Exista fiinte care, inca de la nastere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taina a persoanei umane si a prestiintei lui Dumnezeu. Nascut la Moscova, in anul 1896, intr-o familie ortodoxa numeroasa, Parintele Sofronie Saharov este, cu siguranta, una dintre acestea.
Inca din frageda varsta a fost tulburat de marile intrebari metafizice. Foarte curand avea sa constientizeze caracterul tragic al existentei umane, prin intermediul marii literaturi ruse si de asemenea, prin intermediul istoriei care imbraca formele absurde ale Razboiului si ale eshatologiei sangeroase a Revolutiei din Octombrie. Desi ofiter in trupele de geniu, parintele Sofronie nu a mers pe front. Avea sa fie inchis insa, de doua ori, de politia bolsevica la inchisoarea moscovita Liubianka.
In timp ce lumea din afara pendula intre oroare si barbarie, Parintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare launtrica provocata de "amintirea mortii". Nu un simplu memento mori ca in traditia ascetica, ci o cufundare ametitoare a sufletului in valtoarea neantului. Avea sentimentul ca prin moartea sa moare in el si cu el tot ceea ce a fost inglobat de propria constiinta: neamul omenesc, cosmosul si chiar Dumnezeu.
Experienta decisiva din care avea sa retina doua lucruri, paradoxale: o senzatie profunda a efemeritatii existentei, si o deschidere "prin cruce" fata de taina persoanei - capabila sa imbrace creatul si necreatul - si fata de realitatea Fiintei infinite. "Prin cruce", deoarece la 17 ani, intr-o dimineata, i-a venit ideea ca absolutul nu poate fi "personal", ca vesnicia cuprinsa in iubirea evanghelica nu este decat sentimentalism si "psihism demn de dispret".
Abandonandu-L pe Dumnezeul cel Viu inca din copilarie, isi indreapta atentia catre misticismul Orientului ne-crestin. Practica o forma de meditatie orientala si se straduieste sa-si goleasca mintea de toate "formele relative". Confundand individul cu persoana, el servea - cum avea sa o spuna mai tarziu - pe "Dumnezeul filozofilor care, in realitate, nu exista".
In paralel, isi daruieste intreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Scoala Nationala de Arte Frumoase din Moscova. Insa, tulburarile Revolutiei bolsevice ii perturba munca si se hotaraste sa emigreze. Dupa o scurta trecere prin Italia si Germania, soseste la Paris in 1922. Imediat, are ocazia sa expuna in acele temple ilustre ale artei moderne care sunt "Salonul de toamna" si "Salonul de tigla". Cautare a invizibilului in spatele vizibilului, pictura, desi ii ofera momente de bucurie fina, nu-l poate satisface: "mijloacele de care dispuneam erau neputincioase sa redea frumusetea care domneste in natura".
Apoi, intr-o zi, Cel pe Care parintele Sofronie Il parasise, se arata lui. Experienta tulburatoare careia un text din Scriptura ii va revela adevaratul sens: "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fara de inceput, Creator si Stapan al intregului univers, sa spuna "Eu sunt"? Aceasta intorsatura in istoria umanitatii, aceasta revelatie facuta lui Moise de catre Fiinta Absoluta ca "persoana", ca "ipostas" este pentru parintele Sofronie un adevarat drum al Damascului. "Mare este cuvantul "Eu", scria sfintia sa. El desemneaza persoana. Numai persoana traieste cu adevarat. Dumnezeu este viu pentru ca este ipostatic. Miezul acestei vieti este iubirea. Intrucat Dumnezeu spune "Eu", omul poate spune "tu". In "eu"-l meu si in "tu" al Sau se afla intreaga Fiinta: si aceasta lume si Dumnezeu. In afara si dincolo de acesta nu exista nimic. Daca sunt in El, pot spune ca "eu sunt"; dar daca sunt in afara lui pot spune ca "eu mor"."
"Fapt suprem si primordial al Fiintei", acest principiu ipostatic are un nume si o infatisare, infricosator prin putere si sfintenie: Iisus Hristos. "Fara El nu l-as fi cunoscut nici pe Dumnezeu si nici pe om", scria parintele Sofronie. El contempla in Fiul lui Dumnezeu care S-a intrupat, insusi chipul din vesnicie al lui Dumnezeu in om. Mantuirea apare ca indumnezeire. Omul este mai mult decat un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luand chip de rob, S-a facut intru totul asemenea omului, omul are posibilitatea sa devina intru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru parintele Sofronie sfintenia nu este de ordin etic, ci ontologic: "Sfant nu este cel care a atins o treapta inalta in domeniul moralei umane sau in viata de asceza, nici chiar in cea de rugaciune (fariseii, de asemenea, posteau si se rugau indelung), ci acela care poarta in sine pe Duhul Sfant".
Bucurie nesfarsita, aceasta autorevelare a lui Dumnezeu este pentru parintele Sofronie izvorul unei "dureri care va fi leit motivul intregii sale vieti in Dumnezeu". Pentru ca, revelandu-i-se asa cum este El, Dumnezeu i-a ingaduit parintelui Sofronie sa se poata vedea asa cum este el in adancimea cea mai intima a fiintei sale. Luminandu-i sufletul, Duhul Sfant il face sa vada profunzimea pacatului si a intunericului launtric. Dar pacatul vazut nu ca o incalcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevarat, ca un refuz al iubirii Tatalui, "o separare de izvorul ontologic al fiintei noastre". Descoperind cu spaima "cadavrul sau interior", parintele Sofronie intra atunci in "iadul pocaintei".
Un dar al lui Dumnezeu, "mai mare decat acela de a vedea ingeri", pe care il considera ca a treia sa nastere, dupa cea trupeasca si aceea in Duh. Indignarea, rusinea, deznadejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme il infrang. Asemenea Sfantului Petru dupa ce s-a lepadat de Mantuitorul, el varsa lacrimi "ca sa-si zdrobeasca oasele". Totusi, departe de a-l nimici, aceasta suferinta metafizica, mai rea decat cea mai mare durere fizica, refac firea sa creata si fac sa tasneasca in el "o alta vedere, un alt auz, energia unei vieti noi".
Parintele Sofronie Saharov - lumina necreata
Despre Focul care arde patimile si purifica in Lumina care lumineaza, exista un pasaj legat de o intamplare pe care parintele Sofronie o va trai in 1924. In ajunul Sfintelor Pasti, dupa Sfanta Impartasanie, Dumnezeu il cerceteaza in sfarsit si ii da sa contemple lumina necreata a Imparatiei Sale.
"Am perceput-o ca pe o atingere a vesniciei divine de duhul meu. Dulce, plina de pace si de iubire, aceasta lumina a ramas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat intunecimile neantului care se ridica inaintea mea. Reinviam si, odata cu aceasta, in mine si cu mine, lumea intreaga reinvia. Singura inrobire adevarata este cea a pacatului. Singura libertate adevarata este cea a reinvierii in Dumnezeu".
Legata de cunoasterea sa practica a misticii orientale, aceasta experienta a Luminii necreate, pe care nu va inceta sa o aprofundeze, ii va da parintelui Sofronie o viziune patrunzatoare a diferitelor moduri de contemplare, divina, umana sau demonica.
Discernamantul sau il va face, inca de la instalarea sa in Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a aratat mai bine decat el iluziile si pericolele anumitor forme de gnoza si de mistica naturala, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia intre Lumina necreata (care vine de la Dumnezeu) si lumina creata de intelect (care nu este decat reflexul ei), autoindumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, linistirea interioara care nu este adesea decat o forma de chietism, incompatibilitatea intre meditatie (ca destindere) si rugaciune (ca tensiune extrema), dizolvarea persoanei umane in "oceanul imuabil al absolutului impersonal".
Pentru parintele Sofronie, "vederea luminii necreate este indisolubil legata de credinta in dumnezeirea lui Iisus Hristos". Din ea decurge si tot ea o confirma. Sunt multi budisti si alti gnostici pe care Hristos i-a convertit in timpul intalnirilor acestora cu parintele Sofronie.
In mod evident, Pastele din 1924, a marcat o intorsatura pentru parintele Sofronie. Duhul Sfant, cum spunea parintele, "a varsat in inima sa o inspiratie care nu-l va mai parasi deloc". Aceasta i-a dat o "indrazneala nebuna", necesara pentru a fi crestin. Din acest moment incepea o noua viata. El se cufunda intru totul in rugaciune, pe care o vede ca "intalnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divina".
Se vede pus in fata unei alegeri radicale: ori infierea parinteasca a lui Dumnezeu Tatal, ori intunecimile nefiintei. "Nu exista cale de mijloc", spunea el. In inima sa, o lupta ingrozitoare opune iubirea sa fata de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru arta, care "il stapaneste ca pe un sclav". Dupa luni de sfasiere interioara, asa cum Avraam s-a decis sa sacrifice ceea ce avea mai drag, abandoneaza pictura.
Dornic sa-si consacre viata lui Dumnezeu, parintele Sofronie intra la Institutul Saint-Serge, care tocmai se infiintase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El gaseste ca acolo se vorbeste mai putin intru Dumnezeu cat mai mult in jurul lui Dumnezeu. Pana la sfarsitul vietii va pastra o atitudine critica fata de teologia academica. Desi folositoare vietii istorice a Bisericii, stiinta teologica nu este, dupa el, nici mantuire personala si nici cunoastere adevarata a lui Dumnezeu. Motivul: "Ea ne da numai o intelegere intelectuala, dar nu ne ridica intr-adevar in domeniul Fiintei divine".
Pentru parintele Sofronie, ucenic fidel Sfantului Siluan (1866-1938), "crestinismul nu este o doctrina, ci viata". Teologia nu este un exercitiu speculativ, ci "starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu". Cunoasterea spirituala nu este o simpla cunostinta, ci "experienta, in existenta, a comuniunii cu Dumnezeu".
Primeaza asadar experienta existentiala insa, ea nu exclude necesitatea esentiala a unei cunoasteri dogmatice temeinice. Asa cum scria parintele Sofronie, "O viata dreapta este conditionata de conceptia corecta in legatura cu Hristos si cu Sfanta Treime. Altfel, cea mai mica abatere de la adevar in viata noastra interioara denatureaza perspectiva noastra dogmatica".
In anul 1925, parintele Sofronie pleaca la Muntele Athos. Devine calugar la manastirea ruseasca Sfantul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, dupa expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care ii placea sa-l citeze, "al treilea har". Este viata cereasca pe pamant, inima spirituala a Bisericii. Foarte repede primeste darul rugaciunii neincetate, "dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocainta".
Transfigurat prin rugaciune, el insusi devine rugaciune, stalp de comuniune intre cer si pamant. Calugarul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roaga pentru intreaga lume, dupa preotia imparateasca si profetica a lui Melchisedec, preotie universala si accesibila tuturor crestinilor, superioara din punct de vedere spiritual preotiei ierarhice a semintiei lui Aaron.
La Sfantul Munte, parintele Sofronie face, in acelasi timp, experienta pierderii harului. Marcat de "legea pacatului", omul nu poate sa "pastreze intru totul harul iubirii lui Dumnezeu". Mai devreme sau mai tarziu, victima a patimilor sale, el are sentimentul ca Duhul Sfant il paraseste in forma sa tangibila. Pentru ca este suficienta o simpla miscare a orgoliului, o simpla intoarcere a constiintei asupra ei insesi pentru ca inima sa se inchida iar duhul sa se intunece. Caderea, uneori , este cea in care omul se naruie in accedie, pe care parintele Sofronie o vede ca "lipsa grijii de propria mantuire".
In functie de treapta harului primit mai inainte, aceasta parasire a lui Dumnezeu poate fi traita ca un adevarat "iad": o neliniste , o nenorocire, o durere apropiata celei pe care Hristos a cunoscut-o in Ghetsimani si pe Golgota. Pentru a regasi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinta noastra dezbracand-o de patimi, este necesara o asceza. O lupta interioara. Un proces de "chenoza totala" prin care se exprima dorinta noastra de a-L urma pe Hristos, de a ne asemana Lui mai mult. "Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic in lumea aceasta nu se poate compara, scria parintele Sofronie. Dar, in acelasi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Sau. Iubirea lui Dumnezeu este chenotica. El ne-a poruncit sa-L iubim pana la ura de sine".
Parintele Sofronie Saharov - intuneric si nadejde
Mai intai "dar" gratuit al harului, apoi abandonare de catre Dumnezeu, iar la sfarsit redobandirea harului Sau. Pentru parintele Sofronie, toata viata duhovniceasca este in aceasta tripla miscare. El insusi nu va inceta sa traiasca "in acelasi timp si intunecimile mortii si nadejdea in Dumnezeu care ne mantuieste". Aceasta oscilatie intre iad si lumina, aceasta stare paradoxala in care sufletul este inaltat la cer si, in acelasi timp, aruncat in valurile intunecate ale iadului, marcheaza lungul sau periplu "printre tulburari" si devine una dintre cheile spiritualitatii sale.
Din aceasta experienta arzatoare, parintele Sofronie nu va putea insa profita decat din momentul in care, in 1930 - eveniment capital in viata sa - il intalneste pe Staretul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat si ranit de metafizica, se pune la picioarele acestui om simplu, taran la origine si aproape analfabet. Traind in cel mai inalt grad dragostea de dusmani, staretul Siluan a cunoscut starile spirituale cele mai extreme: vederea plina de deznadejde a condamnarii sale vesnice urmata, intr-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos stralucind in Lumina.
In anul 1905, in timp ce Einstein anunta revolutionarile secolului XX prin teoria sa a relativitatii, acest calugar sfant primea de la Hristos un cuvant de mantuire pentru timpul nostru: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui".
Pentru Parintele Sofronie, aceasta chemare la condamnarea de sine permanenta este expresia desavarsita a caii lui Hristos, calea cea mai directa si cea mai sigura spre desavarsire. In noi sta sa ne smerim asemenea lui Dumnezeu, sa ne condamnam la chinurile vesnice ale iadului prin care sa nimicim in noi orice patima si sa ne facem inima smerita si libera pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Caci "altceva este smerenia ascetica si altceva smerenia lui Hristos". Prima, relativa, consta in a se vedea cineva "mai rau decat toti"; este rodul unei lupte crancene cu gandurile. A doua, absoluta, "este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se daruieste fara masura"; este lucrarea in noi a Duhului Sfant atunci cand traim intreaga umanitate, pe "intreg Adam-ul", ca pe noi insine.
Staretul Siluan a adormit intru Domnul la 24 septembrie 1938. In primavara urmatoare, parintele Sofronie merge sa traiasca pustniceste intr-o chilie din Karoulia, in inima "pustiei" athonite. Aici isi pune la incercare iubirea sa fata de Parintele ceresc si aprofundeaza realitatea dumnezeiasca, dar in acelasi timp, merge pana la capatul pocaintei si a chenozei sale.
Acolo, in singuratate, cunoaste momente de rugaciune curata. Intr-o astfel de rugaciune, fata catre Fata cu Dumnezeu, fara imagini si ganduri care sa-l distraga, mintea si trupul sau erau unite in mod desavarsit in inima; duhul este antrenat in infinitul imens, luminos si de negrait al vesniciei dumnezeiesti, mai presus de limitele spatiului si ale timpului. In privinta aceasta, procedeul literar pe care parintele Sofronie il foloseste in ultimul capitol al cartii sale "Rugaciunea, experienta vietii vesnice" nu inseala pe nimeni.
Adevaratul ascet pe care il intreaba in scopul initierii in tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-insusi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla aceasta lumina - figura in spatele careia se ascunde si se manifesta smerenia sa - se rosteste bine inteles propria experienta pe care ne-o comunica.
Parintele Sofronie Saharov - rugaciunea pentru lume
Dar, un alt paradox, in timp ce omul "experimenteaza prezenta lui Dumnezeu pana la a uita de lume", rugaciunea largeste inima si cunostintele sale la nivel cosmic. Acolo, in "pustia" athonita, parintele Sofronie asculta ecourile razboiului pana in adancurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigatul umanitatii care suferea ii traversa inima.
Asemenea staretului Siluan, el se roaga pentru lumea intreaga, pentru "intreg Adam-ul", cu aceeasi plangere ca pentru el insusi. El vede in aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugaciunii lui Hristos in Gradina Ghetsimani cand, "fiind in chin de moarte, sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant" (Luca 22, 44). El realizeaza atunci sensul profund al cuvantului lui Hristos: "Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti".
Aceasta porunca, dupa el, indica mai putin masura in care trebuie sa iubim, cat indica deofiintiimea ontologica a firii umane, distrusa de pacatul original, dar deja restaurata de Hristos prin Intruparea, Moartea si Invierea Sa si pe care fiecare are a o reactualiza in iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos inseamna a introduce in existenta sa personala viata umanitatii intregi; inseamna a lua asupra sa tot raul acestei lumi ca pe propriul rau; si mai inseamna a introduce in pocainta pentru propriile caderi, pacatele aproapelui sau.
"Rugaciunea pentru lume inseamna a-si varsa cineva sangele", spunea Sfantul Siluan. O astfel de rugaciune, nu vine totusi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfant, ea presupune o pocainta desavarsita. Esentiala, intrucat este mantuitoare, ea este de asemenea marcata de neputinta. Deoarece, asa cum spunea parintele Sofronie, "nimeni si nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda raului, de a prefera intunericul, luminii.
Oamenii isi construiesc singuri iadul". Si cel mai mare iad, cel mai mare pacat, este razboiul. Impotriva acestei alegeri gresite ce poate face crestinul? La acest sfarsit de secol cand, din Irlanda pana in Caucaz, trecand prin fosta Iugoslavie si Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, nationaliste, etnice, insangereaza pamantul vechii crestinatati, este necesar mai mult decat oricand sa ne amintim de dublul mesaj al sfantului Siluan si al parintelui Sofronie.
Mai intai, universalitatea Cuvantului intrupat al lui Dumnezeu: "Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune parintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinta supracosmica. Cand limitam persoana lui Hristos, coborand-o spre exemplu in planul nationalitatilor, pierdem totul si cadem in intuneric". Apoi, iubirea de vrajmasi. Pentru parintele Sofronie, aceasta porunca a lui Hristos este nici mai mult nici mai putin decat "piatra din capul unghiului a Evangheliei". Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim si de neinlaturat al credintei adevarate, al comuniunii adevarate cu Dumnezeu, al adevarului in Biserica. Cine are puterea iubirii pentru dusmani cunoaste pe Hristos in duh si in adevar. Cine, din contra, nu o are, este prizonierul mortii, inca nu este "ortodox", adica nu-l cunoaste pe Dumnezeu "asa cum este El".
Practic, in ce consta iubirea vrajmasilor? In faptul ca preferam sa fim ucisi in loc sa ucidem, spune parintele Sofronie. "Nu trebuie sa ucidem pe vrajmasii nostri, ci sa-i invingem prin iubire. Sa ne amintim ca raul absolut nu exista si ca singur absolut este Binele care nu are inceput. Porunca de a nu raspunde raului cu raul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu raul". A lupta prin forta inseamna a inlocui o violenta cu alta si a intretine astfel dinamica raului. Biruinta obtinuta prin forta este intotdeauna o rusine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o vesnicie. Biruinta martirilor si a sfintilor este, in schimb, o adevarata slava. Ea ramane in vecii vecilor.
Ca dovada, istoria recenta a Rusiei, pentru care parintele Sofronie nu inceta sa se roage, si care ii revela caracterul eminamente paradoxal: suferinte, crime si drame nesfarsite pe pamant, iar in cer si in Biserica, secerisul sfintilor! "Nu exista tragedie in Dumnezeu, spunea si repeta el, intr-un alt fel in "Rugaciunea, experienta vietii vesnice". Tragedia nu exista decat pentru omul a carui vedere nu depaseste hotarele pamantului. Hristos a trait drama intregii omeniri, dar in El Insusi, nu exista nici o drama". Numai o pace de necuprins.
In anul 1941, parintele Sofronie este numit preot la manastirea Sfantul Pavel. Un an mai tarziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, parinte duhovnicesc pe langa mai multe manastiri. Era inceputul unei paternitati duhovnicesti care nu va inceta sa se extinda nici dupa venirea sa in Europa occidentala.
Ironie a destinului si sclipire a Providentei: el care, la inceput era ofiter in trupele de camuflare, lucrand sa faca vizibilul invizibil, venea acum sa faca invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da - si capitolul pe care il dedica paternitatii duhovnicesti in "Rugaciunea, experienta vietii vesnice" confirma acest fapt - parintele Sofronie a fost un adevarat staret.
Un om in Hristos, preocupat sa intrupeze Logosul in istorie si in cosmos, sa transfigureze istoria si cosmosul in Lumina Logosului.
Un om al linistii prin care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu, care ne naste pe noi noua insine si vietii in Hristos prin cuvintele sale inspirate.
Un om al cuvantului, arzand precum psalmistul, capabil sa vorbeasca de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecand prin muncitorul cel mai simplu.
Un om-rugaciune care daruieste primul sau gand lui Dumnezeu si primeste de la El raspunsul la o mie si una de intrebari ale vizitatorilor sai.
Un om purtator al Duhului Sfant, care stie sa citeasca in inimile oamenilor, sa participe la bucuriile si la suferintele lor si sa le deschida lucrarii harului.
A vorbi cu parintele Sofronie insemna sa fii irezistibil atras intr-o miscare de depasire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii si caderi ale vietii cotidiene la "unicul necesar", de la micul nostru "eu" la dimensiunile cosmice ale Adam-ului intreg, de la logica lumii la "perspectiva inversa" a Evangheliei.
Spre sfarsitul lui 1943, urmand chemarii mai vechi a calugarilor manastirii Sfantul Pavel, parintele Sofronie va parasi Karoulia pentru pustia de la Sfanta Treime, langa Noul Schit. Conditiile de viata de aici sunt foarte aspre, intrucat grota, izolata si prevazuta cu o capela mica, era prada unor importante infiltrari de apa. Sanatatea parintelui Sofronie a avut de suferit din aceasta cauza si, la capatul a doi ani, a trebuit sa renunte. Se aseaza o vreme la schitul Sfantul Andrei, care apartinea manastirii Vatoped.
Acum incepe sa simta nevoia interioara de a face cunoscuta lumii experienta duhovniceasca a staretului Siluan. El a insotit-o cu o analiza foarte profunda a vietii si gandirii sale. Aduse de Sus, "cuvintele vietii vesnice" ale Sfantului Siluan sunt asa de simple, asa de transparente, incat profunzimea lor teologica, inaltul grad de perfectiune spirituala de care acestea dau marturie, scapa multora dintre cele mai mari inteligente ale epocii.
Tradus apoi in nenumarate limbi, opera Sfantul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasica in literatura ascetica ortodoxa. Pentru parintele Emilianos, egumenul manastirii Sfantul Petru (de la Muntele Athos), ea este chiar "o noua filocalie". Intuitia parintelui Sofronie si marturisirea sa isi vor aduce roadele. In 1988, staretul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.
Parintele Sofronie Saharov - unicul necesar
Victima a unei boli grave, refacut cu greu in urma unei operatii importante in 1951, parintele Spfronie nu se poate intoarce la Sfantul Munte unde, din cauza Razboiului rece, situatia s-a inrautatit puternic pentru calugarii de origine slava. Ramane atunci in aceasta mica Rusie a emigratiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris.
Atrasi de stralucirea sa spirituala, mai multe persoane cu orizonturi diferite se aduna in jurul sau. In 1959, dupa ce a cautat zadarnic in Franta un loc mai favorabil unde sa intemeieze o forma de viata comunitara, parintele Sofronie pleaca in Anglia cu o mana de ucenici. Impreuna se instaleaza la Tolleshunt Knights (Essex), intr-o veche casa parohiala dezafectata. Astfel ia nastere manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, dupa numele primei capele impodobita cu icoane de parintele Gregoire Krug.
Pana mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum staret in inima lumii: traiectoria parintelui Sofronie este exemplara. In Marea Britanie, tot efortul sau s-a concentrat in construirea unei "familii spirituale" unita in iubirea si cautarea "unicului necesar". Era greu, descoperind manastirea sa, sa nu te gandesti la spiritul mistic al Sfantului Serghie de Radonej (sec. XIV) si, mai tarziu, la Sfantul Nil Sorski (sec. XV).
Asemenea celui din urma, in ciuda neincrederii sale in teologia academica, el da o mare valoare activitatii intelectuale. Ca si la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primeaza asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale si randuite de Biserica), ci de vointa si constiinta deplina de a trai in Duhul lui Hristos care creeaza unitatea comunitatii. Nu este vorba de respectarea prescriptiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioara impotriva gandurilor si a atentiei mintii la viata Sfintei Treimi, care sunt sensul si esenta postului. Asceza nu este un scop in sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de pacat, a ne curati inima, a primi harul, a conforma vointa noastra cu cea a lui Dumnezeu, "a dobandi dragostea care ne-a fost poruncita de Hristos".
Marele pericol al unei reguli, atat in viata monastica dar si in afara ei, este de a incita persoana in a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o "constiinta de forma stramtorii Dardanele", prea stramta pentru a sesiza "maretia supracosmica a lui Hristos". Singura regula care ramane, in realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodata "in regula", si in fata Caruia pocainta noastra nu va avea sfarsit pe pamant.
Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O impartire a zilei in trei perioade de timp: pentru masa, pentru lucru si mai ales pentru rugaciune, liturghie si chemarea Numelui. Pentru parintele Sofronie, liturghia nu era doar "actul unei credinte respectuoase, ci contemplarea lucrarii lui Dumnezeu-Omul, Pastele Domnului prezent intotdeauna cu noi" . El spunea: "Daca mantuirea in Hristos este singurul scop al vietii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugaciune. Viata noastra cotidiana trebuie sa fie o liturghie neintrerupta".
Fundamentul spiritual al manastirii Sfantul Ioan Botezatorul va fi, desigur, invatatura Sfantului Siluan. Nu cautari ale unor stari mistice deosebite, ale unor contemplatii sublime, ci o viata simpla, euharistica, evanghelica. Urmand lui Hristos, "oriunde va merge El" (Ap. 14, 4). Daca scopul este clar - dobandirea mantuirii personale, indumnezeirea - nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai putin important: a face din poruncile lui Hristos legea unica si neschimbata a vietii noastre. Pentru parintele Sofronie, foarte inspirat de Sfantul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci "energii dumnezeiesti". Ele sunt reflectarea pe pamant a vietii vesnice: "Ramanand in aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos in mod organic. Viata Sa devine viata noastra, constiinta Sa devine constiinta noastra, iar gandirea Sa gandirea noastra".
Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pamant portile raiului, parintele Sofronie le considera intr-o forma unitara, liturgica, pe care nu inceta s-o repete: "Sarguiti-va sa va petreceti viata fara de pacat". Fara de pacat, adica in sfintenie. Fara a rani pe aproapele, ci punandu-se in slujba sa si asumandu-si eventualele lipsuri ale acestuia. In constiinta, atenta pana la extrem, prezenta permanenta si nevazuta a lui Dumnezeu, aici si acum: "Vegheati sa nu fie nimic impersonal in viata voastra. Fiti atenti sa traiti ca si cand ati avea de dat raspuns pentru fiecare miscare a inimii si a mintii voastre in fata intregii umanitati. Duhul vostru sa ramana zi si noapte acolo unde este Hristos".
Exigenta pana la extrem, aceasta atitudine interioara presupune o lupta fara ragaz impotriva patimilor si a energiilor cosmice ale acestora: gandurile. In aceasta cultura a spiritului - adevarata "stiinta a stiintelor" pentru care nu primim o diploma decat acolo, Sus - parintele Sofronie, un adevarat maestru al acesteia, isi crestea fiii duhovnicesti.
Stradania de a trai fara pacat, ia asupra sa slabiciunea altora. Simplu si profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru parintele Sofronie, calea catre unitatea crestina. "Fiecare, acolo unde l-a lasat Dumnezeu, sa se straduiasca sa dobandeasca Duhul Sfant, iar Dumnezeu va face restul". Din anumite ratiuni, parintele Sofronie nu credea catusi de putin in ecumenismul institutional. Dar el traia, in primirea de straini si in milostenie, ecumenismul inimii.
Ca dovada, cei 1000 de oaspeti, dintre care un mare numar de ne-ortodocsi, pe care manastirea Sfantul Ioan Botezatorul ii primea in fiecare an. Prin optiunea usor naturalista a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia in limbile vernaculare, instituirea la slujba a rugaciunii lui Iisus, importanta munca de traducere a discipolilor sai, dialogurile si prieteniile spirituale cu numerosi crestini de alte confesiuni, parintele Sofronie avea sa fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevarata punte intre Orientul si Occidentul crestin, unul din marii marturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.
Dupa un inceput dificil, intr-un mediu indiferent si suspicios in acelasi timp, manastirea Sfantul Ioan Botezatorul se va mari putin cate putin pentru a numara astazi aproape douazeci si cinci de monahi si monahii de doisprezece nationalitati diferite. In 1965, intra in jurisdictia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altadata, parintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; impreuna cu monahii si mai ales cu monahiile sale, el impodobeste cu fresce refectorul si noua biserica, care poarta astazi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul si scrie carti si articole.
Va publica, in limba franceza: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaite la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d'esprit (Le Sel de la terre, 1922) si mai ales autobiografia sa spirituala: Voir Dieu tel qu'il est (Labor et fides, 1984).
Monah, pustnic, preot, duhovnic, parinte duhovnicesc, intemeietor de manastire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile parintelui Sofronie au fost nenumarate. Personalitatea sa multipla era de asemenea paradoxala. In timp ce viata sa spirituala a fost ca o "linie de inalta tensiune" intre Gradina Ghetsimani si Muntele Tabor, activitatea sa apostolica a fost in intregime infaptuita intre noutate si traditie.
Urmaritor al Sfantului Irineu de Lyon (sec. II) in lupta sa contra gnosticismului si viziunea sa "recapitulativa" despre Adam-ul total, discipol al Sfantului Macarie Egipteanul (sec IV) in conceptia despre har, var cu Sfantul Maxim Marturisitorul (sec VI-VII) in dubla sa natura de ascet si metafizician, frate al Sfantului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea parintelui sau duhovnicesc si verva sa autobiografica, palamit prin apropierea sa de Lumina necreata si poruncile lui Hristos, fiu al marii traditii ruse al unui Hristos chenotic, parintele Sofronie este in intregime cufundat in Traditia Bisericii.
Dar, in acelasi timp, aceasta nu a fost niciodata pentru el doar un sinonim pentru repetitie si conservare. Astfel, el nu a ezitat sa imagineze noi simboluri (pamantul in centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantina), sa inoveze in iconografie (Iuda parasind Cina cea de Taina), sa creeze rugaciuni liturgice, sa permita dezvoltarea unei comunitati monastice "duble", compusa din barbati si din femei. In timp ce Traditia inseamna creatie in Duhul Sfant si reapropiere personala!
Parintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat "in linistea si Lumina vesniciei" la 11 iulie 1993. Urma sa implineasca 97 de ani. "Cum este cu putinta sa unesti duhul, asemanare a Absolutului, cu pamantul"? Toata viata sa, el va fi lucrat prin taina omului - duhul - curat si liber, in trupul supus puterilor cosmice. Aceasta taina, se poate spune ca ii va fi preocupat intreaga viata, pana la sfarsit.
Toti cei care l-au cunoscut inainte de moartea sa au fost frapati de contrastul dintre extrema slabiciune a trupului sau, care nu mai voia sa-l duca, si vioiciunea arzatoare a mintii sale. Asa cum spunea unul dintre apropiatii sai, "flacara Duhului va fi ars si transfigurat in el pana si ultima particica de materie".
