Nascut pe 7 octombrie anul 1912, in Basarabia, satul Coconestii Vechi, raionul Balti, ca al treilea copil al unei familii de tarani credinciosi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani Serghei Boghiu a intrat ca frate la Schitul Rughi – Soroca, in toamna anului 1926. Doi ani mai tarziu, avand o voce foarte frumoasa, a urmat scoala de cantareti bisericesti de la Manastirea Dobrusa-Soroca, intre anii 1928 si 1932, dupa absolvirea careia, in toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Manastirea Cernica, unde ii va avea printre colegi pe Patriarhul Teoctist Arapasu, pe Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Ramnicului, si pe Parintele Arhimimandrit Grigorie Babus pe care-l absolva in anul 1940. A fost tuns in monahism la 25 decembrie anul 1937, primind numele calugaresc de Sofian. Pe 6 august anul 1939 a fost hirotonit diacon, in catedrala din orasul Balti, de catre Episcopul Hotinului Tit Simedrea in Catedrala Episcopala din orasul Balti. Cu toate ca in anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reintoarce la Manastirea Dobrusa, ocuparea Basarabiei de catre rusi il poarta pe drumul refugiului, alaturi de staretul sau si ceilalti calugari din obste, gasindu-si loc de asezare la Manastirea Caldarusani. In toamna anului 1940 se inscrie la Academia de Belle Arte din Bucuresti, sectia Arta Decorativa, devenind la absolvirea ei, in 1945, pictor licentiat. Intre anii 1942-1946, urmeaza cursurile Facultatii de Teologie, obtinand licenta cu lucrarea "Chipul Mantuitorului in iconografie”.
Dumnezeu s-a aratat foarte darnic cu Sofian si i-a dat si mestesugul picturii, in care s-a desavarsit dupa ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucuresti (1940-1945). Chiar daca istoria monahismului romanesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Manastirii Antim, multe alte lacasuri din tara si din strainatate poarta prin veac urma mainilor sale, cu a caror smerita truda le-a impodobit, cautand fara incetare Chipul de frumusete si lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Manastirea Agapia (1970), Manastirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Manastirea Radu-Voda – Bucuresti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar cateva din locasurile in care il putem afla pe Parintele Sofian Boghiu. In intervalul anilor 1942 – 1946, monahul Sofian a urmat si Facultatea de Teologie din Bucuresti. Parintele Sofian Boghiu cunostea bine nu doar Filocalia, ci si talcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici rusi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronstadt, pe care le raspandea in copii dactilografiate ori scrise de mana credinciosilor de la Manastirea Antim inca din primii ani ai staretiei sale (1950-1955). La 15 noiembrie anul 1945 a fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti. A fost unul dintre participantii cei mai cunoscuti la intalnirile culturalo-duhovnicesti ale miscarii „Rugul Aprins” de la Manastirea Antim (grupare care a cuprins varfuri ale clerului ortodox si ale intelectualitatii crestine laice), intre anii 1945-1950. La 15 iunie 1950 a fost numit staret al Manastirii Antim, iar intre anii 1954 si 1958 a staretit Manastirea Plumbuita din Bucuresti. A pictat mai multe biserici si a fost cativa ani profesor la Seminarul Monahal de la Manastirea Neamt.
Arestat in anul 1958, sub acuzatia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistica dusmanoasa in cadrul organizatiei „Rugul Aprins", Parintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 16 ani de munca silnica, din care a suferit sase, in anul 1964 fiind eliberat in urma decretului general de gratiere. Dupa anul 1989, despre patimirea sa in temnita, Parintele Sofian spunea: "Daca pot zice asa, mi-a placut in inchisoare... Era bine acolo. Mult mai bine decat aici, in asa-zisa noastra libertate. Te puteai concentra... Nimic nu te distragea de la Dumnezeu. Pe cand afara... cate probleme!" Dupa trei ani de la eliberare a revenit la Manastirea Antim, unde a ramas pana la sfarsitul vietii sale pamantesti. Pana in anul 1998, cand a fost doborat la pat de boala, a format din scaunul de spovedanie, cu rabdare, pricepere si tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceste lucru i-a adus supranumele de "Apostolul Bucurestilor". Parintele Sofian Boghiu a trecut la cele vesnice sambata, 14 septembrie anul 2002, si a fost inmormantat la Manastirea Caldarusani, unde el insusi si-a ales locul de ingropaciune din vreme. La moartea sa, ca si cu o jumatate de veac in urma, cand l-au adapostit de talharii ce i-au cotropit tinutul, pamantul Caldarusanilor si-a mai deschis inca o data bratele, primind la sanul sau trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seama dragoste si mangaiere in sufletele atator semeni. Bland si smerit, arzand drept ca o lumanare in fata noianului de suferinte, si-a purtat Crucea cu rabdare si supunere, biruind vitregiile si prigoana, pentru a se inalta la ceruri de ziua ei. Nu stiu daca Parintele Sofian a aflat pana la urma Chipul Domnului. Dar stiu ca aceasta neincetata cautare ne-a lasat pe noi sa zarim in fuga timpului, inca din viata aceasta, Chipul Sfinteniei.
In dimineata zilei de 14 septembrie anul 2002, ziua Inaltarii Sfintei Cruci, Staretul Manastirii Antim, Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. "Parintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan Savu. "Imparatia cea de sus se imbogateste cu un pamantean. Pamantul, in logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, in logica credintei, devine mai bogata, caci, acolo sus, un rod al ei, gasindu-si odihna, se osteneste in rugaciune pentru oameni”. I se mai spunea si "duhovnicul Bucurestilor”. Neindoielnic, Parintele Sofian Boghiu a facut parte din acel sir neintrerupt de stareti ai Bisericii Ortodoxe Romane care, asemenea batranilor intelepti ai Patericului, a vegheat la transmiterea invataturii si cailor indumnezeirii omului.
Pentru un tanar de azi, caruia „civilizatia" (post) moderna ii impune sa caute permanent noutatea, schimbarea, diferenta, viata calugareasca, cu repetitiile ei, ii poate aparea extrem de monotona. Dar, daca ar avea un pic de rabdare si si-ar intoarce fata catre Biserica, ar observa ca, departe de a genera monotonie, „repetitia" este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebanuite.
Despre Parintele Sofian Boghiu s-a scris mult si frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a intruchipat la cote atat de inalte semnificatia originara a cuvantului „calugar" (batran „frumos", imbunatatit). Cu o existenta lumeasca aparent monotona, Parintele Sofian Boghiu a trait cufundat in duhovnicie, ale carei cai le-a deschis si nenumaratilor credinciosi care-i calcau pragul pentru spovada sau sfat. Remarcabil insa este faptul ca si notele din dosarele Securitatii, extrase si reliefate de cercetatorul Goerge Enache, cuprind aceleasi cuvinte apreciative...
II. Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu in temnita comunista si in dosarele securitatii
Un om neinteresat de politica
Neinteresat de politica, dedicat cu totul vietii monahale si picturii bisericesti, parintele Sofian a intrat tarziu in atentia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit sa vina marea involburare de la inceputul anului 1958, cind Biserica Ortodoxa Romana a fost atacata de comunisti pe toate planurile, pentru ca si staretul Sofian de la Manastirea Plumbuita sa intre la „verificari". Mai precis, la 11 ianuarie anul 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele parintelui Sofian Boghiu, motivul inceperii actiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta il avea cu monahul Andrei Scrima, plecat in India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursa de studii. In aceste scrisori se facea vorbire si de prietenii din fostul grup de reflectie „Rugul Aprins", care se destramase de facto inca din anul 1948. Insa, avand in fata exemplul celor petrecute la sfarsitul anului 1956 in Ungaria, Securitatea romana urmarea cea mai firava tentativa de grupare a cercurilor intelectuale si, mai ales, legaturile cu strainatatea.
Urmarit, arestat, condamnat
Informatiile stranse de agentii politiei politice au conturat insa parintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitati sa dea relatii intrecandu-se in aprecieri. Astfel, aflam ca parintele Sofian a fost intotdeauna un elev de elita, fiind considerat un om linistit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultari, orice insarcinare i s-a dat „a muncit fara preget", fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserica. Putin prea „mistic" pentru gustul unora, parintele Sofian era totusi greu sa fie considerat un dusman al regimului. Cu toate acestea, staretul Sofian a fost arestat. In felul ei, Securitatea cauta diversitatea, dar doar pentru a o distruge in numele uniformitatii comuniste. Iar, in anul 1958, comunistii erau mai putini dispusi ca niciodata sa accepte diversitatea, chiar si in gandire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus in procesul „Rugului Aprins" si condamnat la 16 ani de inchisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsa aspra, i s-a mai pus in sarcina parintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr si catehizarea unor tineri studenti, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. In timpul inchisorii, la Aiud sau in baltile Brailei, parintele Sofian s-a ocupat cu ce stia mai bine: cu rugaciunea. Cei care dadeau relatii despre el il considerau un om tacut, care nu participa la discutii decat daca se puneau „probleme de ordin dogmatic".
O persoana deosebita, „din pacate mistica"
Eliberat in anul 1964, Parintele Sofian Boghiu a continuat sa fie supravegheat, ca toti fostii detinuti politici. Regimul voia sa vada daca ii reusise actiunea de reeducare sau, cel putin, de intimidare a adversarilor sai. Mult mai relaxati, liderii comunisti nu mai erau asa de interesati de „unitatea in cuget", ci se multumeau cu supunerea locuitorilor si cu antrenarea lor in diverse actiuni menite sa aduca prestigiu Romaniei socialiste. In ceea ce-l priveste pe parintele Boghiu, agentii Securitatii nu aveau ce sa-i reproseze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios si de cuvant, se spunea intr-un raport. La dansul nu este cuvant dat pe care sa nu si-l indeplineasca cu toata rigoarea. Oriunde a fost pus sa faca un serviciu l-a facut cu toata constiinciozitatea, fapt pentru care se bucura de increderea autoritatilor bisericesti". Altcineva spunea la randu-i: „Ca traitor in Antim este linistit, bun slujitor, cu prestanta, intotdeauna cauta binele. Cu viata morala ireprosabila..." Mai mult, in calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, parintele Sofian castiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arata ca singura „agoniseala" a parintelui era o biblioteca, „singura avere pe care o pretuieste".
Securistii erau nedumeriti: cum poate exista o asemenea persoana cinstita, constiincioasa, lipsita de ambitii materiale, dar care sa nu fie animata de idei comuniste? „Omul nou" propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleasi coordonate precum cele identificabile in parintele Sofian, insa acest lucru parea peste putinta, deoarece parintele era o persoana „mistica", incapabila, prin urmare, in viziunea doctrinarilor comunisti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sinceritatii sale, fapt care a fost transat clar de un admirator al parintelui, fortat de Securitate sa dea o nota-caracterizare: „nu stiu daca comportarea sa asa de ideala este pornita din convingere sau din obligatie. Totusi inclin sa cred ca ceea ce face el face din convingerea misiunii sale".
Plecarea in strainatate
In cele din urma, politia politica, si pe fondul relativei deschideri a Romaniei spre lume, a lasat-o mai moale in cazul parintelui Sofian. Cu toate acestea, cand acesta si-a exprimat in anul 1970 dorinta de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunt calomnios aparut in ultima clipa pentru ca sa nu i se acorde viza de plecare, desi pana atunci toate verificarile facute condusesera la rezultate pozitive din punctul de vedere al „sigurantei statului". A trebuit sa mai treaca un an si sa se faca interventii masive din afara Romaniei ca parintelui Sofian sa i se permita sa paraseasca tara. Mai precis, ucenicul sau libanez intr-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat sa picteze biserica Manastirii Deir-el-Harf, de care era legat si vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a facut o invitatie calduroasa, iar patriarhul Justinian a recomandat cu caldura plecarea Parintelui Sofian Boghiu in Liban. Pana-n ultima clipa a planat echivocul asupra acordarii pasaportului. A trebuit ca reprezentantii Bisericii din Liban sa vina la Bucuresti, ca patriarhul Romaniei sa se puna chezas, iar agentura din jurul parintelui sa sublinieze clar ca acesta va reveni in tara, pentru ca autoritatile sa aprobe plecarea.
Tribulatiile unui regim absurd
Parintele Sofian Boghiu s-a tinut de cuvant: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf si s-a intors in tara. Vestea iscusintei sale s-a raspandit in Orient si, astfel, el a fost chemat in anul 1979 sa picteze o alta biserica, in Siria, la Hama. Inainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat". In Siria, parintele trebuia sa nu vorbeasca cu nimeni, sa evite sa-si faca relatii, sa nu imprumute bani, sa nu dea interviuri, sa nu mearga la politie. Prin aceste „recomandari" Securitatea dorea sa evite discutatea realitatilor din Romania comunista, adica ceea ce agentii politiei politice considerau a fi defaimarea tarii. Culmea ridicolului era insa atinsa atunci cand ofiterul ii cerea parintelui Sofian sa picteze catedrala cat mai bine, „ridicand astfel si prestigiul pictorilor bisericesti romani". Astfel de situatii ne arata ce tara absurda era Romania acelor ani, tortionarii cerand victimei sa dea ce are mai bun „pentru tara", de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „rasplata" fiind doar vesnica suspiciune. Ofiterul a raportat ca Sofian Boghiu a inteles „cele explicate". Participa oare parintele la piesa absurda pusa in scena de agentii Securitatii? Nicidecum. Pur si simplu, el isi urma calea inimii, asa cum facuse si atunci cand plecase in Liban. Chiar inainte de plecarea din tara in 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat ca nu se gandeste numai la castig, ci vrea sa faca un lucru care sa ramana. Plecand acolo (in Liban) implineste o dorinta a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al tarii noastre, afirmand: «daca imi voi da drumul bine, daca nu, si mai bine, fiindca si asa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gandit niciodata sa plec si sa raman acolo, deoarece mai mult ca in tara nu voi gasi nicaieri de lucru, in domeniul picturii bizantine»". In aceeasi perioada, un alt agent arata ca parintele Sofian este „un om care-si iubeste tara". Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, constiiciozitatea mesterului si dragostea pentru „Romania eterna" au fost singurele ratiuni care l-au motivat pe parintele Sofian in actiunile sale. Din nou, dragostea era un raspuns la absurdul lumii.
„Monotonia" infloritoare a vietii duhovnicesti
Devenit unul din duhovnicii vestitii ai Bucurestiului, parintele Sofian s-a intors la „monotonia" datoriilor sale de monah. Din cand in cand, agentii Securitatii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calitatile „omului nou" indelung visat, insa, „din pacate", „mistic". Cu toate acestea, nu ne putem opri sa ne imaginam ca, cel putin la sfarsitul anilor 80, chiar si oamenii regimului vedeau ca uniformitatea adusa de comunism doar ucisese orice urma de diversitate, in timp ce „monotonia" unor persoane precum parintele Sofian facea sa infloreasca suflete si sa ofere speranta. Tocmai „misticismul", adica constiinta prezentei si lucrarii lui Dumnezeu, era conditia pentru aparitia unui „om nou". Din contra, ateismul comunist nu a produs decat jale si pustiu. Azi, in lumea postmoderna, cei doritori de „noi provocari" exterioare se „golesc" sufleteste pe zi ce trece, in timp ce cuvantul lui Dumnezeu, mereu repetat, desavarseste pe cel care il rosteste.
III. Parintele Sofian Boghiu vorbindu-ne despre miscarea spirituala "Rugul aprins” si temnita comunista
In urmatoarea parte a acestui material voi marturisi faptul ca, pe langa alta multa literatura si biliografie din domeniu si de specialitate, intr-un numar mai vechi al revistei ''''Vestitorul Ortodoxiei'''' din luna Iunie anul 1996 am dat peste un scurt articol al Parintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Manastirea Antim din Bucuresti privitor la anii sai de inchisoare in timpul regimului comunist, impreuna cu alti membri ai miscarii spirituale ''''Rugul Aprins'''' de la Manastirea Antim. Marturisirea Parintelui Sofian Boghiu este intitulata ''''Rugul Aprins si Temnita.'''', si o redam in cele ce urmeaza: Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata Tara Romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie anul 1989. In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 calugari si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte, lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de cateva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi, din paianta, cu cele actuale, din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Acestea pe plan material.
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra procupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut "Rugul Aprins” - expresie biblica, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. "Rugul Aprins”, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare, apartine Parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - initiatorul "Rugului Aprins”, care a murit in inchisoarea de la Aiud. In anii 1945-1948, in sala bibliotecii Manastirii Antim, s-au tinut o serie de conferinte, legate de acest subiect. Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din viata cultural-religioasa de atunci, intre care: Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Parintele Arhimandrit Benedict Ghius, Parintele Arhimandrit Vasile Vasilache - staretul de atunci al Manastirii Antim, Parintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. si Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog si ganditor crestin Nichifor Crainic si multi altii.
Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isihasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XIV-lea, isihasmul si manastirile din epoca Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Staretul Vasile de la Poiana Marului, Sfantul Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Manastirea Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila si multe altele Conferintele se tineau in sala bibliotecii Manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati din sala. Sub forma aceasta se fixa, in mintea auditorilor, subiectul conferintei. Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si talmacirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografica a Liturghiei, joia, prezentarea mistica a Liturghiei si asa mai departe. Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie, talmacirile ce se faceau pentru slujbele amintite mai sus.
In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la Manastirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la Manastirea Cernica, cu binecuvantarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de Manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa vecernia de dupa amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si limba romana si limba rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine cele ce ne spunea Parintele Ioan.
In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugator si traitor autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parinte Ilie Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la Manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul Revolutiei din anul 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si impresionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat, neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga. O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la Manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine, si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Parintele Ioan o cunostea bine. In luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan Kulighin a fost condamnat la munca silnica pe viata, si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat in Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte postala, care se incheia cu Rugaciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul "Rugului Aprins” au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la Manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Manastirea Neamtu, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ, in numele "Rugului Aprins”. Intre timp, primeam vesti si stiri triste, despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.
N-a trecut prea multa vreme, pana in luna Iunie anul 1958, cand am fost arestati si noi, care am activate in cadrul "Rugului Aprins”. Ma aflam atunci la Manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand, in fresca, biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu Parintele Felix Dubneac, membru si el al "Rugului Aprins”. Ancheta a durat cateva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram 16 detinuti, facand parte din ''organizatia Rugului Aprins.'''' Intre noi si cu noi, era si Parintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei ''''Organizatii,'''' Parintele Arhimandrit Benedict Ghius, Parintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Parintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban, student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultati din capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, intemnitati la Gherla. Dupa procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoarea de la Aiud.
Din literatura publicata dupa Revolutia din Decembrie 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati. Dar una este sa citesti despre suferinta si alta este s-o traiesti. Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva. Nu aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucreze? Se ciocanea in perete cu aflabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita din afara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi, cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ''''Morse'''' si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost, cuvant cu cuvant, Sfanta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales epistola Sfantului Iacob.
Mancarea, putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, a facut din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinlauntru, cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului, unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si Parintele Daniil, initiatorul "Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 ani de temnita grea. Dupa 4 ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si fiind incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia in plina campie. O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi de soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram 1000 de detinuti. Dintre noi, 100 eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din "Rugul Aprins” era Parintele Benedict Ghius, Parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara. A doua zi, dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celula, nu aveam voie sa lucram nimic. Aici, munca fortata. Nu aveam voie sa ne mai odihnim, sprijinindu-ne in sapa, ca de obicei. Trebuia sa prasim mereu. Nu aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu ne mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz, masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula. Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, mergeam iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa, la dormitor. In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din nou aer curat. Asa ne treceau zilele saptamanii.
Duminica nu lucram, era zi de odihna. Sub aceiasi paza a soldatilor inarmati, de la cele 4 colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de cate 5-6-10 persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute, cu preoti si enoriasi. Intre timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni, goleau dormitorul, si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica. Am lucrat, pe rand, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.
De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare, in colonie: in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului. Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate ale Parintelui ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, eliberati, la manastire, in luna Iulie anul 1964…
IV. Parintele Sofian Boghiu - Apostolul Bucurestilor si Iconarul sufletelor noastre
Iata ce spunea un alt mare marturisitor, propovaduitor si parinte duhovnicesc al romanilor, Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan de la Manastirea Sihastria - Neamt, in anul 1997 (cand inca mai traiau pe acest pamant amandoi), despre Parintele Sofian Boghiu: "O personalitate duhovniceasca remarcabila, unanim acceptata si recunoscuta, care face cinste monahismului romanesc si Bisericii lui Iisus Hristos, in sanul careia slujeste. Preacuviosia Sa este cunoscut si apreciat in chip deosebit prin trei calitati sau daruri cu care l-a inzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit, cantaret de vocatie. Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvant si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Sa impodobesti biserici cu icoane frumos gandite si realizate si sa faci din sufletele credinciosilor biserici vii, icoane duhovnicesti ale faptelor bune, ale dragostei si smereniei, in care sa se imprime chipul bland si smerit al lui Iisus Hristos. Sa restaurezi icoane vechi, pretioase, si sa restaurezi suflete omenesti pentru, care S-a jertfit Domnul pe Cruce. Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian Boghiu pe acest pamant… Am mai putea adauga la portretul sau sufletesc blandetea rara care il caracterizeaza, modestia, calmul, indelunga rabdare si cultura teologica acumulata".
Asadar Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu, Staretul Manastirii Antim din Bucuresti, Apostolul Bucurestilor cum a mai fost numit in randul credinciosilor, a fost o icoana duhovniceasca cum putine au mai ramas in Romania. Figura senina a celui socotit sfant de cei ce l-au cunoscut si l-au iubit, de fiicele si fiii sai duhovnicesti, a fost si este cunoscuta si in Statele Unite, in special de romanii din Chicago, Cleveland si Detroit.
V. Cateva cuvinte multfolositoare, duhovnicesti „Despre Rugaciune” ale Parintelui Sofian Boghiu
Gasind intr-un numar din anii trecuti ai revistei ''''Vestitorul Ortodoxiei'''' cuvintele folositoare despre rugaciune, rostite de Parintele Sofian Boghiu, in Aula Facultatii de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti in luna Decembrie anul 1996, in cadrul „Serilor Filocalice” si a Conferintelor spirituale si duhovnicesti organizate de catre ASCOR, le redam si le impartasim, in cele urmeaza, cititorilor nostri, cu certitudinea ca le vor fi de folos si lor..
Despre programul de rugaciune al unui student
In Atena a fost candva o pereche de studenti care a impresionat foarte mult pe contemporanii lor: Grigorie si Vasile, unul numit ''''cel Mare'''' iar celalalt ''''Teologul.'''' Acestia erau fericita pereche de studenti care, pe langa studiile lor, aveau si preocuparile Evangheliei. Si urmau doua drumuri acesti studenti, ne spune Sfantul Grigorie, colegul Sfantului Vasilie, un drum era la scoala si altul la biserica. Asa ar trebui sa impleteasca viata si studentii nostri de azi, intre studii si rugaciune. Nu stim cum isi pot face programul, insa, pe langa hrana trupeasca pe care vrand-nevrand o cautam si ne-o insusim, avem nevoie de hrana sufleteasca, fara de care murim, desi traim, devenim sterpi, impietriti, uscati, nesimtitori, gelosi, mandri s.a.m.d. Dupa dum spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: ''''Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua.'''' Viata aceasta duhovniceasca de rugaciune este o legatura cu Izvorul sfinteniei, al vietii si al intelepciunii si ea ne ajuta sa si invatam bine, sa sfasiem intunecimile de pe mintea si inima noastra, care ne fac nesimtitori la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugaciune aceste valuri se indeparteaza, iar daca punem accentul pe apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, in mod firesc. Sa nu fie goluri in viata noastra, rugaciuni numai cate o zi sau cate o clipa si restul timpului petrecut cu celelalte preocupari, ci fiecare zi cu toate ascultarile ei scolaresti si sociale sa fie marcata de rugaciune. Fara aceasta alternanta viata noastra schioapata si se imbolnaveste.
Calea de urmat in viata: casatorie sau calugarie?
Casatoria este calea normala a vietii. De la inceputurile lumii a fost o pereche de oameni, stramosii nostri Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu sa creasca si sa se inmulteasca fiind randuita astfel familia ca temelie a neamului omenesc si ca izvor al vietii. Prin casatorie omul, barbat si femeie, devine creator inmultind neamul omenesc. Este o chemare generala pentru acest mod de viata.
Calugaria este sfat evanghelic si vine la calugarie numai cine are chemare, cine este indemnat din miezul fiintei lui. De aceea este mare deosebire intre un mod si altul de viata, calugarul are o misiune iar familia alta. Viata calugareasca am putea spune, pune accentul pe lumina cand apune soarele; viata familiei are mai mult in vedere latura sociala, adeseori cu grijile si problemele ei priveste mai mult in jos sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si in sus. Cel care vine la manastire mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, poate interveni spre a atrage atentia si a lumina mintea si credinta oamenilor, spunandu-le ca mai este un rest de viata, nesfarsit insa, si dincolo de viata de aici, sa gandeasca deci dincolo de mormant. Deseori agonisind zi si noapte pentru painea si adapostul de toate zilele uitam ca vom muri intr-o buna zi si ca vom da seama si de orice cuvant desert rostit in viata, ne spune Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Monahul si preotul care se casatoreste au datoria de a lumina intunericul din viata noastra de toate zilele.
Ce este rugaciunea fara cuvinte? Dar rugaciunea ca focul, de care vorbeste Sfantul Ioan Cassian?
Rugaciunea aceasta este rugaciunea inimii, cand se roaga nu numai mintea sau gura ci si inima si se roaga fara cuvinte, ziua si noaptea, cand harul lui Dumnezeu lucreaza asupra noastra in asa masura incat tot launtrul nostru arde ca un foc asemanator sfintei lumini de la Ierusalim ori cu flacara rugului aprins din Sinai. Aceasta lumina nu mistuie materia, ca si focul inimii. El arde si lumineaza asa cum lumineaza Dumnezeu mintea noastra si inima noastra, cand dorim ceva dumnezeiesc. Rugaciunea poate suplini impartasania?
Nu, impartasania are rolul ei si rugaciunea rostul de chemare a acestei mari Taine, Sfantul Trup si Sange al Domnului Iisus Hristos. Sfanta Maria Egipteanca, prin rugaciune, fara impartasanie, dupa 47 de ani de sihastrie, in pustiul Iordanului a ajuns ca in rugaciune sa se inalte de la pamant si totusi a avut nevoie de impartasanie. Sfantul Zosima care a gasit-o in pustie si i-a adus Sfintele Taine, a pus pecetea pe inalta ei treapta de rugaciune. Dorinta ei cea mare a fost sa-i aduca Sfanta Impartasanie, ca implinire si desavarsire a rugaciunii.
Cand ne rugam cu glas tare, acatiste, canoane, psalmi sau orice alta rugaciune, chiar si rugaciunea lui Iisus, adeseori mintea colinda pe alte coclauri. De aceea este bine sa fim mai concentrati sa facem un efort. Daca nu reusim dintr-o data, putem repeta rugaciunea si sa ne caim pentru aceasta ratacire a mintii si sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ajute pentru a ne aduna mintea in noi insine. Biserica are rugaciuni deosebit de frumoase, dar pentru a avea un folos sporit din ele trebuie sa avem mintea concentrata asupra fiecarui cuvant al lor. Dar pentru ca mintea rataceste, dupa ce ne rugam suntem aceiasi oameni cum eram si inainte de a ne ruga, nu se intampla nimic inlauntrul nostru. Ma uit in biserica la noi, se fac rugaciuni, Sfanta Liturghie - care este cea mai mare rugaciune a Bisericii, se tine un cuvant despre rugaciune ori despre altceva, insa dupa ce a incetat slujba se face harmalaie in biserica. Dovada ca n-a ramas aproape nimic in mintea si inima celor ce au ascultat, este ca fiecare vorbeste cu totul altceva decat cuvantul sau rugaciunea spusa. De aceea este nevoie in rugaciunile noastre spuse cu glas tare sau in taina sa fim concentrati la fiecare cuvant, iar daca nu reusim, sa o repetam de cate ori este nevoie. Despre rugaciunea rostita fara atentie spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: ''''Ma cinstiti numai cu buzele iar cu inima sunteti departe de Mine.'''' Scopul rugaciunii, si al rugaciunii lui Iisus in special, este sa ne conduca spre centrul fiintei noastre, spre locul unde Dumnezeu este ascuns in noi. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune ca Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, la fel si Sfantul Apostol Pavel: ''''Voi sunteti temple ale Duhului Sfant'''' (I Cor. 3, 16). Aici chemam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului si pe ceilalti sfinti, invocati in rugaciune, si fara aceasta atentie rugaciunile noastre nu se intorc catre noi ci raman plutind in vazduh, nu ne folosim de ele. Este ca si cum ne-am uita intr-o vitrina incarcata cu toate bunatatile, dar intre noi si ele ramane un geam si nu putem pune mana pe ele. Astfel si rugaciunile noastre, sunt despartite de noi prin neatentie, ca printr-un obstacol.
Ce este de facut cand un duhovnic indeamna la cate un crestinism social din care este exclusa rugaciunea mintii si latura lui mistica?
Cred ca nu este o viata crestina aceea care nu este si mistica in acelasi timp, adica tainica si legata de Dumnezeu. Un crestin adevarat este cel care se impartaseste de Tainele Bisericii, care isi sfinteste viata sa launtrica ''''Intra in camara ta si roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns'''' (Matei 6, 6). Cum poti sa traiesti si sa te rogi fara sa te gandesti la Acest Tata Ceresc, Care este ascuns undeva si vede starea ta sufleteasca, interioara? Cum poti fi lumesc, pamantesc, lipsit de energia sufletului, care daca nu este in noi, aceasta materie foarte perfectionata - trupul - ajunge de nimic, se topeste si-l mananca jivinele? In fiecare dintre noi este un centru tainic prin care sa se indrepte toate relatiile noastre cu aproapele: dragostea, bunatatea, mila, smerenia, bunacuviinta. Toate sunt legate de centrul mistic al fiintei noastre, in care locuieste Dumnezeu prin harul Duhului Sfant. Si paganii aveau o viata sociala, indreptata insa pe latura orizontala. Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune sa cautam ''''mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.'''' (Mt. 6, 33). Asa incat nu cred ca este o piedica in viata sociala daca in acelasi timp ai un izvor nesecat de viata, prezenta lui Dumnezeu in tine insuti.
Cum asculta Dumnezeu rugaciunea celor care nu s-au spovedit de ani de zile si care traiesc in pacate mari?
Daca se roaga ca vamesul din Evanghelie, cu umilinta, cu durerea inimii, cerandu-si iertare pentru ticalosiile de pana atunci, Dumnezeu il asculta. Pentru pacatosi S-a intrupat Dumnezeu in istorie. Talharul de pe cruce a spus cateva cuvinte numai si a fost iertat. Despre el spune Fericitul Augustin acest cuvant ''''Fericit talhar, toata viata a furat si la urma a furat Raiul.'''' Dumnezeu asculta rugaciunea facuta cu cainta, cu regret fata de tot ceea ce a fost rau in viata lui pana atunci, pana in momentul in care s-a gandit ca este Dumnezeu si are si raspundere in viata aceasta pamanteasca.
Exista ispite de-a stanga si de-a dreapta; primele sunt foarte cunoscute: betia, lenevia, desfraul, furtul, razbunarea, mania si altele, sunt ispite de-a stanga. Cele din urma, de-a dreapta, sunt exagerari si extreme nesanatoase ale faptelor bune. Postul este randuit de Biserica spre a ne folosi in curatia noastra launtrica si trupeasca. Dar el trebuie sa fie nu doar trupesc, ci si sufletesc. Unii pun accent numai pe postul trupesc in asa masura incat tin posturi lungi si seci. Chiar azi am auzit un lucru foarte interesant: spunea cineva ca a intalnit un grup de persoane care nu mancau branza fiindca se face cu cheag si de aceea se amesteca si putin sange in branza. Aceasta este o exagerare. Nicaieri in viata duhovniceasca a Sfintilor Parinti nu este o analiza atat de stricta si de falsa in acelasi timp. Deci postul daca nu este facut cu dreapta socoteala ca sa fie cu adevarat de folos, neunit cu bunatatea inimii, cu paza gurii, cu ferirea de a osandi si judeca pe altul - lucru foarte vinovat inaintea lui Dumnezeu - nu foloseste, ba chiar vatama. Poti sa te usuci si sa mori de foame dar daca ai rautate impotriva aproapelui tau si-l vorbesti de rau cand el nu e da fata, zadarnic iti este postul. Asemenea fapte facute cu gand bun au rolul de a ne sfinti viata, insa cand sunt exagerate devin caderi de-a dreapta. Gresesti calea prin fapte bune. De aceea este bine sa cerem de la Dumnezeu intelepciune ca sa ne lumineze calea, sa mergem pe calea aceasta imparateasca, via aurea (calea de aur), spre a nu gresi. Postul sa fie cu intelepciune facut, infranarea sa fie cu adevarat abstinenta, paza simturilor sa fie sincera, la fel si cainta, rugaciunile cat de multe sa fie atente si cu smerenie facute. Atunci toate vor merge bine.
Este bine ca un grup de credinciosi, de prieteni sa faca rugaciunile de seara, de dimineata ori alte rugaciuni impreuna fiind?
Rugaciunea facuta in grup este foarte bine primita de Dumnezeu. In momentul in care Sfantul Apostol Petru era inchis, undeva intr-o casa crestinii erau adunati si se rugau pentru el. Toti aveau acelasi dor, aceeasi nazuinta, aceasi rugaciune ca Sfantul Apostol Petru sa fie scapat de la moarte, fiindca a doua zi trebuia sa fie executat in vazul ierusalimitenilor. Fiindca s-au rugat toti cu acelasi dor, Dumnezeu i-a ascultat. Asa incat, atunci cand se roaga mai multi laolalta, cum se roaga de pilda pe la internate sau camine - unul citeste si ceilalti asculta - este frumos si bine dar cu o conditie necesara: sa fie toti atenti la cuvintele rugaciunii. Rugaciunea particulara este mai buna, mi se pare mie, pentru ca, atunci cand ma ratacesc cu mintea, cu luarea aminte, ma pot intoarce, o repet si ma caiesc si zabovesc asupra unei vorbe sau parti din rugaciune. Cand sunt mai multi nu pot sa-i opresc pe toti si sa reiau rugaciunea de unde m-am ratacit eu cu mintea. In asemenea cazuri este mai buna rugaciunea particulara.
Ce trebuie sa facem atunci cand, in timpul rugaciunilor de seara si de dimineata, suntem obositi sau nu avem disponibilitate sufleteasca?
Daca putem face efortul de a continua rugaciunea atunci cand suntem obositi, sa o continuam. Dar daca nu, Dumnezeu stie starea reala si sincera a vietii noastre. Daca suntem obositi cu adevarat si mintea ne este rispita sa spunem macar o rugaciune, doua, facand si cateva metanii si apoi ne putem odihni. Daca reusim sa ne trezim in timpul noptii, sa continuam aceasta rugaciune. Randuiala pentru rugaciune este sa se faca in mod constient, sa fii atent la ceea ce spui inaintea lui Dumnezeu Care este prezenta continua, ne stie si ne vede in orice clipa. La fel sa fim si noi, prezenti si atenti atunci cand vorbim cu El.
Cum sa intelegem expresia ''singura grabnic ajutatoare'' adresata in rugaciune Maicii Domnului?
Maica Domnului este Maica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de copilul sau. Orice i se intampla, este repede miscata. Daca este intr-o cumpana grea fiul ei, ori de s-a purtat mai rau pana atunci, ea degraba se ingrijoreaza si nu stie cum sa-l ajute mai repede sa scape din acel impas. Am intalnit din acestea foarte multe in viata mea de preot. Mama Mantuitorului nostru Iisus Hristos este o mare exceptie. Fiind Iisus Hristos pe cruce a spus catre Maica Domnului: ''''Femeie, iata fiul tau'''' si ucenicului si Sfantului Apostol Ioan: ''''Iata mama ta!'''' Prin aceasta incredintare de catre Mantuitorul Iisus Hristos in cel mai greu moment al Sau, cand era rastignit, Fecioara Maria devine maica noastra a pamantenilor. Ea si Sfantul Ioan Botezatorul sunt mari mijlocitori inaintea lui Dumnezeu, acesti doi martori ai Mantuitorului avand multa trecere inaintea Lui. Cand ne adresam catre Maica Domnului neavand curajul sa vorbim cu Domnul Iisus Hristos din cauza faptelor noastre de rusine, ea mijloceste pentru noi: ''''Doamne, Tu care Te-am purtat pe bratele mele, Care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta-l pe acesta care se roaga mie!'''' In acatistul Acoperamantului Maicii Domnului este acest loc intr-un icos de acolo, unde Maica Domnului se roaga Mantuitorului nostru Iisus Hristos spunand: ''''Imparate ceresc, primeste pe tot omul ce se roaga Tie si cheama numele meu intru ajutor ...''''
Cu adevarat rugaciunea Maicii Domnului este primita de catre Fiul sau, caci El este Dumnezeu, plin de dragoste. Sa va spun o mica istorioara, din inchisoare: Cuiva care a fost inchis si a stat douazeci de ani in temnita, unui tanar, imbatranit acolo intr-o ancheta extraordinar de grea i s-a terminat rabdarea. Si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc prin care sa-si curme viata. Dar cugetand el acestea si-a adus aminte ca, afara cand era, bunica lui ii spunea sa se roage Maicii Domnului pe vreme de necaz mare. Spunea el: ''''Catre Mantuitorul n-aveam curaj sa ma rog, din cauza greselilor mele, insa catre Maica Domnului care a fost si ea pamanteana ca si noi m-am rugat.'''' Am rostit ccurt, o rugaciune la disperare: ''''Maica a Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici. Ajuta-ma!'''' Se ruga in celula si peste cateva momente vede intrand, prin usa inalta a incaperii, o faptura in alb cu un prunc in brate: ''''M-ai chemat am sa te ajut. Fiiiin pace'''' si a plecat mai departe. Dupa aceea pe tanar l-au chemat la ancheta si l-au mutat in alt loc, insa toata perioada de inchisoare pe care-a mai facut-o a fost o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat imediat dupa rugaciunea sa. Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o, el mi-a spus-o. Si in inchisoare ne se minte, spune fiecare ce are curat in inima lui. Asa poate fi Maica Domnului grabnic ajutatoare. Insa rugaciunea sa fie cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea si increderea, la disperare facuta. Uneori rugaciunea se implineste atunci, nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi. Este nevoie de rugaciuni lungi ca sa ne potolim si sa ne adunam noi, sa ne putem concentra catre Dumnezeu. Dar in momentele acestea grele, pe loc, atunci, ti se raspunde...
VI. Concluzii finale si incheierea
In alta ordine de idei, acum in incheiere voi recunoaste si marturisi faptul ca stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Sofian Boghiu a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...
In ultima vreme am vorbit de toti acesti mari Parinti ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu - cel care a ajuns, in urma cu douazeci si unu de ani, alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin!...
Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!... Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!... Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Vesnica sa-i fie amintirea si pomenirea! Amin!
Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta, Drd. Stelian Gombos – Consilier
