† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
catre iubitul meu cler si popor, har si mila de la Dumnezeu,
iar de la mine arhiereasca binecuvantare.
Iubitii mei fii sufletesti,
Hristos a inviat!
[Adevarat, a inviat!]
Se ingana ziua cu noaptea cand Maria
Magdalena, probabil cu putin inaintea celorlalte sfinte femei, a gasit
piatra rasturnata de pe mormantul Domnului. Inspaimantata, mironosita
alearga in cetate si le spune ucenicilor ce a vazut. Petru si Ioan se
reped intr’un suflet catre gradina, urmati indeaproape de aceeasi Marie.
Mai sprinten, Ioan ajunge intaiul, dar, tanar fiind, nu indrazneste sa
intre in mormantul din peretele de piatra decat insotit de Petru care,
mai varstnic, il ajunge gafaind. Cutremuratorul adevar le sta in fata:
Domnul nu este acolo! In cugetul lor foarte omenesc, aceasta inseamna ca
trupul Invatatorului a fost sustras de necunoscuti, pentru pricini de
neinteles. Cu aceasta tulburare se intorc in cetate.
Maria ramane si plange. Plange chiar si
in fata ingerilor: „Au luat pe Domnul meu si nu stiu unde l-au pus!”
Plange si in fata Celui care, in semiobscuritatea diminetii, i se pare a
fi gradinarul: "Daca tu l-ai luat, spune mi unde l ai pus si eu il voi
lua de acolo”. In clipa urmatoare Gradinarul o cheama pe nume. Ea isi
recunoaste Invatatorul, viu si intreg, ii rosteste numele, ii asculta
cuvintele, ii primeste porunca si fagaduinta. Ea e primul martor al
invierii.
De ce tocmai ea? De ce nu i S’a aratat
Domnul mai intai lui Petru, cel atat de inflacarat in credintele si
necredintele lui? De ce nu l-a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre
ucenici, singurul care-L insotise pe drumul Crucii? Iar daca
preferintele trebuiau sa se indrepte catre o femeie, de ce nu i-a
acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi
gasit ea in acel moment? De ce, neaparat, in socotinta dumnezeiasca a
trebuit sa fie Maria Magdalena?
Doctorul nu vine pentru cei sanatosi,
spusese El, ci pentru cei bolnavi. Pastorul isi paraseste turma in
cautarea oii celei pierdute. Parintele tanjeste dupa fiul ratacitor si-i
celebreaza, cu bratele deschise, intoarcerea. Maria Magdalena e
prototipul omului pentru care Domnul a venit in lume. Intai si mai intai
pentru ea S’a intrupat, pentru ea a propovaduit, pentru ea a savarsit
minuni, pentru ea a suferit, pentru ea si a varsat sangele pe Cruce,
pentru ea si pentru toata suflarea pacatosilor lumii, asemenea ei cazuti
si asemenea ei chemati. Nu, nu e vorba de un primat al credintei.
Asemenea ucenicilor, si Maria se indoise de perspectiva invierii, si ea o
primise ca pe o simpla metafora, si ea gandise ca trupul Domnului
fusese stramutat in alta parte.
Dar daca Petru si Ioan s’au intors
ingandurati in cetate, Maria continua sa si caute Invatatorul. Ceva mai
tarziu, Iisus avea sa i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai
pentru ca acesta Il cauta, alerga dupa El. „Bateti si vi se va deschide,
cautati, si veti afla”. Intru nadejdea deznadajduitului, Maria vedea
acum, poate mai mult decat oricand, superba dominanta a sufletului ei:
iubirea. Din iubire pot izvori cunoasterea si credinta.
Daca pe Maria Magdalena trebuie s’o
vedem in pacatoasa care i-a uns Domnului picioarele in casa fariseului
Simon si asupra careia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci
iubirea ei e mai puternica si mai graitoare chiar decat aceea a fiului
ratacitor. In logica parabolei, femeia iubeste mult pentru ca i s’a
iertat mult; in deznodamantul intamplarii, Domnul ii iarta mult pentru
ca mult L-a iubit. Sa mai citim odata textul din Luca 7, 36–50 si ne vom
convinge ca iubirea e lucratoare. Si daca pe aceeasi Marie trebuie s’o
recunoastem in Betania savarsind, simbolic si anticipativ, ritualul de
inmormantare a Domnului, prin aceeasi emotionanta ungere cu mir, iubirea
ei capata dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se intuneca soarele,
de invierea Lui se bucura ingerii. Maria Magdalena e cea dintai care-I
gateste Domnului ingroparea, ea va fi si cea dintai care sa se patrunda
de bucuria Invierii. E suprema Bucurie, aceea care incununeaza Iubirea.
Iubitii mei fii sufletesti,
Totusi, nu Maria Magdalena este primul
martor al invierii. Parintele Staniloae spune – superb – ca Invierea a
inceput in iad. De pe Cruce El se pogoara intru cele mai de jos ale
adancului si li se arata protoparintilor Adam si Eva, pe care-i ridica
impreuna cu cei asemenea incatusati. Si pentru ei murise pe Cruce, si
fata de ei avea de implinit o fagaduinta. Singura imagine potrivita este
aceea a pogorarii Lui la neamuri, izvorata din geniul iconografiei
bizantine si atat de frumos rafinata in vechile noastre fresce si
miniaturi. Nimeni nu L-a vazut pe Domnul inviind, dar multi sunt cei ce
L-au vazut inviat.
Deasupra, in rai, mai astepta un martor:
talharul rastignit de-a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru
indreptare, dar in ultima clipa se rascumparase prin simpla recunoastere
a vinovatiilor sale si a Nevinovatului de alaturi. Bucuria invierii i
se ofera si celui ce s’a trezit in ultima clipa din somnul – sau
somnolenta – cugetului.
Ca invierea "a inceput” in iad, e un fel
de a spune, la masura rostirii si priceperii noastre. Nu e vorba de
momente succesive, ci de simultaneitatea prezentei lui Dumnezeu. In
acelasi timp, Iisus era "in mormant, cu trupul, in iad cu sufletul, in
rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul”, dupa cum
spune o rugaciune de taina a Sfintei Liturghii, care rezuma
simultaneitatea evenimentului invierii ca intreg. Invierea nu e o
miscare in sine, ci un act operativ, un inceput perpetuu.
E adevarat ca evenimentul pogorarii la
iad nu se bucura de popularitate biblica, singurul sau temei
scripturistic fiind acela din intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului
Apostol Petru, dar acest temei, departe de a fi o dobanda a timpului, e
contemporan cu Evangheliile. El face parte integranta din doctrina
noastra asupra invierii, exprimand prima miscare pe care a facut-o
Domnul indata dupa moartea Sa pe cruce. Motivul pogorarii e foarte
frecvent in imnografie. „Portile iadului le-ai sfaramat, Doamne”,
exclama o stihira din vecernia glasului al patrulea, iar una din
cantarile Sfintelor Pasti o spune mai pe larg: „Pogoratu-te-ai intru
cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice
care-i tineau pe cei legati, Hristoase”.
Iubiti credinciosi,
Intr’o fresca a bisericii manastirii
Clocociov Hristos este infatisat pogorat undeva in subteran - sub
nivelul colinelor din preajma -, dar nu linistit ca in scena Botezului,
ci viguros, dinamic, biruitor, cu talpile pe portile de arama ale
iadului, sfaramate. Din doua morminte ii ridica de mana pe Adam si pe
Eva, eliberati acum din lunga lor asteptare, in timp ce Ioan Botezatorul
Il arata - ca si odinioara „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica
pacatul lumii” -, iar dreptii Vechiului Testament, de-o parte si de
alta, mantuiti si ei, il contempla. Dedesubt, diavolul zace legat in
lanturi, sub stapanirea unui inger care - in cazul nostru - il tine de
coarne, ca un semn ca Belzebut nu mai are nici o putere si ca neputinta
lui e veselia celor eliberati. Scena e reprezentarea cea mai autentica a
invierii Domnului si o gasim nu numai in fresce, ci si in numeroase
ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din fata.
Erminiile recomanda, totusi, si o
reprezentare mai directa a invierii: Iisus Hristos deasupra mormantului
putin deschis, in haine albe, stralucitoare, binecuvinteaza cu dreapta
si tine in stanga un steag cu cruce de aur, intru bucuria celor doi
ingeri de alaturi si spre spaima ostasilor ce-L strajuisera, cazuti cu
fetele la pamant. E interesant sa notam ca aceasta reprezentare e
cultivata mai ales de pictura bisericeasca mai noua - din care nu
lipseste suflul Occidentului -, pe cand cealalta, a Pogorarii la iad, a
prins radacini foarte puternice in arta bizantina.
Hristos nu numai ca le daruieste celor
morti viata (lumina), ci, mai mult, le-o duce El Insusi, personal, prin
actul pogorarii in iad, implinindu-le asteptarea, in care ne regasim si
noi, cei de astazi.
Iubitii mei fii sufletesti,
Dupa ce a fost vazut de Maria Magdalena,
Domnul li S’a aratat, de mai multe ori, si ucenicilor Sai. La un moment
dat le a aparut Cineva la tarm si le a poruncit sa arunce mreaja si ei l
au ascultat si au prins multime mare de pesti. Nimic nu S’a petrecut
fulgerator, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm,
gospodareste, atat de pe indelete incat pescarii si au luat timp chiar
sa si numere vanatul si sa observe ca mreaja nu se rupsese de atata
belsug. In cele din urma, poftiti sa pranzeasca impreuna, ucenicii se
uitau la El si (ascultati bine!): "niciunul nu indraznea sa-l intrebe:
cine esti Tu?, stiind ca Domnul este”. Pagina extraordinara! Daca Biblia
nu ar fi opera Duhului Sfant, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept
cel mai mare scriitor al lumii.
Domnul inviaza pe rand, ca un val de
lumina purtat pe rotundul pamantului, de douasprezece ori triumfator la
stele, din Ierusalim pana’n Ierusalim. Un vazduh de clopote se stinge
aici si un altul izbucneste dincolo, catre apus, mereu pe urma soarelui,
din prag in prag, pe rotund.
E o inviere pentru noi, oamenii; pentru
cei din orizontul satului si al cetatii si al tarii si al pamantului.
Noaptea invierii nu cunoaste somn; ea e numai veghe, implinire si
asteptare, intru bucuria nemarginita a biruintei asupra mortii.
Fie ca aceasta asteptare si bucurie sa
va fie sporite de toate bunatatile lui Dumnezeu si sa va devina o
necurmata inviere launtrica.
|
