din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru,
iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.
Iubitii mei fii sufletesti,
Cand Domnul Hristos le-a amintit ucenicilor Sai ca i se apropie patimile si moartea, ei s'au intristat. Spre a-i duce insa cu gandul la invierea ce va urma, El le-a pus in fata un exemplu din viata obisnuita a omului: "Femeia, cand e sa nasca, se intristeaza, pentru ca i-a sosit ceasul; dar dupa ce naste copilul nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s'a nascut om pe lume. Asadar, si voi sunteti tristi acum, dar Eu iarasi va voi vedea si inima voastra se va bucura si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi". (1)
Iata deci o legatura directa intre nastere si inviere, ca si cum pantecele mamei ar fi un mormant in care s'a zamislit, se dospeste si biruie viata.
Si iata de ce nasterea unui prunc iradiaza bucurie nu doar in familia pe care o sporeste, ci si la vecini, la rude si chiar in satul intreg, acolo unde inca se mai pastreaza solidaritatea comunitara. Iar bucuria explodeaza in veselie atunci cand pruncul primeste baia nasterii celei de a doua, din apa si din Duh(2), prin Taina Sfantului Botez. Stim cu totii ce inseamna o cumetrie, ospatul insotit de daruri, cantece, jocuri si voie buna.
Daca pruncul se naste intr'o curte domneasca, din vita regala sau imperiala, si mai ales daca e baiat, sarbatoarea se desfasoara la scara nationala. Suveranul are un mostenitor, evenimentul e vestit prin trompete, tobe si fanfare, clopotele bat in plin, poporul se aduna cantand si jucand in fata palatului, tatal iese in balcon cu pruncul ridicat pe brate, multimile aclama, vazduhul vibreaza.
Dragii mei, acum doua mii si sapte ani in Betleemul Iudeii Se nastea Fiul lui Dumnezeu, Regele regilor si Imparatul imparatilor, Mantuitorul lumii. Stim ca fusese zamislit de la Duhul Sfant in pantecele Fecioarei Maria din Nazaret, stim ca Iudeea se afla pe teritoriul imperiului roman, stim ca cezarul poruncise un recensamant general pentru evidenta populatiei si estimarea impozitelor, stim ca fiecare cetatean trebuia sa fie recenzat in localitatea de bastina a neamului sau, stim ca Maria facea parte din descendenta betleemica a regelui David, ca si Iosif, cel randuit de Dumnezeu sa-i legitimeze Pruncul ca stare civila si s'o ocroteasca de ignoranta oamenilor, stim ca amandoi au calatorit greu spre Betleem in timp ce Maria se afla in stare binecuvantata, stim ca tocmai atunci, la sosire, Mariei i-a venit vremea sa nasca.
Numeroase colinde populare din Transilvania ne-o infatiseaza aici pe Maica Domnului ratacind prin oras si batand din poarta'n poarta, cu nadejdea ca se va gasi cineva sa-i deschida si sa-i ofere o ospitalitate atat de necesara unei femei care din clipa'n clipa urmeaza sa devina mama. Nimeni insa nu-i deschide, ceea ce creeaza imaginea unor locuitori reci, nepasatori, egoisti, indiferenti la trebuinta altuia. E posibil ca aceste colinde sa fie expresia literara a sentimentului care i-a apasat pe ardeleni vreme de o mie de ani, acela ca sunt tratati ca straini in propria lor patrie. Nu poate fi insa exclusa nici ideea ca Iosif va fi incercat sa afle niscaiva rudenii printre locuitorii Betleemului si ca, in cele din urma, a trebuit sa renunte. Ceea ce stim sigur este relatarea Sfantului Evanghelist Luca, anume ca cei doi calatori au incercat sa afle un loc la han, dar ca toate erau ocupate, ceea ce e plauzibil, de vreme ce la recensamant veneau iudei din toate laturile imperiului. Or, Luca este intelectualul de formatie istorica si rigurozitate stiintifica, singurul evanghelist care istoriseste in amanunt Buna Vestire, vizita Fecioarei Maria la ruda sa Elisabeta, intampinarea si profetia Dreptului Simeon, episoade cu totul speciale, aflate chiar din gura Maicii Domnului, pe care, dupa traditie, a cunoscut-o personal si careia, in calitate de pictor, i-a facut si primul portret.
Asa se face ca, negasind loc la han si facandu-se seara, cei doi au nimerit intr'un staul, unde Sfanta Fecioara L-a nascut, in aceeasi noapte, pe Pruncul Iisus. Evanghelistul nu-i spune staul, dar din traditie stim ca era vorba de o pestera, adica adapostul natural cu temperatura constanta in care erau adapostite vitele pe timp de vara sau iarna. Evanghelistul nu-i spune nici staul, nici pestera, dar pomeneste de trei ori cuvantul iesle, adica jgheabul de scanduri in care se pune nutretul pentru hrana vitelor. Ei bine, aceasta iesle cu paie curate si fan binemirositor a fost patul in care Maica Sfanta L-a infasat pe Fiul lui Dumnezeu.
Asa L-au gasit pastorii, in aceeasi noapte. Acestia faceau de straja oilor pe camp, cand deodata cerul s'a luminat si un inger le-a spus ca in cetatea lui David li S'a nascut, lor si poporului intreg, un Mantuitor, Hristos Domnul. L-au vazut, I s'au inchinat si, intorcandu-se, le-au spus si altora ce auzisera de la inger. Cat vor fi priceput ei si ceilalti din toate acestea, nu stim. Stim insa ca Iisus a intrat in anonimat, si asa va ramane pana la varsta de treizeci de ani, cand va iesi la propovaduire si va fi aratat multimilor de catre Ioan Botezatorul.
Iubitii mei fii sufletesti,
Iata, am pus in paralela fastul care insoteste nasterea unui suveran pamantesc si simplitatea in care a binevoit sa Se nasca Fiul lui Dumnezeu. De o parte, unul din imparatii Bizantului va fi supranumit Porfirogenetul, adica nascut in asternuturi matasoase de porfira; de alta, un Nou-Nascut in iesle saraca; de o parte, gloate in delir; de alta, cativa ciobani uimiti; de o parte, lumina, muzica, trambite si clopote; de alta, noapte linistita.
Noaptea era linistita si'n campul unde se odihneau oile pastorilor, numa' ca aici era o liniste a muzicii ceresti: bolta se deschisese larg si'n cuprinderea ei canta - ne spune Evanghelistul - multime de oaste cereasca, laudandu-L pe Dumnezeu si zicand: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!"
Desi am mai facut-o si altadata, in alte imprejurari (3) , voi incerca si acum sa raspund la intrebarea: Cui ii cantau ingerii? si de ce?
Pentru aceasta trebuie sa deschidem Biblia chiar la Cartea Facerii, capitolul 1, versetul 1, unde ni se spune:" Intru'nceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul". Prin "cer" se intelege lumea nevazuta, spirituala, alcatuita din ingeri, iar prin "pamant" se intelege lumea materiala, alcatuita din toate elementele universului si ale planetei pe care traim. Asadar, ingerii sunt primele creaturi ale lui Dumnezeu, iar menirea lor este aceea de a-L slavi, laudandu-L si preamarindu-L intr'o neincetata doxologie. Aceasta este slujba lor, Liturghia lor, de la inceput si'n vesnicie.
E posibil sa se nasca intrebarea: Trebuie cumva sa credem ca Dumnezeu are nevoie de laudatori, asemenea suveranilor pamantesti, si ca anume pentru aceasta i-a facut? Nicidecum, dragii mei! Facuti inaintea lumii materiale, ei au fost martorii tuturor celor sase zile in care universul, pamantul si viata de pe el au fost facute in trepte, de la simplu la compus, culminand cu omul. In numar incomensurabil, ei au trait surpriza de a vedea de fiecare data ceva nou si nebanuit, iar reactia lor era pe masura. Cei ce locuiti in orase ati vazut, desigur, jocurile de artificii cu care se incheie, seara, marile sarbatori nationale, jerbele de flacari colorate care impanzesc vazduhul si cad si se topesc ca o ploaie parelnica, incandescenta. Cand doua sau trei rachete sunt aruncate simultan si din intalnirea lor irump tot atatea stele ale caror raze se intretaie fara sa se ciocneasca, spectacolul devine atat de maret incat privitorii de pe margini striga de placere si izbucnesc in aplauze.
Imaginati-va, va rog, miriadele de ingeri ai cerului care urmareau aparitia astrelor gigantice dintr'un graunte de materie, ca o explozie a infinitului mic in infinitul mare. O stim chiar din Sfanta Scriptura, prin cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Iov:
- Unde erai tu, atunci, intru'nceput, "cand stele se nasteau si ingerii mei toti ma preamareau in cor?"
Intr'adevar, Iov nu exista, dar ingerii vedeau aurora universului, vedeau cum rasar lumile din bezna nimicului. Vedeau si tresareau. Vedeau si se mirau. Vedeau si se minunau. Vedeau si se bucurau. Surpriza, mirarea, minunarea, bucuria, iata treptele repezi care starnesc lauda. Preamarirea Creatorului nu e altceva decat bucuria de a fi a creaturii.
Cui si de ce cantau ingerii deasupra Betleemului? Vedeau ei cum se nasc astre noi? Desigur, le puteau vedea, de vreme ce Dumnezeu Isi continua opera prin ceea ce un poet francez numea, metaforic, "inceput perpetuu" (5). Dar ochii lor nu erau indreptati spre largul cerului, ci spre umila iesle in care Il descopereau pe Fiul lui Dumnezeu infasat in scutece omenesti. Fiul lui Dumnezeu, Cel nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, Cel care impreuna cu Tatal crease lumea si toate ale ei, Cel despre care Evanghelistul Ioan avea sa spuna ca "toate printr'Insul s'au facut si fara El nimic nu s'a facut din ceea ce s'a facut" (6), pe El Il vedeau acum surazandu-le, dumnezeieste din scutece. Il vedeau si se mirau. Il vedeau si se minunau. Il vedeau si se bucurau. Se bucurau si cantau: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!" Nasterea Domnului a fost marea surpriza a celor fara de trup. Planurile de taina ale lui Dumnezeu le erau ascunse chiar puterilor ceresti de rang inalt, si cu atat mai mult ingerilor de rand, asa cum avea s'o spuna Sfantul Apostol Pavel(7). Arhanghelul Gavriil, care-i binevestise Sfintei Fecioare ca-L va naste pe Fiul lui Dumnezeu, avusese o misiune speciala si un mesaj concret, el nefacand parte din tagma ingerilor, ci din aceea a superiorilor lor. Pe de alta parte, profetii Vechiului Testament, in majoritatea lor, prevestisera venirea unui Mantuitor, dar spusele lor erau doar o proiectie in timp, pe cand ingerii de deasupra Betleemului se aflau in fata faptului implinit. Ei pricepeau de pe acum ceea ce o cantare bisericeasca avea sa rosteasca mai tarziu, anume ca intruparea lui Dumnezeu nu era altceva decat "taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta", descoperita prin Fecioara Maria.
Si acum, dragii mei, revenind la trambitele, fanfarele, lautarii, ospetele, jocurile si ovatiile care saluta nasterea unui om, fie el chiar fecior de imparat, ce raman toate acestea pe langa sublima cantare a ingerilor din Betleem, care Il slavesc pe Dumnezeu exact cum o facusera la crearea lumii? Oare nu trebuie sa intelegem ca nasterea lui Hristos inseamna o noua facere a lumii, cu tot alaiul ei de stele nascande, inclusiv aceea care-i calauzea pe magi?
Nascandu-Se intr'un staul, Domnul nu S'a smerit pe Sine fortat de imprejurari, ci pentru ca asa a vrut El, in deplin acord cu Tatal Sau. Nimic nu a fost intamplator, nici recensamantul poruncit de cezar, nici data acestuia, nici sosirea Mariei in Betleem tocmai cand trebuia sa nasca, nici portile inchise, nici aglomeratia de la han, nici accesul intr'un staul murdar cu iesle curata. Totul a fost planuit, masurat, implinit. In smerenie S'a nascut, in smerenie a trait, in smerenie a patimit si a murit, stiind ca pretul smereniei este biruinta asupra mortii prin inviere si asupra timpului prin inaltare.
Iubitii mei fii sufletesti,
Sa ne reamintim cantarea ingerilor la nasterea Domnului: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire".
Ea cuprinde nu doar preamarirea Creatorului, ci si un mesaj pentru noi, muritorii, cei de aici si de pretutindeni, cei de acum si dintotdeauna.
Rostirea "pe pamant pace" se refera la relatia dintre popoare. Ele sunt cele care provoaca neastamparul istoriei prin foamea de putere, prin setea de dominatie, prin lacomie, prin orgoliul si iresponsabilitatea conducatorilor, prin neodihna de cuget a celor ce cred ca neamurile nu-si pot afirma identitatea decat batandu-se intre ele. Indemnul ingerilor este la pacea universala, dupa propriul lor model. Si ei sunt diferiti, in cete ierarhice, in numar, in slujiri, in responsabilitati, dar traiesc in armonie universala. Un singur accident s'a petrecut, inainte de facerea lumii vazute. Lucifer a cazut, dar coada lui sfredeleste si azi prin toate cotloanele pamantului, trezeste ura si urneste razboaie. Si totusi, chiar si razboaiele au niste norme de conduita si anumite limite de combativitate, cum ar fi apararea populatiei civile prin nefolosirea armelor nucleare, chimice sau bacteriologice. In ultima vreme insa a aparut un razboi care neaga orice fel de norme: terorismul. Daca un razboi de agresiune este opera diavolului, terorismul - agresiv prin definitie - este diavolul insusi. Traim deschideri apocaliptice, iar mesajul pacific al ingerilor se cere mai treaz ca oricand.
Rostirea "intre oameni bunavoire" se refera la relatia dintre persoane si grupuri sociale, acestea din urma fiind familia, satul, comuna, orasul, provincia, tara, religia, etnia, cultura. Bunavoirea nu este altceva decat ingaduinta, deschidere catre celalalt, credinta ca identitatea ta ca persoana sau grup se defineste prin a celuilalt, ca ego-ul se oglindeste in alteritate, ca ai in tine destula putere sa-ti pastrezi intacta credinta religioasa fara s'o dispretuiesti pe a celuilalt.
Totul incepe de la familie si de la educatia celor sapte ani de acasa. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfintenia casatoriei, piere legatura dintre casatorie si nasterea de prunci. Familii destramate, copii lasati de izbeliste - atunci cand nu au fost ucisi inainte de a se naste -, adolescenta maculata, tinerete incerta, caminul cultural inlocuit cu discoteca, guma de mestecat inlocuita cu drogul, cartea inlocuita cu televizorul, meciul de fotbal unde se joaca mai putin cu mingea si mai spectaculos cu pumnii si batele, o lume in care indecenta, vulgaritatea, parvenitismul si coruptia devin institutii ale binelui comun.
Dragii mei, e posibil ca tabloul acesta sa para sumbru, dezolant, exagerat, pesimist si, oricum, nepotrivit pentru un final de scrisoare pastorala. M'am gandit si eu la asta, dar nu puteam sa-l ocolesc. Cand ingerul Domnului s'a pogorat noaptea la pastori, acestia nu dormeau, ci, rezemati in toiege, vegheau asupra oilor rumegande, ca nu cumva sa le surprinda lupii. Daca fiarele s'ar fi ivit, ei ar fi strigat. Pastor de veghe, si eu am aceasta indatorire. Cand ostile ingeresti rosteau cuvintele "pe pamant pace, intre oameni bunavoire", pacea si bunavoirea - cel putin in integralitatea lor - nu erau o realitate, ci un deziderat. Rostirea ingereasca era, pur si simplu, o urare.
In saivanele Bisericii au intrat lupii. Cei mai multi sunt imbracati in piele de oaie - atunci cand nu patrund intr'o catedrala sa jure ingenunchiati sub sabia lui Irod -, iar datoria fiecarui pastor este sa strige. Eu o fac catre oile mele, stiind insa ca ele sunt oi cuvantatoare, adica inzestrate de Dumnezeu cu ratiune, discernamant si vointa, insusiri care le ofera capacitatea de a se apara si singure, dar toate impreuna, ca unele care cunosc glasul pastorului.
Iar daca rostirea ingerilor este urare, sa ne amintim si de faptul ca orice urare naste speranta. Cu aceasta speranta in mai-binele tarii si al poporului nostru va doresc un An Nou plin de lumina, sanatate si belsug. La multi ani!
(1) In 16,21-22.
(2) cf. In 3,5.
(3) Cartea deschisa a Imparatiei - O insotire liturgica pentru preoti si mireni, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 2005.
(4) Iov, 38,7.
(5) E vorba de Charles Peguy, citat de Pr. Prof. Dumitru Staniloae in Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Editia a doua, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 2004.. p. 263.
