Orice comentariu al poeziei voiculesciene ar trebui sa aiba ca motto ceea ce Voiculescu insusi a afirmat in "Confesiunea unui scriitor si medic", in 1936: "Pregatirea stiintifica, studiile medicale, cunostintele de filosofie si tot castigul meu in celelalte domenii de cultura, arta literara, in loc sa ma departeze, m-au apropiat de credinta. Unilateral, as fi fost poate un ateu naiv, un simplist negatie. Cu cat mai poliedric, cu atat au avut loc pe unde sa strabata experiente concrete, puncte de vedere noi, interferente doctrinare, putinta de comparatii, lumina mai multa. Iar din toate, sinteza ca neaparat credinta trebuie sa stea la temelia spiritului omului normal."
Vasile Voiculescu este tipul poetului mistic, care refuza innecul existential. Chiar daca se intampla, sfortarea, incrancenarea, concentrarea eforturilor se va face tocmai in scopul depasirii momentului de declin. Toate experientele, interferentele de doctrina l-au dus pe Vasile Voiculescu catre Ortodoxie, facandu-l sa afirme ca la cele doua laturi "de jos", "dimensiuni pasionale" - "bucuria si durerea" - trebuie adaugata si o a treia "inaltimea, dimensiunea spiritualitatii" si, prin transfigurare, sa se treaca in "a patra dimensiune metafizica, in extaz si sfintenie".
Vasile Voiculescu
Marea deosebire este insa intre poezia religioasa a lui Nichifor Crainic si a lui Tudor Arghezi, pe de o parte si cea a lui Voiculescu pe de alta parte. Primul este un religios, ce da senzatia unui lirism programatic ce trebuie sa se sustina dogmatic in timp ce Arghezi este un religios de tip meditativ, in sensul ca refuza orice tip de ritual si se concentreaza numai in cugetare.
In schimb Voiculescu este un contemplativ. "Nici contemplatia lui insa nu are un sens comun; el nu traieste starea de extaz, inmanunchere a spiritului in propriul sau interior, o perpetua angajare in urcusul launtric, pana acolo unde se consuma Logodna contemplatiei noetice, punctul de intalnire si unire a omului cu Dumnezeu. (...) In faza ultima, poezia lui Voiculescu nici nu poate fi numita "de inspiratie religioasa, arta insasi devine rugaciune" (Valeriu Anania, "Din spumele marii").
Vom continua sa redam un fragment din propria-i confesiune, care ni se pare ca sintetizeaza cel mai aproape atitudinea lirica a poetului: "Domnilor, daca n-as fi ajuns medic, cred ca as fi fost preot. Cel mai placut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimutareala si nici o batjocura, ci o reala si sincera practica copilareasca a marilor mistere."
Chiar si fara aceste ganduri declarate expres, poezia lui Voiculescu inseamna un urcus interior, spiritual, fiind "expresia cea mai inalta si mai pura a credintei si sentimentului religios din intreaga literatura romana. Nascut intr-un sat din judetul Buzau, Voiculescu este infuzat de credinta si pietate prin educatia primita de la parintii sai si inainte din crestinism unul din motivele majore ale poeziei sale, el il practica in viata de zi cu zi, daruindu-se cu fervoare rugaciunii, meditatiei, cultului bisericesc si, mai ales, iubirii de aproapele." (Valeriu Anania)
Creatia lui Voiculescu evolueaza de la poezia de inspiratie religioasa (ca in volumul "Poeme cu ingeri") la poezia religioasa, mistica. Acest lucru se va intampla mult mai tarziu, in jurul anului 1950, cand poetul incepe sa frecventeze reuniunile spirituale de la Manastirea Antim, initiate de Parintele Daniil, cunoscut sub pseudonimul de Sandu Tudor.
Poeziile sale se situeaza daca ar fi sa configuram un spatiu al sacrului intre Betleem si Golgota. Vasile Voiculescu declara ca versurile sale "coapte in cuptorul inimii" le varsa "ca pe un mir" la picioarele lui Dumnezeu.
Membru al "Rugului Aprins" a participat la intrunirile de la Manastirea Antim, o miscare declarata de rezistenta religioasa, o replica majora la asasinatul spiritual ce se pregatea dupa 1944, Vasile Voiculescu poate fi considerat un poet isihast, care a practicat "Rugaciunea inimii" sau "Rugaciunea lui Iisus".
