De Arhiepiscopul Justinian, eparhiotul Maramureşului şi Sătmarului, mă leagă frumoase, vii şi pilduitoare amintiri. Mai e puţin şi se vor împlini cinci decenii de când am fost hirotonit de către Arhiepiscopul Teofil al Clujului, preot celib în eparhia pe care o păstorea. Am ostenit şapte ani, la parohie, pe pământul binecuvântat al Transilvaniei de Nord. Doream să se limpezească vremurile, pentru că nu trecuseră decât cinci ani, în momentul hirotonirii mele, de la funestul Decret 410 din 1959 care decimase monahismul, şi să devin călugăr. Pe atunci, Arhiepiscopul Justinian era stareţul Rohiei, mănăstire cunoscută în toată Transilvania. Aici, la Rohia, venise actualul arhiepiscop ca frate, aici primise "îngerescul chip" şi tot aici a primit toate hirotesiile până la treapta de arhimandrit. Era într-adevăr un om evlavios, dedicat altarului, dar şi un bun chivernisitor. Dulceaţa cucerniciei se îmbina la dânsul într-un mod fericit cu destoinicia şi cu o dârzenie de maramureşean. Iar ţinutul acesta, cu oameni dintr-o bucată, deprinşi cu vitregiile sorţii, cu adversităţi istorice pe care învăţaseră să le înfrunte, a dat Bisericii noastre nenumăraţi stareţi şi stareţe şi nu puţini ierarhi.
După ce a stăreţit 30 de ani la Rohia, unde a depus o muncă de nou ctitor, arhimandritul Justinian a fost chemat la arhierie, în 1973, în calitate de episcop-vicar al Arhiepiscopului Teofil. Aici şi-a luat răspunderea călugăririi lui Nicolae Steinhardt, care avea să semneze "Nicolae de la Rohia", după numele mănăstirii în care fusese închinoviat. Preasfinţitul Justinian a lucrat din inimă alături de Arhiepiscopul Teofil, la gospodărirea eparhiei, editând lucrări de valoare. În acelaşi timp, condeiul său a dat la iveală o frumoasă monografie a mănăstirii în care petrecuse atâţia ani.
A trecut mai bine de un deceniu de când Preasfinţitul Justinian a fost ales episcop al Maramureşului şi Sătmarului, adică al unei eparhii desfiinţate mai întâi de horthyşti (în 1940), iar mai apoi de comunişti (în 1948). În 1990, când a reapărut Eparhia Maramureşului şi Sătmarului pe harta noastră bisericească, erau vremuri tulburi şi-o atmosferă de iureş prozelit. La 70 de ani, ierarhul Justinian a dovedit din plin înţelepciune şi vigoare. Nu a trecut mult şi s-au potolit valurile. Turma şi-a urmat păstorul. De unde până în 1990 pe tot cuprinsul Maramureşului vetrele monahale erau mai degrabă simbolice, existând, desigur, Rohia, astăzi numărul lor a trecut de 20. Printre buchetul de cărţi scrise până în pragul celor 90 de ani binecuvântaţi de Dumnezeu, am citit o carte intitulată Gând şi suflet românesc, izvorâtă din dragostea Arhiepiscopului Justinian. O culegere de cuvântări rostite în diverse prilejuri. Mi s-a părut un jurnal al zbuciumului, al încercărilor, dar şi al izbânzilor pe care le-a trăit ierarhul Maramureşului. O carte unde, nu o dată, adevăruri complexe sunt spuse în cuvinte simple şi ziditoare: "Biserica Ortodoxă mulţumeşte lui Dumnezeu că a ocrotit-o de-a lungul secolelor şi a ajutat-o să-şi păstreze curată haina de nuntă, că nu a părăsit-o Domnul Dumnezeu Întemeietorul ei şi nu a lăsat-o ca să rătăcească de la adevăr şi că a însărcinat-o ca, în mijlocul lumii, să rămână Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, să rămână credincioasă învăţăturii adevărate a lui Hristos, să păstreze, cu sfinţenie, Harul şi adevărul, aşa cum a venit prin Iisus Hristos".
Aş dori, în continuare, să evoc câteva momente din cei aproape 50 de ani de când ne cunoaştem, pentru a ilustra puţin vrednicia maramureşeană, după cum am intitulat rememorarea aceasta.
Casa de stejar
Era prin 1966 când am făcut un drum la Mănăstirea Rohia, având bucuria să stau în balconul casei de stejar, aşa cum a numit-o ierarhul Justinian şi aşa a rămas până azi. Mi-a depănat cu glas îndurerat primejdiile prin care a trecut îndrăznind să clădească, fără aprobare, o casă cu etaj şi chiar din... stejar. Această casă dragă ziditorului Justinian, plină de cărţi chiar şi pe tavan, este singura care a mai rămas din ceea ce chinovia Rohia de altădată. Am fost martor ocular a ceea ce a fost şi nu mai este. Totul a răsărit ca brânduşa de primăvară!
Când s-a spus, oarecum în gând, să se "isprăvească" şi casa de stejar, am sărit ca ars, strigând: Să rămână casa de stejar!
Şi-a rămas până azi!
Ispita din 1959
Decretul 410 din anul ispitei a decimat monahismul românesc pentru multe zeci de ani. În desele convorbiri cu stareţul Justinian, ca-n poveştile minunate, depăna adevăruri dureroase. Puterea politică de atunci îl ispitea pe marele stareţ al Maramureşului cu posturi mari pe la stăpânirea bisericească, pentru a părăsi chinovia, după ce plecaseră toţi călugării. Şi-a adus aminte de marele mitropolit cărturar de la Sibiu, Nicolae Colan, care, în 26 octombrie 1942, scria în Cartea de Aur a Mănăstirii Rohia: "Tari în credinţă, osârdnici în rugăciune şi neprihăniţi în viaţă - aşa se cuvine să fie toţi cei ce de bunăvoie s-au hotărât să îmbrace cinstita haină călugărească.
Şi atunci, mănăstirea care-i adăposteşte se face un cuib de lumină şi căldură, de mângâiere şi întărire duhovnicească pentru ei, ca şi pentru nesfârşitele oşti de închinători care se apropie de Sfântul ei Jertfelnic.
Deci, iubiţi părinţi şi fraţi de la Rohia, păziţi cu sfinţenie tocmelile cele pentru voi ale Maicii noastre Biserici strămoşeşti. Şi învăţaţi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos că "numai robindu-vă ascultării, vă veţi slobozi pe voi şi pe alţii din robia păcatului"".
S-a slobozit din robia ispitei păcătoase când a auzit că marele Nicolae Colan, în urma convorbirii cu trimişii Departamentului Cultelor, care cereau plecarea stareţului Justinian de la Rohia, s-a ridicat în picioare şi, bătând cu pumnul în masă, a spus: "Dacă-mi cereţi aceasta, chiar acum demisionez din jilţul de mitropolit al Ardealului!"
Aşa s-a preţuit stareţul Rohiei - în balanţă - cu demisia mitropolitului!
Şi rămas-au amândoi întru dăinuire!
Ziua de naştere
Îmi stăruie în minte ca atunci când am fost martor. După slujba de la biserica mănăstirii s-au spus câteva cuvinte, subliniindu-se personalitatea stareţului. La încheiere, am rămas stupefiaţi, nu atât de ceea ce a spus, ci cum a spus, într-o rostire proprie, inconfundabilă: "Tot ce a fost bun şi a fost destul, slavă Domnului, se datorează Bunului Dumnezeu. Ceea ce a fost rău a fost numai din cauza mea!"
M-am ruşinat aşa de tare, încât mi-a pierit îndrăzneala de a mai zice de atunci câte ceva despre vrednicia oamenilor. Şi acum aş zice, dacă vlădica Justinian mai pridideşte cu cititul, trecând peste aceste rânduri, ar putea spune ceva tot atât de nonşalant, mai ştii?
La Lighet
Eh, Doamne! Ce poate fi mai frumos decât un drum la Lighet? Îmi tresaltă inima de bucurie când mi-aduc aminte cum se pornea în expediţie pe jos. Pe potecă erau purcei de toate vârstele, orătănii cât cuprinzi cu ochii, pisoi pastelaţi, câini voioşi, toată suflarea pe cărare şi păsările din pădurea cea mai tihnită din câte am umblat din tinereţe!
La glasul stareţului Justinian: "Mânca-v-ar tata!", toată oştirea pornea la drum într-o veselie rar întâlnită până-n Lighet! Aici, ne aşezam lângă o buturugă mare şi începeam povestirile de unde am rămas data trecută. Priveam cu nesaţ peste coline şi păduri până la Şatra lui Pintea Viteazul, Munţii Cavnicului şi până la Creasta Cocoşului, în zări senine!
Bătea clopotul de amiază!
Văile erau pline de sunetul care nu se mai termina... iar oştirea care ne-a însoţit s-a împrăştiat pe toată întinderea coastei.
Jocul cu mărgelele de sticlă
Stând în văzduhul Lighetului, stareţul Justinian mă întreba: "Ai citit Jocul cu mărgelele de sticlă de Hermann Hesse? Da, i-am răspuns eu! Şi începea povestea cărţii pe care o primisem de la eruditul stareţ cu două săptămâni înainte... şi acum venea examenul. Era greu să-l treci cu stareţul Justinian. M-au uimit cunoştinţele sale şi era o sărbătoare să poţi sta în preajma lui!
Profesorul Isidor Todoran
Straşnic profesor de dogmatică!
Fiind colegi de facultate la Sibiu, am auzit că l-ar fi încolţit pe stareţul nostru! S-a spus că n-ar fi zis nimic, aşezându-i pe faţa lui Isidor Todoran o tăcere din Munţii Rohiei.
Când, peste o vreme, a venit la mănăstire, Isidor Todoran, în urma unui dialog cum numai stareţul Justinian îl ştia aşeza la inimă, i-a cerut iertare de gestul de la Sibiu.
Câte-o carte-n traistă
Prin casa de stejar a stareţului rohian, începând de la prima uşă până sus în tavan, erau numai cărţi! Bucuria inimii mele! Stăteam câteva zile şi citeam cu nesaţ, râvnind la munţii de cărţi! La plecare ceream anumite titluri, dar aşa... pe nebăgate de seamă, mai strecuram câte una în traistă. I-am mărturisit, mult mai târziu. Mi-a spus voios în glas: "Ştiam! Mă bucuram că eşti dornic să citeşti!"
Jurnalele
Nu ştiu dacă în România mai există cineva care să aibă jurnal scris în tomuri întregi (mi-a spus că ar fi vreo sută cincizeci!) într-o viaţă de om! Este comoara de o valoare fără pereche! Când l-am îndemnat să-l publice, mi-a spus: "După trecerea mea în Ţara de peste veac, se va găsi cineva să facă şi lucrul acesta!".
Au trecut, cum spuneam la început, aproape 50 de ani de când mi-am încrucişat drumurile cu ale Înalt Preasfinţitului Justinian, iar de 25 de ani ne întâlnim în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Biografia Înalt Preasfinţiei Sale poate constitui o pildă, un etalon întreit: de monah, stareţ şi ierarh. O viaţă împlinită exemplar sub acoperământul Bisericii. Demnitatea de arhiepiscop cu care a fost împodobit recent de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i s-a cuvenit ca şi cel mai firesc răsărit de soare.
Arhiepiscopul Justinian a rămas tânăr duhovniceşte.
Un tânăr de 90 de ani!
Înalt Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian - la 90 de ani de frumoasă şi rodnică vieţuire
În lumina curată a aniversării venerabilului Arhiepiscop Justinian, al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, care împlineşte anul acesta 90 de ani de frumoasă şi rodnică vieţuire, străluceşte dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit.
Dragostea plină de har a Preasfintei Treimi a fost mereu prezentă în viaţa şi lucrarea Înalt Preasfinţiei Sale, dăruindu-i mult ajutor şi rod binecuvântat în mărturisirea dreptei credinţe şi a iubirii de neam şi ţară.
Din aceşti 90 de ani împliniţi acum, cei mai cunoscuţi tuturor sunt anii mulţi
de frumoasă şi luminoasă arhierie, cu neobosită lucrare misionară, intensă, bogată şi creatoare de valori şi demnitate.
La popasul aniversar al împlinirii a 90 de ani de viaţă, 90 de ani de binecuvântare, 90 de primăveri, în care se reflectă viaţa ca dar al lui Dumnezeu, ca lumină jertfelnică şi roditoare, adresăm Înalt Preasfinţiei Sale alese urări de sănătate şi belşug duhovnicesc, dimpreună cu doriri de ajutor sfânt de la Dumnezeu în rodnica activitate de păstorire a clerului şi a credincioşilor din Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.
Întru mulţi şi fericiţi ani, Înalt Preasfinţia Voastră!
Cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos-Domnul,
