- As dori sa ne spuneti daca va amintiti anumite crampeie din copilaria sau din tineretea cuviosiei voastre?
Am fost al saptelea copil la parinti, nascut in 1914, la 15 august, comuna Perieti, satul Misleanu, judetul Ialomita. Parintii se numeau Vasile si Stanca. Tata a fost agent sanitar peste sase sate si a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat.
Ma cheama Papacioc. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, in nordul Greciei. Si de aici vine numele. Era aroman si i s-a spus: "Popa cu cioc" -Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era campie. Satele erau rare... Si am intrebat eu, am "sondat" eu - ca nu l-am apucat, cam cate oi avea. L-ar fi intrebat un boieras de pe-acolo, din Ialomita: "Domnule -Mircea il chema - Papacioc, primeste si oile mele in cardurile matale!", "Dar cate oi ai?", "Am saptezeci!" ,"Eu numai caini am saptezeci!". Si dupa asta am aflat cate oi avea!
Aveam cinci-sase ani si m-a batut un baiat. Era un obicei prost pe acolo, cand se intalneau copiii din satele vecine sa se ia la bataie. Pe mine m-a prins la marginea padurii si cu o crenguta de salcam cu ghimpi mi-a facut picioarele numai sange, fiindca eram in pantaloni scurti. Tatal meu avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Si am zis: Nu-i spun lui taticu', ca-1 bate si nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd. Va inchipuiti ce am fost in stare sa gandesc la o varsta, cand un sentiment de razbunare e intr-o stare mai intensa la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educatii, pe care de fapt am avut ocazia sa mi-o completez in inchisori, manastiri!
Eram elev la scoala primara, clasa I, unde am luat premiu si mi-au pus coroana pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o invatasem de la o sora de-a mea
mai mare:
"Floricica frumusica, cine-ti dete viata oare? Si culori stralucitoare? Cel ce-ti dete tie, tot El imi dete si mie, El e Tatal tau si-al meu si Se cheama Dumnezeu!"
Apoi o intrebam pe mama mea, cand dadea oaia din picior inainte de culcare: De ce da din picior? Iar mama-mi zicea: "Se-nchina, mama...!" Vasazica, eu de ce sa nu ma-nchin?!
Problema care se pune este ca in fiecare zi sa putem cuceri Vesnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gandul sa ajunga ceva in viata - profesor, etc, e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este sa slujesti la ce e mai inalt posibil. Daca tu nu stii ca slujesti lui Dumnezeu, Care e Vesnic, ai sa te impotmolesti. Trebuie sa fii atent: "stai, ca asta nu tine de Vesnicie, deci nu o fac!"
Pana la varsta de douazeci de ani am facut si sport. La data aceea am fost primul la intreceri interscolare la viteza si al doilea la sarituri, care s-au desfasurat in Bucuresti. invatam si faceam miscare, foarte mult mi-a ajutat! intr-un meci de fotbal am sarit peste un jucator, nu mai puteam sa-l ocolesc, eram in viteza mare, si cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blonda. Intr-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea si am lovit din greseala, in cap, o fata care nu avea ce cauta pe teren. Am simtit nevoia sa ma duc sa-mi cer scuze. Am apreciat varsta ei cam la 14-15 ani. Zice:"Domnule Pantera blonda!" Zic: "Nu ma cheama asa. Ma cheama Anghel Papacioc!" Dar ea: "Asa-i ca acum ma numesc si eu sportiva?" Eu mi-am dat seama de naivitatea ei cand a zis asa. "Nu! Deocamdata esti numai lovita !" I-am zis: "Du-te, fetito si roaga-te la Maica Domnului!" Si am insistat sa se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l faceam si eu la vestiar. N-am mai vazut-o de atunci. Dupa saptezeci de ani m-am trezit cu o doamna batrana cu doua stranepoate de mana la Techirghiol: "Parinte, eu sunt fata pe care ati lovit-o cu mingea in cap! Parinte, m-am rugat la Maica Domnului si m-a ajutat, asa cum m-ati povatuit, si am reusit in toate!" .
- Am aflat ca ati avut un frate care a murit impuscat...
Acel om, care l-a impuscat pe fratele meu, mi-a cazut, cum se spune, "in mana...", aveam o functie mare. Si puteam, pur si simplu, sa-l omor si eu... . Iar celui care-1 impuscase pe fratele meu i-am trimis vorba: "Eu iti pun paza la poarta! Cu nici un chip n-ai sa patesti nimic!"... Care mi-a fost puterea...? Am zis asa: daca eu ma razbun, Cerul nu mai e dator la mine, dar nici fratele meu nu mai e dator la mine... Si a murit el, dupa ani de zile, de chinuri de constiinta...
Daca nu te razbuni, ramane Dumnezeu dator la tine. La El este toata razbunarea. Razbunarea nu te rezolva, din contra, dupa ce te-ai razbunat, ramai mai departe dator la Dumnezeu foarte mult, dar asa ramane Dumnezeu dator la tine, ca sa ma exprim in forma asta noua de a prezenta lucrurile. Chiar daca n-ar fi datoria de a implini porunca iubirii, ca trebuie sa iubim si pe vrajmasi si pe raufacatori, totusi, ca strategie, lucrarea diavolului e foarte primejdioasa, de a te acuza foarte puternic fara sa-ti dea ragaz de explicatii: "ai dat om la moarte!" Si nu puteai sa-i spui ca n-ai dat om la moarte, deoarece cu dracul nu poti sa ai explicatii, pentru ca el ia faptul asa cum e. Si atunci trebuie sa tii cont tot de porunca iubirii, ca sa poti sa-l tai pe acest drac! Dar ai voie sa te aperi de raufacatori, ca spune Mantuitorul: "Daca ai sti cand vine furul, nu l-ai lasa sa-ti sparga casa!" si sigur ca te vei lupta cu el, nu o sa stai numai cu mainile intinse sa nu-i dai loc, ca el da peste tine. Sigur ca trebuie sa te aperi si din toata treaba asta el poate sa iasa ranit. Deci este voie sa te aperi cu orice chip!
- Din perioada detentiei va amintiti vreun episod care ar parea mai paradoxal?
Ne-au luat cu trenul de la Brasov dupa terminarea anchetei si ne-au dus la Vaslui, la munca fortata. Dupa ce am coborat in gara, cativa ne-am dus dupa apa, eu m-am razletit mai mult. Intre timp, a venit un camion si i-a imbarcat pe detinuti, ducandu-i in partea cealalta a orasului, unde era lagarul de munca. Eu m-am trezit singur in gara cu lanturile pe picioare. Am tras o spaima cumplita fiindca mi-era teama sa nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodata nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am iesit repede din gara si am luat-o direct pe centrul soselei care traversa orasul, in vazul tuturora, purtandu-mi lanturile cat mai la vedere, ca sa nu fiu intalnit ascuns printre oameni si sa fiu acuzat ca am vrut sa scap. Lumea se mira si-si facea cruce, dar eu imi vedeam de drum. De atunci imi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oras din tara, cu o singura strada interminabila la capatul careia am ajuns dupa un mars fortat si drept, iar colegii, cand m-au vazut, saltau de bucurie ca m-au recuperat, m-au tinut pe brate ca sa-mi taie fierarul niturile de la lanturi, pentru a iesi la munca!
- In ce fel ati facut primii pasii in viata monahala?
Cand a fost sa plec la manastire, acum vreo cincizeci de ani, au vrut sa ma opreasca foarte multi insi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al Cultelor pe atunci, spunandu-mi ca in manastire sunt caderi si decaderi de tot felul. Dar eu i-am raspuns ca ma duc la manastire pentru Hristos. Nu ma intereseaza ce este acolo, ci invatatura lui Hristos: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine;cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine!". Si m-am intalnit cu ei dupa zeci de ani. Si m-au intrebat: "Ce ai vazut acolo?", "Ce ati spus voi am gasit, dar nu credeam sa gasesc si sfinti! Am gasit si sfinti!"
Am avut un inceput calugaresc foarte prigonit. Am avut intentia sa merg la Manastirea Frasinei, care avea un metoc in Ramnicu Valcea. Acolo l-am intalnit pe Staretul manastirii. Nu vazusem manastire in viata mea si am auzit si eu de Frasinei. N-a fost Dumnezeu absent, dar trebuia sa fii dibaci sa intelegi prezenta Lui. Eram in tren la clasa a IV-a, in vagoane unde se transportau si animale. In vagon, un grup de tineri canta cantece religioase. Eram atat de fericit si ziceam in sinea mea: "Uite, ingerii cum imi canta!" Acolo in tren am intalnit un colportor care cunostea toate manastirile. Era ingerul pazitor pentru mine, care eram un strain. El m-a condus la metocul manastirii Frasinei. Batranul Simeon, staretul Manastirii Frasinei, mi-a zis: "Nu te primesc, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Si atunci ce-o sa zica fratii: pe acesta il tii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu!" Staretul a gresit in aprecierea lui, insa nici eu nu puteam sa-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos. Pentru ca atunci sa pleci la manastire, daca ai biruit in lume, sa te ia in primire ca pe o sluga, ca pe un rob - asta inseamna ca tu ai ajuns la un grad de mare daruire, de nebunie - sa stii sa existi fara "eul" din tine. Altfel nu rezisti. De acolo de la metoc am plecat la Manastirea Cozia, era iarna, vecernia se tinea in trapeza. M-am dus mai intai in Biserica sa ma inchin, intentionand sa pasesc spre icoana Mantuitorului, dar m-am oprit in fata icoanei Maicii Domnului si am zis:"Ma va duce Maica Domnului si la Mantuitorul!" M-au pus sa citesc catisma de la Vecernie. Si am inceput sa citesc, am citit. Intre timp m-a interpelat un Parinte, Ghervasie: "Asculta, Frate Anghele! De unde stii sa citesti?", pentru ca el nu stia carte. "Eu asa m-am nascut, Parinte. Nu stiu de cand!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorba cu un domn, mult mai tarziu, care dorea sa faca niste manastiri dupa placul lui, nu dupa Traditia Ortodoxa, pe care au inteles-o foarte putini si i-am spus intamplarea cu Ghervasie: "Domnule, uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare traitor in inima lui si traia monahismul intreg prin el!" Si acum il pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca pe un mare invatat. Pe mine ma interesa sa intru intr-o permanenta legatura cu Dumnezeu.
Dupa ce am intrat in monahism, m-am simtit foarte mic si neinsemnat, dar incurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri. Imensa valoare a focului nasterii din nou, intr-o silueta smerita a fiintei tale, lucru care in lume nu se poate trai si cunoaste, pentru ca nu exista Crucea de Aur a Taierii Voii. Aici ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru formarea personalitatii duhovnicesti a omului nou, Calugarul - si cu darul lui Dumnezeu se ascute mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pana acum. Aici stii, ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decat o grozava arma de aparare impotriva duhurilor rele, ca este lucrarea darurilor date cu placere de mana Stapanului tau. Se descopera la nesfarsit posibilitati de viata curata si un fel de a fi prezent cu sufletul si de a simti asa cum spune Fericitul Augustin ca "Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decat ceri tu!" si esti indemnat spre o mare nadejde si cum spune Solomon: "Cine a nadajduit spre Domnul nu s-a rusinat!". Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca ne-a dat de am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, aparatoarea desavarsita a vinovatilor. Spre a ne schimba viata ne trebuie numai o vointa tare si o incredere mare in mila Maicii Domnului si a atotputernicului ei ajutor. in manastire mi-am aprins sufletul de bucurie, daruindu-ma rugaciunilor Maicii Domnului, apararea neajunsa a noastra a celor slabi.
M-au numit paraclisier inca din primele zile. Acolo era o candela "neadormita" la Maica Domnului. Era mare criza de ulei, nu erau sosele si nu aveam ulei... Dimineata, cand deschideam usa de la Biserica si ma uitam daca mai arde candela... si cand vedeam ca arde, mergeam in genunchi de la usa de afara pana la candela, de bucurie ca nu s-a stins... nu-mi dadeau ulei si candela ardea noaptea si ziua... era lucrarea Maicii Domnului.
La manastire se vine cu-n dor mare, cum se spune -o nebunie pentru Hristos, de a te rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea infrangerii marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se incearca sincer spre marea nadajduitoare a mantuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata libertate dorind sa-i iubesti cu adevarat pe toti.
Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei Lui, cuiele, sulita si moartea pentru El. Nu este vorba de un dor omenesc, ca nu traim prin vedere, ci prin simtire. Este vorba de un dor de cruce si cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine, cu drag, nu silit. Dorul acesta de a te rastigni pentru Hristos, gandindu-te ca a fost palmuit si insangerat. Cum ti-ar fi fost tie daca ai fi vazut scenele acestea? Ai fi fost nepasator? Faceai ceva in favoarea Rastignitului, ca sa-I usurezi suferintele? Iata, poti face acum... Asa iti vei usura patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor. Cand auzi ca-i pe viata si pe moarte, asta te sperie. Nu te gandesti ca in fond traiesti foarte bine, ai mancare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la manastire sa fii mai mult sufletesc decat trupesc si mi se pare ca pe undeva o ducem mai mult trupeste, cum ne convine. Totul e sa faci ce nu-ti convine, pentru ca daca ai renuntat la tine in tot felul, in masura aceea vine Dumnezeu la tine. Sa nu se insele cineva ca se poate si altfel. Deci, dusmanul numarul unu in calea progresului tau duhovnicesc esti tu - renunta la tine! Te-ai lepadat de lume, ai intrat in manastire, dar leapada-te si de tine, frate, de mandria si de pretentiile tale. Scopul venirii la manastire nu este sa fac o legatura administrativa simpla sau falsa intre cel mai mare si mine. N-ar avea nici un scop duhovnicesc, ar fi o adunatura cu scopuri materiale si n-ar forma pe nimeni in sens de ridicare in sus cu harul lui Dumnezeu. Si ne smerim si pentru neamurile noastre. Sa va ganditi la lucrul acesta cand aveti ocazia sa va smeriti, ca o faceti si pentru fiecare din rudele voastre.
In ceea ce priveste relatiile intre vietuitori exista psihologic o dorinta la cate unul sa nu-l lase pe celalalt sa se ridice, doreste sa ramana la nivelul lui. Isi gaseste scuze in greselile celuilalt, se accepta in defecte unul pe altul si se imprietenesc - greseala mare. Tu ai o particularitate a ta, de ce te-ai nivelat cu acela care iti da motive sa te indreptatesti? Mergi dupa harul pe care-l ai tu. Daca poti, sa-i strecori si lui ceva, sa se imbunatateasca ...in tot cazul, daca nu poti, fii linistit ca ai nadejde de mantuire.
M-au intrebat la un interviu de ce m-am facut calugar? "M-am facut calugar sa ma iau la lupta cu Dumnezeu si sa-L birui".
E foarte indrazneata afirmatia... In Vechiul Testament se spune despre Iacov care se lupta cu Dumnezeu - si L-a biruit. Ce inseamna?
Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este singura veriga de legatura intre Creator si creatie. I s-a incredintat marea raspundere sa raspunda de soarta creatiei. Daca am afirmat ca ma iau la lupta cu Dumnezeu, n-am folosit o figura de stil... Noi, cei care am venit la manastire, am implinit cuvintele Sfintei Scripturi. Sfantul Vasile cel Mare spune: "Care-i cuvantul cel mai de varf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?" si-1 remarca Mantuitorul cand spune tanarului bogat: "Vrei sa fii desavarsit? Lasa-ti toate si vino dupa Mine!". Ai lasat toate, te-ai lepadat de lume, dar acum trebuie sa te lepezi si de tine! Omul in societate isi sustine voia sa poata rezolva problemele ce apar... in manastire trebuie sa ne taiem voia libera, deci cu cine te lupti? Cu Creatorul vointei libere! Teoretic e usor, dar practic?... Tot ce se spune despre om, ca poate sa se indumnezeiasca dupa har, eu am incercat si am vazut ca se poate. Unde ma gasesc, ma gasesc ca un om neputincios, dar sunt pe drum...A-ti taia voia inseamna sa te pierzi in ceea ce ai fost ca personalitate in lume si sa te regasesti in ceea ce este ingerul - de aceea ne numim cin ingeresc.
Si sfaturile mele pentru o serie intreaga de fii duhovnicesti care vin aproape zilnic sa-mi spuna ca vor sa plece la manastire sunt: nu te duci la manastire ca sa gasesti manastire, sa faci tu manastire! Prin felul de a asculta, prin staruinta de a-ti taia voia, prin maniera de a sti sa fii cuminte, tu faci manastire...Efortul de a-ti pastra curatia si saracia nu este atat de grozav, desi nu este usor pentru ca nu este vorba de a renunta tu singur; este vorba de atacurile dracesti cu mare ravna si mare "fierbinteala" si cu mare unitate cu draci sa te puna in situatia de a calca voturile calugaresti.
Taierea voii caracterizeaza varful Sfintei Scripturi care spune:"Vrei sa fii desavarsit?" - desavarsirea o da tocmai aceasta taiere a voii, care este extraordinar de mare lucru.
M-au numit profesor de educatie la manastirea Turnu. Si am anuntat subiectul pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. Dupa un trimestru au venit comunistii din Ramnicu-Valcea sa-mi schimbe subiectul sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: "Cum? Nu se poate! Toata viata mea am luptat impotriva dracului si acum sa colaborez?" N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Staretul meu, Ghermano, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si el a primit sa colaboreze cu comunistii. Eram un baiat disciplinat, cand va zic "Staretul meu", va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. Am fost sincer cu plecarea la manastire. Mi-am dat demisia de la Scoala. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Imi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu Staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca batea in ele. Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarat: "daca ma da afara ma duc in alta manastire, dar nu plec de voia mea!" Era o mosie de 300 ha pe care erau proprietare sase manastiri, printre care si Cozia, si se situa la 2 km de Caracal in comuna Comanca.
Acolo trimiteau lunar cate un frate din manastire sa supravegheze mosia cu oamenii de la celelalte. in sfarsit, Staretul, ca sa scape de mine, el, care la inceput ma declarase un inger, acum eram un drac, m-a trimis acolo si m-am dus cu mare placere. in sfarsit, niste lucruri mi s-au intamplat acolo! Daca eu n-aveam in viata mea si astfel de intamplari... o frumusete de lucruri... dar cu suferinta! Fara jertfa nu se poate face nimic!
...M-am intalnit cu Parintele Gherontie Balan care mi-a sugerat sa caut sa ajung la Sihastria la Parintele Cleopa. M-am folosit de Parintele Cleopa dintr-un inceput, cand l-am vazut ca slujeste la Sfanta Liturghie incaltat in opinci ... eu, care doream o viata retrasa de modernism... De asemenea l-am apreciat intotdeauna pe Parintele Paisie Olaru. A fost foarte asezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru ca avea o mare dreapta judecata. Nu se grabea sa se repeada la canoane, cand era vorba de marturisire. Avea o cumpanire sanatoasa. Nu se grabea sa respecte un duh al locului, care era foarte aspru in canonisiri. Cumpanea personal dupa om, dupa pocainta, dupa intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele asa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare in canonul 74, da aceasta libertate duhovnicului, sa aprecieze personal penitenta care trebuie aplicata celor care se spovedesc. Nu-1 interesa marturisirea in sine, canonisirea in sine, ci salvarea fiintei omenesti. Caci zice Sf. Ioan Gura de Aur: "Ani vrei sa-i dai? Nu! Vindeca-i rana!"Acesta este scopul. Sa-l ajuti sa se mantuiasca pentru ca Hristos, daca este vorba, nu a venit sa anihileze fiinta omeneasca, ci a venit sa o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mantuire, ci a unei stari de prezenta continua, intr-o cautare a lui Dumnezeu cu inima...
Prin urmare, pe Parintele Paisie il caracteriza o foarte mare dreapta judecata si mai ales, il caracteriza iubirea fiilor duhovnicesti, cu care se identifica.
Imi amintesc cand am plecat (la putin timp dupa stabilirea in Sihastria) in asa-zisa pustie. Era o iarna foarte grea si eram frate de manastire, recunoscut de cei din obstea Sihastriei. In sfarsit am plecat intr-o forma foarte tainica, fata de ceilalti parinti. O zapada mare de tot, a nins 13 zile neintrerupt zi si noapte. Si la plecare Parintele Paisie mi-a dat 18 bucati de zahar.
Mai tarziu i-am scris Parintelui Cleopa de acele 18 bucati de zahar. Si mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahar, cand Parintele Cleopa imi daduse o traista de pesmeti, ca singura mea hrana? Si sigur m-am gandit ca te mai si indulceste in amarul acesta al singuratatii, al pustiei - mai ales ca era si un moment foarte greu, era o zapada foarte mare. Si i-am spus Parintelui Cleopa si spun mereu, ca: aceste bucati de zahar nu s-au terminat nici acum!
Cand m-am dus la Sihastria sa-l vizitez, cu putin timp inaintea mortii, era in pat. Am fost anuntat ca vin si ca vreau sa-l vizitez. Statea intins in pat si am ingenuncheat ca sa fim la acelasi nivel. Nimic nu s-a spus atunci, nici macar "blagosloviti" unul altuia, ci mi-a zis: "Am pacatuit, sunt hot, sunt curvar, sunt mandru!" si a inceput sa-mi spuna la pacate dintr-o data, iar eu asistand la marturisirea acesta, am zis la randul meu: "Asa am facut si eu, asa am facut, asa am facut si eu...!" Asta a fost ultima noastra intrevedere. Pe Parintele Paisie il pomenesc cu multa placere. Nu a fost numai un simplu Parinte, ci a fost si un mare traitor, dragii mei. Sa purtam grija pomenirii lui.
- Unde ati primit tunderea in monahism?
Patriarhul era plecat. Si atunci l-au contactat telefonic: "il calugarim pe fratele Anghel?". "Calugariti-l imediat!". Si am spus: "Pe seama Manastirii Sihastria, nu pe a Manastirii Antim!".
La slujba de tundere in monahism Parintele Sofian a citit rugaciunile si Parintele Benedict m-a tuns, iar nasul - Parintele Petroniu, pe care nu eu mi l-am ales, a tras la sorti numele de Arsenie.
Am sculptat niste cruci - mai facusem niste sculpturi - caci ma gandeam: "Sa-mi faca altul crucea de calugarie?". Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu. Eu, atunci, eram in serviciul Instiutului Biblic si ma ocupam de sculptura, si de grafica.
Fiind in biserica, in mantie, m-am dus la strana sa vad cand se sarbatoreste Sfantul Arsenie si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfantul Ioan Evanghelistul!
Diacon m-au hirotonit, la Calamfidesti, langa Radauti, iar preot - la o manastire de maici langa Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Hirotonia intru preot am primit-o exact la un an dupa calugarie, 26 septembrie 1950, ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca.
Un frate al meu dupa trup, dupa ce am fost calugarit si a vazut aspectul ceremonial de acolo, a venit la chilia mea si m-a intrebat asa:"Parinte, am voie sa mai vorbesc cu Sfintia ta?"El era mai mic decat mine ca ani si nu era invatat, era un baiat crestin, traitor. Si i-am raspuns: "Ai voie, dar sa tii cont ca eu nu prea am voie!"
- Ce amintiri v-au ramas de la "Rugul Aprins"?
Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugaciunea lui Iisus. Aveam "Sbornicul" adus de un ieromonah rus, Ioan Kulaghin. Noi ii spuneam "Ioan cel strain". Eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un Parinte, Gheorghe Rosea, de asemenea mare traitor, care, cand a vazut crucea de calugarie pe care o sculptasem, a spus ca imi da un "Sbornic", numai sa-i fac si lui o cruce. I-am zis: "Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici.
Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?" Si a venit un tanar la mine, a batut la usa la chilia mea si a zis smerit: "Saru mana, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul." Iar cartea nu exista decat in doua-trei exemplare in tot Bucurestiul. A aparut acum, dar atunci nu era de gasit. Iar eu ii zic: "Da, va dau cu placere!" Si am luat o pereche de metanii si i-am dat-o. Ii zic: "Poftiti! Taci si zi! Aceasta este Sbornicul!".Nu ignoram "Sbornicul", dar eram nitel pornit pentru a zice rugaciunea, pentru a o trai cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tacere adanca inseamna o rugaciune adanca!"Taci si zi!" Nu te va mantui faptul ca tu ai fost intr-o imprejurare induhovnicita cu exemple si cu citate extraordinare, nemaiintalnite, asa ca sa satisfaca numai ratiunea ta. Nu te mantuiesti! Asta este una din marile greseli care se face de catre lumea care si-a pus sincer problema: abandoneaza intr-o oarecare masura si nu tintesc cu orice chip la idealul cel mai inalt, cucerirea vesniciei in fiecare zi, in fiecare clipa daca se poate! Se multumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru ca, daca nu esti stapan pe tine, n-ai o acoperire in ceea ce esti. Ca sa poti sa rezisti, trebuie sa fii sincer pe o pozitie de smerenie cu orice chip. Numai atunci poti sa lovesti cu orice chip pe draci si sa stai de vorba cu slabiciunile tale. Nu te poti realiza imediat, dar sa fii mereu pe pozitia de a lupta impotriva patimilor.
Si atunci am avut o intalnire, adica m-am dus la Parintele Daniil (Sandu Tudor), cu o treaba in chilia dansului. Statea in clopotnita. M-am dus acolo cu sfiala, ca il respectam noi toti, acolo, dar eram liberi, stiti. Eram Fratele Anghel atunci. Si mi-a spus asa: "Frate Anghele, plangi?"Zic:"E un lucru asa de mare ce ma indreptateste sa intreb: "Sfintia voastra plangeti?", "Da!" raspunde el. Zic: "Nu va suparati, sunteti mai putin ortodox!" Mi-am luat curajul sa vorbesc fata de un parinte care era o mare valoare. "Pentru ca nu stiti sa taceti, sa pastrati valoare Vesnica plansului dumneavoastra!". A tacut si mi-a facut o reclama ... pe-acolo, prin manastirea Antim si de-atunci ma numeau "Arsenie, omul lui Dumnezeu". Acum nu va mai spun ca toti oamenii aceia care erau divini, ce sa va mai spun, luati asa pe rand toti, ca erau destui: Parintele Benedict Ghius, Parintele Sofian, Petroniu, Parintele Agaton (Sandu Tudor) erau oameni de care te foloseai numai daca le vedeai miscarile, chiar daca nu asteptai nici un raspuns. Nu erau multumiti cu ce spun, se cunostea ca doreau sa spuna intr-un cuvant tot ce exista, tot ce se poate spune. Daca erai receptiv la astfel de patrundere a sufletului celui din fata ta, insemna ca Dumnezeu are pretentii de la tine, ca deja ai o mare raspundere. Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trai. Si am ramas cu el. Si astazi imi spun mie si altora tot asa.
