Parintele Constantin Voicescu - Biserica Sapientei
Parintele Constantin Voicescu s-a nascut in Bucuresti, la 28 iulie 1924, in familia ceferistului Stan Voicescu si a croitoresei Zinca Manea. Creste, impreuna cu sora sa Maria (n. 1929) in orfelinatele din Predeal, Tirgoviste si Buzau, cu ajutorul unchilor Gheorghe Radulescu, Badea si Ilie Manea. Ramas orfan de la varsta de 7 ani si-a petrecut copilaria in orfelinat. Parintele Constantin Voicescu a fost trimis sa invete la Scoala Normala din municipiul Buzau. Aici intra impreuna cu alti colegi in Fratia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat in luna decembrie anul 1942. A fost condamnat de Curtea Martiala a Corpului 5 Armata Ploiesti, la 3 de inchisoare corectionala. Sta inchis la Pitesti si Alba Iulia. In vara anului 1944, dupa eliberare, este elev militar la Arad. In anul 1946 absolva Liceul "Matei Basarab" din Bucuresti. La 8 noiembrie 1945, participa la manifestatia de sustinere a Regelui Mihai. Intre anii 1946 – 1948, urmeaza cursurile din anii I si II la Facultatea de Geografie a Universitatii Bucuresti. Intre anii 1945 – 1948, este fiu duhovnicesc al Parintelui Toma Chiricuta. Frecventeaza si Manastirea Antim, in perioada "Rugului Aprins".
In anul 1948 a urmat cursurile Facultatii de Geografie. De la caminul studentesc al acestei facultati va fi arestat in luna mai 1948. A fost condamnat pentru "uneltire impotriva ordinii sociale" prin sentinta nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucuresti la patru ani detentie si a fost inchis la Jilava. In a doua jumatate a anului 1949, Parintele Constantin Voicescu a fost mutat la Pitesti. Se faceau trierile: studentii - la Pitesti, intelectualii - la Aiud, muncitorii - la Gherla; elevii - la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Ajunge la inchisoarea-spital de la Targu Ocna, in anul 1950, pentru ca i s-a descoperit un TBC osos la genunchi. La Targu Ocna erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara. Ajuns aici, scapa de focul "reeducarilor” de la Pitesti Detinut la Jilava, Pitesti, Tg. Ocna – unde se apropie de Valeriu Gafencu, "Sfintul inchisorilor". La 14 iunie anul 1954, a fost eliberat de la inchisoarea-penitenciar Targu Ocna. La 31 octombrie 1954, se casatoreste cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamt, absolventa a Academiei Comerciale si a Facultatii de Teologie. In anul 1956, i se naste fiul, Mihai, viitor preot si el. In perioada anilor 1956 – 1958, urmeaza cursurile din anii I si II la Facultatea de Teologie din Bucuresti si in paralel isi cistiga piinea lucrand ca geotehnician la Institutul de Geologie. In anul 1957, i se naste prima fiica, Irina.
La 30 octombrie anul 1958, este arestat, condamnat la munca silnica pe viata (sentinta comutata ulterior in 25 de ani munca silnica), in cadrul "lotului mistico-legionar Tirgu Ocna". Timp de sase ani este detinut la Jilava si Aiud ( la aceasta din urma din februarie 1960). La 25 iunie anul 1964, este eliberat in urma Decretului de amnistie generala a detinutilor politici. In anul 1964, se angajeaza ca muncitor la Uzinele 23 August. In anul 1965, se naste fiica sa Ileana. In anul 1967, este angajat la Institutul Biblic si de Misiune Ortodoxa (legatorie; corectura). Intre anii 1967 – 1969, urmeaza cursurile din anii III si IV la Facultatea de Teologie Bucuresti. In anul 1967, se inscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucuresti. In anul 1969, isi ia licenta in Teologie.
La 11 februarie anul 1973, este hirotonit pe seama Bisericii Radu Voda (paraclisul Seminarului teologic). Slujeste onorific la Biserica Bucur Ciobanul, impreuna cu Parintele Alexie Birca. La 1 octombrie 1976, este transferat la Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din strada Sapientei. In anii 1985 – 1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare a Bisericii Sapientei. Supravegheaza mutarea si restaurarea Bisericii Mihai Voda. In anul 1988, moare sotia sa, Laura-Florentina. Este inmormintata in cimiturul Manastirii Cernica.
In anul 1990, participa la manifestatia din Piata Universitatii; sfinteste crucile din Piata. Este membru fondator al Aliantei Civice; devine membru fondator si vicepresedinte al Asociatiei "Christiana"; participa la infiintarea Centrului de medicina sociala "Christiana". Este membru in Grupul de Reflectie pentru Innoirea Bisericii, alaturi de alte mari figuri ale societatii civile, ca Parintele Arhim. Bartolomeu Ananina, artistii Horia Bernea si Sorin Dumitrescu. Impreuna cu preotii Ioan Iovan din Manastirea Vladimiresti, Liviu Brinzas, Alexandru Capota, Vasile Patrascu si Dumitru Manta, Parintele Constantin Voicescu deschide primul congres al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania. In anul 1992, este ales membru al Consiliului National al Aliantei Civice si in Comitetul de Coordonare al AC. In luna aprilie anul 1992, slujeste alaturi de 11 preoti Liturghia din prima zi de Pasti, in prezenta MS Regelui Mihai, la Biserica Sfantu Gheorghe Nou din Bucuresti. In anii 1994 – 1997, participa cu comunicari la Simpozioanele Memorialului Sighet. La 8 septembrie 1997, odata cu prasnicul „Nasterii Maicii Domnului”, trece la cele vesnice, nascandu-se in viata cea cereasca a Preasfintei Treimi, fiind lovit de o masina pe cand se intorcea de la Mislea, unde slujise intru pomenirea celor care au suferit in inchisoare acolo, sub regimul comunist. La 11 septembrie anul 1997, este inmormintat la Manastirea Cernica, alaturi de sotia sa.
In alta ordine de idei, iata ce marturisea Parintele Constantin Voicescu despre inchisoarea de la Targu Ocna: „intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna - era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indivizi batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu "banditule misca!", cu ghionteli.... Unul din ei ne-a zis: "Stati, taica, mai incet..." Cand am auzit cuvantul asta taica nu ne-a venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era... fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de acceptarea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut... Mi-aduc aminte ca, odata, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi, slabiti si grav bolnavi, au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost”. In continuare Parintele Constantin Voicescu martusiseste ca in cladirea veche a inchisorii a fost o capela, iar cei care ii pazeau le-au dat vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. "Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie?”
Trecand intr-un alt registru, vom spune ca Parintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oara la 30 Octombrie anul 1958 si condamnat la munca silnica pe viata prin sentinta nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucuresti, iar apoi a fost inchis la Aiud. A fost eliberat in anul 1964 si s-a angajat, dupa cum am mai spus si mai sus, ca muncitor la Uzinele 23 August. Mai tarziu, Patriarhul Justinian Marina i-a dat un post de corector si legator la Institutul Biblic. La 11 februarie anul 1973 a fost hirotonit preot si a slujit in mod onorific la Biserica Bucur Ciobanul. Din anul 1976 si pana la sfarsitul vietii sale pamantesti a fost preot paroh la Biserica Sapientei. Dupa cum am mai spus, Parintele Constantin Voicescu a avut trei copii: Mihai, Irina si Ileana. A murit intr-un accident stupid de masina, la 8 septembrie 1997, dupa ce a savarsit slujba de pomenire pentru detinutele anticomuniste, decedate in inchisoarea de femei de la Mislea.
Mormantul Parintelui Constantin Voicescu se afla in Cimitirul Manastirii Cernica. Ajunsi in curtea manastirii, mergem la Biserica Sfantul Lazar, si din capatul aleii din fata acesteia, in partea dreapta, dupa doua - trei morminte se vede troita noua din lemn a preotesei Maria Voicescu. In dreapta mormantului ei se gaseste mormantul Parintelui Constantin Voicescu.
Cu alte cuvinte, masinaria ateista comunista a reusit sa smulga credinta din multe suflete slabe. Au fost insa si oameni care, in ciuda suferintelor indurate, nu si-au pierdut credinta, speranta si iubirea. Acestia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu in niste conditii in care insasi existenta lor fizica atarna de un fir de par, simtind, dupa zidurile groase ale inchisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre acesti viteji marturisitori ai credintei a fost si Parintele Constantin Voicescu. Nascut la 28 iulie anul 1924, in Bucuresti, Constantin Voicescu si-a petrecut copilaria in orfelinat si o parte din adolescenta in inchisorile lui Antonescu, pentru activitate in cadrul FDC (Fratia de Cruce). Asa incat greutatile copilariei l-au „antrenat" sa suporte cu seninatate mizeriile detentiei comuniste.
Pentru Parintele Constantin Voicescu, cele trei perioade de detentie de la Pitesti, Jilava si Targu Ocna au reprezentat ani de umilinta, de durere innabusita, trupeasca, dar mai ales sufleteasca. Doar in desertul suferintei si al jertfei l-a putut intalni si cunoaste mai bine pe Iisus Hristos, in slujba Caruia avea sa-si puna mai apoi tot restul vietii. Alaturi de alte valori ale culturii romanesti, precum Petre Tutea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, parintele a impartit caznele si umilintele coplesitoare ale inchisorii: lipsa de aer si caldura sufocanta, lipsa totala de igiena, perchezitiile, dezbracati afara, in ger, lanturile grele de la picioare si maini, foamea. Chiar Parintele numeste aceste chinuri: „Pe multi din care veneau la inchisoare ii introduceau acolo, la intrare, pe hardaul ala cu mizerie. Si-i tineau acolo si cand disparea unul dintre astia, atunci de-abia ala venea sa-si ocupe loc de dormit." „Cand ne dadea cate o ciorba si gaseam cate un os, il sugeam de cateva ori eu, pe urma ii dadeam si celui de-alaturi, cel de-alaturi il dadea in continuare", sau „sfaramam felia de paine pe-o carpa, pe-o batista, si adunam faramitele alea si toti faceau acelasi lucru si-i dadeau celui care era prapadit".
Ca mucenic al suferintei, parintele ne dezvaluie sensul acesteia si lucrarea lui Dumnezeu asupra noastra prin ea: „Ramanand la egoism si neajungand la mila, putem doar sa ne vaitam sau sa ne inraim in urma celor indurate. Depinde ce intelegem din ce traim. In suferinta exista o cale, uneori un ajutor nepretuit, un semn divin. Mie, de pilda, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a si salvat: ce-as fi facut atunci cand m-au arestat a doua oara, in anul 1949... Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi si am fost trimis la inchisoarea-spital de la Targu Ocna. Cand? In anul 1950, exact cand ar fi trebuit sa intru in focul „reeducarilor". Ce-as fi facut, cum m-as fi purtat? Rezistenta omului torturat are limite, acolo s-a depasit imaginabilul. Nu stii de ce mare pacoste te scapa Dumnezeu, care iti da o incercare, cum a fost la mine boala... Nu trebuie sa cartim niciodata, ca nu stim daca nu cumva se poate si mai rau". Anii grei de temnita nu i-au adus numai durere fizica sau tristete morala, ci si multe bucurii spirituale, traite alaturi de mintile luminate cu care impartea spatiul inchisorii. Rugaciunea, conversatiile teologice, schimbul de informatie culturala au reprezentat pentru parintele Voicescu un fel de impartasanie atat de necesara supravietuirii, nu atat fizice, cat mai ales spirituale. A iesit din temnita invingator, imbogatit sufleteste, cu o mai adanca intelegere a lucrurilor si a oamenilor.
Principalul mobil de activitate apostolica al parintelui Voicescu a fost sa-i faca pe oameni liberi, prin credinta in Dumnezeu. A sustinut, in luna decembrie anul 1989, alaturi de studentii adunati in Piata Universitatii, eliberarea de sub dictatura comunista. Era sustinatorul continuu al actiunilor pornite din mediul studentesc. Dupa 22 decembrie anul 1989, a fost unul dintre primii preoti de spital, prin fondarea asezamantului medical-crestin „Christiana", in care a slujit atat in capela, cat si la capataiul bolnavilor. Indemna enoriasii sa aduca din putinul lor pentru spital, adunand multi tineri in biserica si in diferitele actiuni caritabile pe care le intreprindea. Tinea mult ca oamenii sa se roage, sa respecte datinile si pravilele, sa se impartaseasca din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistand asupra efectului mantuitor, purificator al Sfintei Liturghii - intaritoare si pastratoare a identitatii noastre crestine.
A stiut sa reaprinda scanteia de lumina ce salasluia si in sufletul cel mai deznadajduit. Cu blandetea si rabdarea ce-l caracterizau, a adus pe multi la reintalnirea cu Dumnezeu, facandu-i prieteni ai Lui si oameni de valoare pentru societate. Propriile sale cuvinte - „Genunchiul la rugaciune si nadejdea la Dumnezeu!" - definesc cel mai bine personalitatea sa duhovniceasca. A fost un preot care a inteles ca misiunea sa nu se termina la usa bisericii, ci trebuie sa se extinda asupra intregii societati. Parintele insista adeseori asupra unei legaturi mai stranse intre Biserica si societate, pentru o mai ampla implicare a clericilor in viata celor pe care ii pastoresc, dincolo de usile lacasului sfant, in evenimentele sociale si politice, al caror tragism s-a accentuat in timp tocmai datorita acestei absente a prezentei divine in actiunile omenesti. Si pentru aceasta realitate trista, parintele aduce ca exemplu prima mineriada de dupa anul 1989: „Daca am fi iesit noi, preotii, in fata, acolo, minerii n-ar fi indraznit sa faca atatea atrocitati".
Moartea sa tragica, intr-un accident de masina, la 8 septembrie anul 1997, dupa ce savarsise slujba de pomenire pentru detinutele anticomuniste inchise si decedate in lagarul de femei de la Mislea, a fost considerata chiar de catre de alti parinti duhovnici care i-au fost si prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte muceniceasca, o jertfa suprema inchinata lui Iisus Hristos, Celui Caruia I-a inchinat intreaga sa activitate apostolica.
Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era vazuta drept una dintre cele mai mari amenintari la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea traditiilor si incercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele si din casele oamenilor, daramarea lacaselor de cult etc. Toate institutiile bisericesti (Patriarhia, episcopiile, scolile teologice, manastirile, parohiile), au constituit obiective de urmarire ale Securitatii comuniste. Biserica, fiind considerata o institutie potrivnica statului comunist ateu, trebuia supravegheata permanent. A fost nevoita sa accepte inlaturarea cu totul din viata publica, activitatea ei limitandu-se strict la serviciile religioase din lacasurile de cult. Nu si-a mai putut continua lucrarea ei filantropica si de asistenta sociala, fiind desfiintate toate asezamintele bisericesti de acest gen, a fost suprimat invatamantul religios din scoli, s-a interzis asistenta sociala din spitale, azile de batrani, armata, inchisori. Au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, cu mici exceptii (de pilda, „Telegraful roman"), au fost desfiintate patru academii teologice si mai multe seminarii. Familiile preotilor erau mereu urmarite de Securitate, santajate si umilite, pentru atasamentul lor la valorile credintei crestine. Cu toate acestea, credinta a invins, flacara ei nu s-a stins. Familia Parintelui Constantin Voicescu a fost un exemplu al rezistentei prin credinta. La fel ca si parintele, in perioada cat s-a aflat in inchisoare si dupa ce a fost pus in libertate.
In alta ordine de idei, daca ar fi sa vorbim putin despre vocatia omiletica - sau invatatoreasca - a Parintelui Constantin Voicescu vom sustine ca ea poate fi analizata doar in contextul celorlalte slujiri specifice preotiei: cea sfintitoare si cea pastorala. Parintele nu invata doar de la amvon, ci prin tot ce facea ca preot si ca om, caci insasi viata sa era pilda si invatatura pentru toti cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu sa-l cunoasca si sa-i fie in preajma. Parintele Constantin Voicescu a inteles in mod exemplar ca numai concordanta dintre cuvint si fapta este conforma cu Evanghelia Mintuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desavirsita intre cuvint si fapta o are numai Iisus Hristos, ca Dumnezeu si Om desavirsit, dar cei care au fost consacrati pentru a-L sluji trebuie sa se straduiasca a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Parintele Constantin Voicescu si-a dat seama fara greutate ca Sfintia Sa traia intr-o neintrerupta imitatio Christi, ca sa folosim formularea inspirata a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai intii trait si experimentat in faptele, cuvintele, gesturile si toate manifestarile personale. Parintele nu era neaparat cotat drept un predicator celebru, de talia altor parinti, recunoscuti unanim si foarte populari: Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Ilie Cleopa sau Teofil Paraian (si ei, trecuti cu totii, intre timp, la cele vesnice). Parintele Constantin Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calitati: duhovnic intelept si cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morala, nu doar religioasa, preot implicat in foarte multe actiuni sociale si caritabile. Numai in lumina acestor slujiri ne apare si adevarata dimensiune a predicatorului. Caci invataturile pe care le devolta la mavon erau intotdeauna in legatura stransa cu problemele curente, fie duhovnicesti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cind considera ca trebuie luata o anumita atitudine.
Ca Duhovnic si Parinte duhovnicesc, era unul dintre cei mai cautati preoti din Bucuresti, frecventat atit de crestini obisnuiti, cit si de un important numar de intelectuali, de toate virstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul sau ingenuncheau adesea si importanti oameni politici. Nu mai este un secret acum ca Emil Constantinescu, fostul presedinte al Romaniei, l-a avut duhovnic si avem convingerea ca daca Parintele ar mai fi trait, Emil Constantinescu ar fi avut in el cel mai pretios sfetnic si, in consecinta, ar fi facut mai multe lucruri bune si mai putine greseli.
Ca Slujitor in cadrul serviciilor divine, publice si particulare, oficia cu toata daruirea, intotdeauna cu vesmintele curate, discret in voce si gestica, foarte delicat cu alti slujitori. Cu toate ca dispunea de o voce sonora si calda, cu o buna intindere, nu abuza niciodata de aceste calitati.
Ca om de atitudine, Parintelui ii era in totalitate strain pasivismul. Asa a fost educat de mic, asa se explica apartenenta sa la Fratiile de Cruce, asa se face ca de tinar a cunoscut inchisorile, atit sub regimul antonescian, cit si sub comunisti. Pana la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Parintele si-a manifestat atitudinile civice in mare taina, sfatuind mai mult la spovedanii, iar in predici vorbind oarecum "cifrat", pentru a nu fi cumva inregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securitatii. Credinciosii intelegeau insa mesajul, caci ii cunosteau atitudinea.
Crescut in spiritul patriotismului autentic, dupa decembrie ’89 Parintele s-a simtit dator sa vorbeasca deschis si ferm, renuntind aproape in totalitate la problemele personale si dedicindu-se parohiei si problemelor cetatii. Unii l-a inteles si judecat gresit, acuzandu-l chiar ca face politica in loc sa-si vada de "datoriile" sale preotesti… Dar Parintele tocmai asta facea: a inteles ca datoriile lui erau legate si de viata publica, pentru ca preotului nu-i poate fi indiferent pe mina cui se afla tara. Cei care s-au grabit sa-l judece ar fi trebuit sa stie ca, in vremuri grele si tulburi pentru stat si Biserica, insisi calugarii de la Muntele Athos, bunaoara, coborau in viata publica, renuntand la linistea chiliei si luand atitudine deschisa impotriva celor care lezau interesele comunitatii. O asemenea atitudine a avut (si) Parintele Constantin Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dind gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunostea bine, alte ori infierind lichelismul si pe reprezentantii lui. Parintele insusi participa la intrunirile Aliantei Civice si a purtat cu mindrie ecusonul de "golan" in Piata Universitatii. Nu era preotul care sa rosteasca doar "Doamne, Doamne…", sa imparta binecuvintari si apoi sa doarma linistit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate intilni! Era permanent preocupat de soarta tarii si nu de putine ori indurerat de oportunismul unora dintre cei aflati la putere. Slujirea social-caritabila a Parintelui era foarte bine cunoscuta si inainte de Revolutie. Nu doar batranii si familiile sarace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteana, ci si cei din aziluri, din orfelinate si spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. Dupa Revolutie, Parintele s-a angajt cu toata fiinta in Asociatia medical-crestina "Christiana", arhicunoscuta acum.
Trebuie sa subliniem ca Parintele nu facea acte de caritate numai pentru ca asa trebuie sa faca orice preot. Le facea pentru ca era un om darnic prin firea si educatia lui. Nimeni n-a sesizat vreodata, nici in parohie, nici in afara ei vreo urma de zgircenie, fiind foarte fericit ori de cite ori avea prilejul sa ofere ceva.
Revenind la calitatea si statutul sau Predicator, Parintele Constantin Voicescu nu vorbea niciodata la intimplare si nu urmarea succesul facil, imediat. Nu era un predicator "spumos", stilul sau fiind simplu, sobru, intotdeauna ferit de dulcegarii si pretiozitati. Stia foarte bine ca predica nu este un scop in sine, o "arta pentru arta", ci un mijloc de a-L propovadui pe Iisus Hristos si Evanghelia Sa, o arta pusa in slujba lui Dumnezeu si a oamenilor. Intelept si modest, Parintele nu vorbea niciodata despre sine, ci despre invatatura lui Iisus Hristos. Isi pregatea riguros predicile, incepind totdeauna cu rugaciune, documentandu-se serios si notandu-si diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultura uriasa, iar aceasta se reflecta pilduitor in toate predicile sale.
Nu lasa nici o slujba fara cuvint de invatatura. Nu doar in duminici si sarbatori, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvint de folos. La slujbele de peste saptamina recurgea de multe ori la cuvinte de invatatura din Sfintii Parinti, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legandu-le intotdeauna de prezentul cotidian. Uneori, Parintele Constantin Voicescu apela si la scrierile laice, cu aceeasi intentie de a oferi credinciosilor nu doar notiuni religioase, de catehism, ci cultura, cat mai multa cultura, teologica si neteologica. Stia bine ca omul crestin de la oras nu poate fi convins cu "retorici ieftine si cu floricele", vorba IPS Mitropolit Dr. Antonie al Ardealului. Stia, de asemenea, ca multa cultura il apropie pe om de Dumnezeu, putin cultura (mediocritatea) il indeparteaza… In acest sens, stradaniile Parintelui erau orientate si pentru a transmite cultura, cit mai multa cultura, nu doar cele strict necesare in vederea mintuirii. De aceea, la Parintele Constantin Voicescu, imaginea de catehet sau de invatator este mai proeminenta decat cea de omilet si liturghist. Genul preferat al Parintelui era omilia, in special omilia tematica. Nu se departa niciodata de textul evanghelic, pe care-l talcuia cu rabdare, dar desprindea intotdeauna si o anumita tema, de obicei morala.
Parintele Constantin Voicescu avea o preocupare aparte in cadrul predicilor morale, si anume evidentierea virtutilor: iubire, milostenie, dreptate, constiinta, perseverenta etc. Deosebit de pasionat de literatura, Parintele includea deseori versuri in predici, in ultima vreme cu precadere din poezii ale suferintei inchisorilor, ca de pilda celebra de acum "Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane" a lui Radu Gyr. In perioada sarbatorilor de iarna nu lipseau din predici fragmente din colinde. Pentru ilustrari, Parintele utiliza in special Patericul si Vietile Sfintilor, dar aducea adesea si pilde din viata unor oameni deosebiti, dintre care foarte multi cunoscusera temnitele comuniste.
Incheierea predicilor cuprindea intotdeauna un indemn moral, incurajator. Parintele Constantin Voicescu era de un optimism de-a dreptul contagios, molipsitor, am zice cu nadejde tare, izvorata din fiinta lui de om si preot credincios. Intr-o lume deprimata si confuza, Parintele ii intimpina pe toti cu generozitate, imprumutind fiecaruia din optimismul sau nelimitat, cu o solicitudine exemplara. Reusita predicatoriala a Parintelui, ca de altfel a intregii sale misiuni, s-a datorat in mare masura puterii sale de convingere nascuta din faima de care s-a bucurat, din numele sau bun si respectabil, pe care si l-a cistigat printr-o rivna exemplara. Se adevereste si-n cazul sau cuvintele Sfintului Ioan Gura de Aur, care spune, la un moment dat, in Tratatul despre preotie: "Ascultatorii judeca predica nu dupa cuvintele rostite, ci dupa faima predicatorului". Iar faima nu este altceva decit ecoul personalitatii. Parintele a fost, intr-adevar, un om cu o puternica si aleasa personalitate. Iar chipul sau ne apare tot mai luminos si mai impunator, in pofida indepartarii de ziua in care el a trecut prematur si tragic pragul vesniciei – potrivit marturisilor facute de catre Parintele Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon, de la Biserica „Sfantul Ilie Gorgani” si de la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Iustinian Patriarhul” din Bucuresti...
In alta ordine de idei, acum in incheiere voi recunoaste si marturisi faptul ca stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Constantin Voicescu (de) la Biserica „Sapientei” din Bucuresti, a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...
In ultima vreme am vorbit de toti acesti mari Parinti ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Constantin Voicescu - cel care a ajuns, in urma cu patrusprezece ani, alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin!...
Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Constantin Voicescu – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Vesnica sa-i fie amintirea si pomenirea! Amin!
Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta, Drd. Stelian Gombos – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului Romaniei.
