, de bauturi ametitoare si pagubitoare sanatatii sufletesti si trupesti, de placeri trupesti, nemasurate, la fel de pagubitoare, impotriva invidiei, a urii, a dusmaniei, a deprinderii vorbirii necuviincioase ti neiubitoare de frati, care sunt tot atatea otravuri ce ne dizolva si ne ucid sufleteste in mod treptat pe noi si pe semenii nostri.
Postul este astfel leac tamaduitor si prevenitor al bolilor sufletesti si trupesti. Dar postul cel mai de efect nu consta numai intr-o infranare de la deprinderile rele, intr-o respingere a ispitelor care slabesc puterea noastra de rezistenta, ci si intr-o inlocuire a deprinderilor rete cu deprinderi bune, asa cum nu ajunge sa plivim pamantul de buruieni ca sa nu fie napadit de ele din nou, ci trebuie si semanam in locul lor grau, sau flori frumoase si bine mirositoare, sa punem in locul ei iertarea si iubirea, nu ajunge sa ne infranam de la cuvinte de barfire ci trebuie sa ne deprindem a vorbi de bine pe cei pe care ii barfeam inainte, nu ajunge sa nu invidiem pe cei carora le merge bine, ci si ne bucuram de binele lor.
De aceea, Sfantul Apostol Pavel si o cantare bisericeasca din duminica de azi ne recomanda ca pe un singur lucru cu doua parti nedespartite: "Sa lepadam lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armurile luminii caci faptele si deprinderile bune sunt fapte ale Luminii si in acelasi timp niste arme cu care putem respinge violentele si ispititoarele asalturi ale raului. Sunt fapte si deprinderi care ne fac tari, de nebiruit. Iar Mantuitorul Hristos ne porunceste ca in acest timp, cand cerem lui Dumnezeu iertare de greselile noastre, sa iertam si noi celor ce ne-au suparat cu greselile lor, adica sa nu-i mai uram, ci sa-i imbratisam cu iubirea noastra. "Caci de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei VI, 15).
Mantuitorul ne cere sa aratam oamenilor o fata luminoasa cand postim. Dar lumina de pe fata noastra are cel mai adevarat si mai nesecat izvor in gandurile bune si iubitoare ce le avem in suflet fata de ei, precum intunericul si tristetea de pe fetele fariseilor nu-si are cauza propriu-zis in post, ci in lipsa lor de iubire fata de oameni, folosindu-se de post numai ca de un prilej pentru a da drumul unei incruntari care isi are cauza in neiubirea de frati, in preocupari egoiste.
Daca diferitele soiuri de lacomie sunt tot atatea chipuri ale egoismului, iar egoismul este contrariul iubirii de oameni, intelegem de ce egoismul, ca tata al tuturor pacatelor si el insusi cel mai mare pacat, este izvorul intunericului, iar iubirea de oameni este izvorul sufletesc al luminii. De aceea, combatand prin post toate formele lacomiei sau ale egoismului nostru si intarind in noi iubirea de Dumnezeu, si de oameni, inaintam spre paradisul luminii.
Biserica a inchinat duminica de azi, duminica din ajunul postului cel mare, amintirii izgonirii lui Adam din rai, adica din lumina iubirii. Caci daca raiul este trairea langa Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire, caderea din rai inseamna caderea din iubire, slabirea capacitatii de iubire. Biserica vrea sa ne arate azi ca, asa cum prin lacomie omul a cazut din iubire, tot asa prin post, prin vestejirea egoismului ce se intareste prin toate patimile, prin toate felurile de lacomie, putem sa ne ridicam iar in raiul iubirii de oameni si de Dumnezeu din care a cazut Adam.
O sentinta populara spune: Dar din dar, se face rai. Unde domneste dragostea care se arata in darul ce trece de la om la om, ce nu e oprit nicaieri, ce e ca o circulatie a iubirii, caci el consta nu numai din lucrul daruit, ci si din inima celor ce-l daruiesc, acolo e cu adevarai raiul. Fiecare creste acolo in viata si in bucurie din izvoarele de vieti ale celorlalti ce i se deschid in iubire. Acolo cerul e mai senin, florile mai frumoase, stelele mai stralucitoare, viata e continuu de un interes profund, niciodata nu devine plictisitoare si apasatoare, acolo se simt pasii lui Dumnezeu printre oameni; acolo lumina fetei lui Dumnezeu se stravede prin felele luminoase ale tuturor.
Acolo viata e o sarbatoare continua. Siguranta acestei vieti o avem in invierea lui Hristos, cand toate s-au umplut de lumina. Sa pornim prin post spre acest rai al iubirii din care am fost scosi de caderea noastra in Adam, nevoindu-ne. "Sa ne luminam cu postul"; sa ne pregatim astfel pentru invierea lui Hristos, care s-a facut pentru noi inceputul si fagaduinta imparatiei celei vesnice a luminii neinserate, a iubirii neimputinate de niciun egoism, a fericirii pe care o da plinatatea nescazuta a vietii, Amin!
