Arhiva ortodoxa

 



Iubitului nostru cler, cinului monahal si dreptcredinciosilor crestini, har si pace de la Dumnezeu-Tatal, iar de la noi, arhiereasca binecuvantare


"Cel ce rastignire ai rabdat si moartea ai stricat si ai inviat din morti, impaca viata noastra, Doamne, ca un singur Atotputernic".

                                                                                                     (Din Stihirile Invierii)

  
Iubitii mei fii si fiice duhovnicesti,

 

„Hristos a inviat!”

 

Vreme potrivita este astazi, ne cheama Sfantul Ioan Gura de Aur, ca toti sa strigam cele spuse de fericitul David: „Cine va spune puternicele fapte ale Domnului, cine va face ca toate laudele Lui sa fie auzite?” (Ps. 105, 2). Ca, iata, ne-a venit sarbatoarea cea dorita si mantuitoare, ziua Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul pacii, pricina impacarii, incetarea razboaielor, calcarea mortii, infrangerea diavolului”[1]. „Pentru aceste binefaceri vesnice Fiul Celui Preainalt S-a facut pentru noi Dumnezeu intre oameni - talcuieste Sfantul Vasile cel Mare - , pentru trupul cel stricat Cuvantul S-a facut trup si a locuit intre noi; cu noi, cei nerecunoscatori, Binefacatorul; la cei ce locuiesc in intuneric, Soarele dreptatii; pe Cruce, Cel fara prihana; in moarte, Viata; in iad, Lumina; pentru cei cazuti, Invierea”[2].

 

Prin lucrarea pizmasului inger al intunericului - el insusi „din cer ca un fulger cazand” (Luca 10, 18) din cauza mandriei si a nerecunostintei in fata bunatatii Creatorului sau - omul, creat spre a mosteni nemurirea prin sporirea sa in comuniunea cu Dumnezeu, fusese atras in pacat si prin neascultare cazuse sub osanda mortii fara sfarsit.

 

Din robia mortii, omul nu se poate salva pe sine prin puterile lui, nu se poate elibera de relele si durerile intrate in lume si in viata de aici prin silnicia tuturor pacatelor care coplesesc omenirea. Acest adevar il cunosc nemijlocit numai cei care se intorc cu sinceritate si curaj la Hristos si la Biserica Sa. Aici, in sfantul locas, prin invatatura lui Hristos, omul descopera puterea de a invinge raul, acel rau care ii pricinuieste neincetat frica si suferinta - fie ca acel rau se numeste boala, dezlantuirea stihiilor, ca inundatiile, sau, in cele din urma, moartea. Astfel, inainte de a cerceta daca nu cumva raul s-a inradacinat chiar in adevaratul sau chip, pacatul, mai intai in sufletul sau, omul se grabeste sa-l atribuie celor aflate in afara lui, pe care le crede singure raspunzatoare de toata nefericirea lui.

 

Aceasta pierzatoare inclinatie este dobandita de om si prin lucrarea celui viclean, dar si prin propria inselare de sine, ca om instrainat de Hristos. De aceea, ne spune Sfantul Apostol Pavel, „Dumnezeu, bogat fiind in mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi”  (Efeseni 2, 4), ne-a scos din „genunile pamantului” (Ps. 70, 20). De aceasta cale de mantuire pururi se vor minuna si in fata ei totdeauna vor amuti si cele ceresti, si cele pamantesti, caci ea a fost calea impacarii, milostivirii si iertarii dumnezeiesti impartasite omului prin Crucea rastignirii Fiului lui Dumnezeu. Iar slava acestei Sfinte Cruci s-a aratat in bucuria adusa lumii de Invierea Domnului cu trupul si de dobandirea rascumpararii noastre prin dumnezeiasca Sa Jertfa de pe Golgota, prin care am fost adusi la frumusetea cea dintai. Talcuind cuvintele Domnului, spuse ucenicilor inainte de Sfintele Sale Patimi: „Stiti ca peste doua zile vor fi Pastile, si Fiul Omului Se va da sa fie rastignit”  (Matei 26, 2), dumnezeiescul Gura de Aur ne invata ca astfel graind, adica alaturand Pastile si Rastignirea Sa, Domnul a aratat „ca ceea ce se face este o taina, o sarbatoare si o praznuire, care se savarseste spre mantuirea omenirii…  , ca insesi Patimile Lui inseamna scapare de mii si mii de rele”[3].

 

Dreptmaritori crestini,

 

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca, dupa Inviere, Cel ce a ales sa ne mantuiasca dinlauntrul smeritei noastre stari de fapturi muritoare este „incununat cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o”  (Evrei 2, 9). Dar, oare, ce a fost unic in Jertfa Sa, cum a putut aceasta sa-I aduca Domnului Hristos „slava si cinste”, de ce Crucea Sa a devenit lauda Apostolilor (Galateni 6, 14), a tuturor martirilor si sfintilor, a tuturor adevaratilor crestini? Pentru a preface ceea ce in vremea Domnului era cel mai infricosator si umilitor semn si chip de a patimi si sfarsi intr-un semn al puterii si o cale de a ajunge la slava, la biruinta Invierii si la bucuria mantuirii noastre, trebuie sa se fi petrecut un fapt unic prin dumnezeiasca Jertfa a lui Hristos. De altfel, ne spune iarasi Sfantul Ioan Gura de Aur, Insusi Domnul „pentru a arata puterea Crucii, a spus: „Cand Il veti fi inaltat pe Fiul Omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt” (Ioan 8, 28). Cu alte cuvinte, „cand Ma veti rastigni si veti socoti ca M-ati biruit, atunci mai cu seama veti cunoaste puterea Mea”[4].

 

Iata deci ca in patimirea Crucii de catre Domnul nu s-au mai vazut nici slabiciune, nici infrangere umilitoare, nici necinste, ci doar slava si o putere care l-a surpat definitiv pe vrajmasul omului, pe diavol. In acest inteles scrie si Apostolul neamurilor despre Mantuitorul Iisus Hristos: ca prin Cruce „biruit-a El Incepatoriile si Stapaniile, dezbracandu-le si dandu-le-n priveliste” (Coloseni 2, 15). Dar toate acestea au fost posibile din pricina scopului Jertfei Domnului, anume ca „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2, 9); El, Cel fara pacat, asupra Caruia moartea nu avea drept, S-a asezat in locul nostru, gustand in locul fiecaruia dintre noi amaraciunea de nesuferit a celei mai grele osande date pacatului - moartea.


Vedem, iubiti frati si surori in Domnul, ca in Persoana Fiului lui Dumnezeu Intrupat, in Hristos Iisus, firea noastra omeneasca - rastignita si apoi inviata si inaltata la dreapta Parintelui ceresc - a invatat desavarsita ascultare de voia lui Dumnezeu, platind pretul, dar si primind rasplata vesnica a acestei ascultari. In lumea de astazi, vedem ca devine tot mai greu sa vorbesti despre ascultare, despre nevoia supunerii fata de cuvantul lui Dumnezeu si de sfintele asezaminte ale Bisericii, desi se cunoaste foarte bine ca doar respectarea acestora asigura normalitatea vietii, buna ei randuiala. Iar dovezile afectarii bunei intocmiri a vietii nu lipsesc: fie ca ele se manifesta in viata personala, in cea familiala, in cea sociala sau, in ultima vreme, in mersul stihiilor. Pentru crestini, intamplarea si soarta sunt cuvinte goale de inteles, de vreme ce nici macar o vrabie „nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui” Ceresc (Matei 10, 29), „pentru ca Dumnezeu nu este al neoranduielii, ci al pacii”  (I Corinteni 14, 33). In Creatie, ca si in viata noastra, nici o intamplare nu poate avea loc fara stirea lui Dumnezeu, iar cand se petrec dezordini, alcatuirile lumii vazute devin nestatornice. Se cuvine sa marturisim aceste adevaruri si sa ne indreptam nadejdea spre Dumnezeu, „ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”  (Ioan 3, 16). In temeiul Sfintei Scripturi, lumea este necontenit vegheata cu bunatate de Dumnezeu, si nicidecum supusa vreunei fatalitati oarbe. De aceea se si roaga Biserica intreaga pentru pastrarea sau reasezarea bunelor intocmiri necesare vietii, recunoscand in ele darul lui Dumnezeu, iar noi vedem in bunurile acestei lumi darurile si binecuvantarea lui Dumnezeu, fiind prieteni si casnici ai Lui (Efeseni 2, 19), de aceeasi cinste in aceasta lume, care Ii apartine Creatorului ei si al nostru. Se cuvine, deci, sa respectam darul vietii noastre si al semenilor, sa nu fim egoisti, lacomi, nepasatori fata de semeni si fata de natura.


Din fericire, in jurul nostru mai vedem inca pilde de iubire si de daruire crestina si umana, dar ne intampina, din nefericire, si cazuri vadit vatamatoare de suflet si de minte si multe lucruri care doar par indiferente din punct de vedere moral-spiritual. „Sa izgonim din sufletul nostru, ne indeamna staruitor Parintele cu cuvant de aur, faptele cele indiferente”, pentru ca acestea, sigur, mai tarziu „dau nastere la pacate” [5], pentru ca ceea ce nu este o fapta neindoielnic buna poarta in sine samanta rautatii si a pacatului.

 

Ca fii ai Invierii si ai impacarii si ca slujitori ai Bisericii noastre, trebuie sa pastram cu vrednicie lumina credintei in Hristos cel Inviat, lumina care se regaseste si in sufletele unora dintre fratii nostri, chiar si acolo unde aceasta mai palpaie sau este aproape de stingere. Si cum am putea sa dovedim mai convingator puterea credintei noastre in Inviere si in viata vesnica decat prin trairea virtutilor evanghelice?: blandetea, curatia, milostenia si, indeosebi, iubirea de semeni si porunca cea noua data de Mantuitorul Hristos: iubirea vrajmasilor (Matei 5, 44). Caci fara Invierea Sa nu am mai fi primit harul Duhului Sfant, care face cu putinta ca viata si chipul nostru cel launtric sa se modeleze dupa cuvantul si poruncile Mantuitorului Iisus Hristos, Cel a treia zi inviat din morti. Numai din aceasta vistierie a inimii odrasleste valoarea nemuritoare a iubirii tuturor semenilor. Cu aceasta privire duhovniceasca putem vedea in fiecare fiinta umana chipul lui Hristos cel rastignit, dar si lumina invataturii Lui atotbiruitoare. Cu aceasta credinta si cu acest fel de a vietui si gandi vom putea trai bucuria sarbatorii Invierii Domnului, vom putea nadajdui in biruirea necazurilor care se abat asupra noastra. Astfel vom trai si vom implini cuvantul Domnului Hristos: „Mila voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13), avand mila de orfani, de batrani, de cei cazuti in suferintele cele sufletesti ale pacatului. Acestor suferinte le cade victima, din nefericire, tocmai ceea ce un popor are mai scump, tineretul, atras uneori in prapastia desfraului - care ii instraineaza pe unii tineri de casa parinteasca, impingandu-i spre pierzania trupeasca si, mai ales, sufleteasca. Misiunea de salvare a lor o avem cu totii, iubiti frati si surori in Domnul.

 

Din aceasta vistierie a dragostei lui Hristos, si in folosul apropierii noastre de implinirea dorintei de a fi una in El (Ioan 17, 21), luam curajul de a continua dialogul intre noi, credinciosii si slujitorii de pretutindeni ai lui Dumnezeu. Deci, de aceste valori are nevoie in zilele noastre lumea, omenirea de pretutindeni, care ar trebui sa auda cuvantul rostit de Domnul si Invatatorul nostru Iisus Hristos: „Pace va las voua, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o da lumea v-o dau Eu”  (Ioan 14, 27).

 

Acestea, cu parinteasca dragoste, vi le pun la inima, indemnandu-va sa petreceti cu bucurie sfanta si netulburata pace sufleteasca slavita sarbatoare a Invierii Domnului. „Iar Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu, Tatal nostru, Care ne-a iubit pe noi si prin harul Sau ne-a dat vesnica mangaiere si buna nadejde, sa va mangaie inimile si sa le intareasca in tot lucrul si cuvantul bun” (II Tesaloniceni 2, 16-17).

 

Al vostru parinte duhovnicesc, pururi catre Preasfanta Treime rugator, va imbratisez cu dragoste, vestindu-va tuturor:

 

„Hristos a inviat!”

 

TEOCTIST,

Arhiepiscop al Bucurestilor,

Mitropolit al Munteniei si Dobrogei,

Loctiitor al Cezareii Capadociei

si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane