Parintele Tihon (Papa Tihon) a fost unul dintre duhovnicii cu viata sfanta ai secolului trecut, care s-au nevoit in Sfantul Munte Athos. A fost parintele duhovnicesc al Parintelui Paisie Aghioritul, nevoindu-se pentru cea mai mare parte a vietii la Chilia Sfanta Cruce, ce apartine de Manastirea Stavronikita. Parintele Tihon a fost cel care, in data de 11 ianuarie 1966, l-a imbracat pe parintele Paisie Aghioritul in Schima Mare.
In cele ce urmeaza, dupa o prezentare pe scurt a vietii Parintelui Tihon, vom apela indeosebi la marturiile - atat de vii - Parintelui Paisie Aghioritul, vrednicul sau ucenic.
Parintele Tihon s-a nascut in Rusia, in Novaia Mihailovsk, in 1884. Parintii lui, Pavel si Elena, erau oameni evlaviosi, de aceea era firesc ca si rodul lor - Timotei dupa numele lumesc - sa le mosteneasca evlavia si dragostea pentru Dumnezeu. La varsta de 17 ani, parintii i-au dat binecuvantarea lui Timotei sa viziteze manastirile din Rusia, vreme de trei ani. Pelerinajele la manastiri a inceput cu anul 1901, Timotei vizitand peste doua sute de asezaminte monahale din intreaga Rusie. In cadrul unui astfel de palerinaj, tanarului Timotei i s-a aratat Maica Domnului, care l-a hranit cu o bucata de paine, in timp ce se afla deosebit de ostenit si infometat. De atunci a inceput sa o simta pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.
Parintele Tihon
In anul 1904 Timotei a petrecut doua luni la Muntele Sinai, si o perioada de timp la Sfintele Locuri, dincolo de raul Iordanului. Din cauza secularizarii vietii de aici, s-a indreptat catre Sfantul Munte. Prima chile unde s-a stabilit, si unde a vietuit vreme de cinci ani, a fost Chilia Burazeri. Deoarece aici nu a aflat linistea din pricina multor inchinatori rusi, in anul 1909 a luat binecuvantare si a plecat la Karulia (Karulia, loc pustnicesc situat intre Kapsocalivia si Sfanta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani.
Toata perioada de timp de la Karulia a petrecut-o in nevointe aspre. Singurele lui ocupatii erau metaniile si inchinaciunile facute cu rugaciunea "Doamne Iisuse…” si studiul duhovnicesc, imprumuta carti de la manastiri, iar parintii de acolo ii dadeau ca binecuvantare posmag din cel care prisosea de la masa, pentru care el ii pomenea in rugaciunile sale.
In 1924, de la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei - Kaliagra, portul Manastirii Cutlumus situat intre Manastirile Iviron si Stavronikita.), la intr-o chilie, de pe mosia Manastirii Stavronikita, unde a ingrijit un batran. Dupa ce a murit batranelul si a luat binecuvantarea lui a ramas singur in acea chilie. De atunci nu numai ca nu si-a neglijat nevointele lui duhovnicesti, ci le-a si inmultit. Si pentru ca s-a nevoit cu marime de suflet si cu multa smerenie, a primit din belsug harul lui Dumnezeu. Multa lume il cauta pe parintele Tihon pentru sfintenia vietii sale. La cererea acestora parintele a fost hirotesit duhovnic.
In acea vreme chilia nu avea capela. Parintele Tihon nu avea bani, insa avea o credinta puternica in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dupa ce s-a rugat, a mers in Kareia, capitala Sfantului Munte. Iconomul schitului rusesc Sfantul Proroc Ilie, vazandu-l pe parintele Tihon i-a spus ca un crestin din America a donat bani pentru ridicarea unei capele, dandu-i acei bani parintelui. Doi monahi s-au ocupat de ridicarea capelei, pe care parintele Tihon a inchinat-o Sfintei Cruci. Acest lucru a fost randuit din doua motive, pe de-o parte deoarece batranul avea o cinste deosebita pentru Sfanta Cruce, iar pe de alta, deoarece ziua de praznuire s-a vrut a fi una in care sa se tina post.
Chilia Sfanta Cruce
Parintele Tihon a trait singur, in saracie, insa i-a avut alaturi pe ingeri, pe sfinti, pe Maica Domnului si pe Hristos.
Parintele Tihon s-a mutat la cele vesnice pe 10 septembrie 1968. Viata parintelui Tihon a fost scrisa pe 26 mai 1977 de catre parintele Paisie Aghioritul, in Chilia Sfanta Cruce, unde a vietuit pana in luna mai a anului 1979, cand a mers la Chilia Nasterea Maicii Domnului - Panaguda, dependenta de Manastirea Cutlumus.
Parintele Paisie Aghioritul - Marturii despre Parintele Tihon
"Harul dumnezeiesc care salasluia in sufletul sau l-a descoperit oamenilor si multi indurerati alergau la el sa-i ceara sfatul si sa fie mangaiati de multa sa dragoste. Altii il rugau sa se preoteasca, ca sa-i ajute si mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dandu-le astfel si iertarea pacatelor. Tocmai aceasta nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simteau multi crestini, l-a facut sa primeasca sa fie hirotonit. Mult il odihneau lucrurile sarace si smerite si iubea mult neagoniseala, care l-a si eliberat si i-a daruit aripi duhovnicesti. Si astfel, cu sufletul intraripat se nevoia mult, fara sa simta osteneala trupeasca, precum copilul nu simte oboseala cand face voile tatalui sau, ci dragostea si afectiunea impreuna cu mangaierea. Fireste, acestea nu se pot compara cu mangaierile dumnezeiesti ale harului, nici macar cu gandul.
Randuiala mancarii uscate, pe care o avea de tanar, a tinut-o pana la batranetile lui. Gatitul mancarii il considera timp pierdut, cu atat mai mult cu cat mancarurile bine pregatite nici nu se potrivesc calugariei. Era firesc ca dupa atata nevointa, afiandu-se intr-o astfel de stare duhovniceasca, mancarea buna sa nu-i mai pricinuiasca nici o placere. Caci il avea pe Hristos in el, Care il indulcea si-l hranea cu hrana cereasca.
In discutiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce si din ochi ii curgeau lacrimi dulci. Nu se indura sa-si lase lucrarea duhovniceasca si sa se ocupe de lucruri desarte, despre care il intrebau unii mireni.
Acele foarte putine lucruri care ii trebuiau ca sa traiasca si le procura din putinul lucru de mana pe care il facea. Picta cate un Epitaf in fiecare an, pe care il dadea cu cinci-sase sute de drahme si cu acesti bani traia tot anul.
Precum am spus, era foarte cumpatat incat si o smochina o taia in doua pentru a manca din ea de doua ori. Imi spunea: "Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare!". Eu insa ca sa ma satur, trebuia sa mananc un kilogram.
La fiecare Craciun, Staretul isi procura un hering, ca sa aiba peste pentru toate cele douasprezece zile de dupa praznic, pana la Boboteaza. Sira spinarii heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ata si atunci cand era vreun praznic imparatesc sau al Maicii Domnului si era dezlegare la peste, fierbea putina apa intr-o cutie de conserva, afunda spinarea de doua-trei ori in apa, ca sa ia putin miros, dupa care punea putin orez. Asa facea el dezlegare si se prihanea pe sine ca mananca si supe de peste in pustie. Acea spinare o agata iarasi in cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o facea pana cand se albea si atunci o arunca.
Parintele Tihon
Cand vedea pe oameni ca se purtau fata de el cu evlavie, se mahnea si le spunea: - Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfarsitul sau a primit sa fie putin ingrijit de oamenii care il iubeau in mod deosebit, ca sa-i nu-i mahneasca.
Cand ii aducea cineva mancare, o lua, dar dupa aceea o dadea la batraneii din Kapsala. Daca-i trimiteau bani, ii dadea unui bacan evlavios ca sa cumpere paine si s-o imparta la saraci.
Odata l-a vizitat parintele Teoclit Dionisiatul. Fiindca usa chiliei Parintelui Tihon era incuiata si din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut sa deranjeze batand la usa, ci a asteptat sa termine, deoarece credea ca se canta chinonicul la Sfanta Liturghie. Peste putin s-a deschis usa si a iesit Parintele Tihon. Cand a intrat parintele Teoclit n-a aflat pe nimeni in afara de Staret. Atunci a inteles ca acele psalmodii au fost ingeresti.
Pentru Parintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca si cele ale Saptamanii Luminate si traia totdeauna bucuria pascala. Mereu se auzea din gura lui: "Slava Tie, Dumnezeule, slava Tie, Dumnezeule!”. Si ii indemna pe toti sa spuna: "Slava Tie, Dumnezeule!” nu numai cand o duc bine, dar si cand trec prin incercari, pentru ca incercarile le ingaduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.
Epitrahilul nu si-l scotea aproape niciodata, pentru ca de multe ori il ridica de pe un om si il punea peste altul, luand pacatele oamenilor, usurandu-i prin Taina Sfintei Marturisiri.Marturisirile pe care i le faceau oamenii le uita de indata si astfel ii vedea buni pe toti oamenii si pentru toti avea ganduri bune, pentru ca i se curatisera mintea si inima.
In afara de smerenie si pocainta, Staretul accentua mult asupra cugetarii neincetate la Dumnezeu. De asemenea arata insemnatatea cercetarii Sfintelor Scripturi si a Sfintilor Parinti: Everghetinosul, Filocalia, Sfantul Ioan Gura-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfantul Maxim, Sfantul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie si Avva Isaac.
"Studiul duhovnicesc”, spunea Staretul, "incalzeste sufletul, curata mintea si astfel omul se nevoieste cu ravna si dobandeste virtuti. Iar daca nu se nevoieste dobandeste patimi”.
Inainte de a-si incepe sfatuirile sale, Staretul avea obiceiul sa faca mai intai rugaciune, sa-L cheme pe Duhul Sfant ca sa-l lumineze, lucru ce il recomanda si altora.
Spunea: "Dumnezeu a lasat pe Duhul Sfant ca sa ne lumineze. Acesta este Stapanul. De aceea si Biserica noastra incepe cu: "Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului…”. Si in timp ce spunea acestea fata i se schimba si multi oameni evlaviosi vedeau aceasta schimbare."
Parintele Tihon Parintele Tihon
Legat de ultimele zile petrecute in prezenta parintelui Tihon Parintele Paisie aminteste:
"In 1968 si-a presimtit moartea, caci mereu vorbea despre ea. Il parasisera si putinele puteri trupesti pe care le mai avea. Dupa Adormirea Maicii Domnului a cazut la pat si bea numai apa, pentru ca il ardea inauntru. Cu toate ca se afla in aceasta stare, nu voia sa ramana cineva langa el pentru a-l ingriji, ca sa nu-l distraga de la rugaciunea sa neincetata.
Numai cand i s-a apropiat ultima saptamana a vietii sale pamantesti, mi-a spus sa stau langa el, caci voia sa fim putin impreuna inainte de a pleca la viata cea adevarata. Chiar si in aceste zece zile nu m-a lasat sa stau mereu langa el, ci, dupa micul ajutor ce i-l dadeam, imi spunea sa merg in chiliuta alaturata sa ma rog si eu. Fireste, n-am avut cele necesare ca sa-l usurez pe cat trebuia, dar fiindca trupul sau cel chinuit nu s-a mangaiat niciodata, chiar si prea putinul ajutor i se parea foarte mare.
Intr-o zi, am procurat doua lamai si i-am facut o limonada. De indata ce a baut putin, s-a racorit si m-a privit cu mirare.
- Mai, mai, mai, fiule, apa aceasta este foarte buna! Unde ai gasit-o? Hristos sa-ti dea patruzeci de cununi de aur!
Se vede ca nu bause niciodata limonada sau facuse aceasta cand era foarte mic, si ii uitase gustul.
Era tintuit la pat, deoarece il parasisera puterile trupesti si nu se putea ridica sa mearga in bisericuta Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut sa-i aduc crucea de pe Sfanta Masa ca sa se mangaie. Cand a vazut-o i-au stralucit ochii si, dupa ce a sarutat-o cu evlavie, o tinea strans in mana cu toata puterea ce ii ramasese. I-am legat si o ramura de busuioc de cruce si l-am intrebat:
- Miroase frumos, Parinte?
- Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a raspuns el.
Era dupa amiaza, in ajunul nasterii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, iar dupa trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit in Domnul. In penultima zi Staretul mi-a spus:
- Maine voi muri si vreau sa nu dormi, ca sa te binecuvintez.
Mi-a fost mila de el in seara aceea pentru ca mult s-a ostenit. Caci timp de trei ore fara intrerupere si-a tinut mainile pe capul meu, m-a binecuvantat si m-a sarutat pentru ultima data. Ca sa-si exprime si recunostinta pentru putina apa ce i-am adus-o in clipele cele din urma ale sale, mi-a spus:
- Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste in vecii vecilor. Dragostea noastra este scumpa. Tu vei face rugaciune de aici, si eu voi face din cer. Cred ca ma va milui Dumnezeu, pentru ca in saizeci de ani de calugarie, fiule, am spus mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.
Si a adaugat:
- Eu voi liturghisi de acum in rai. Tu sa te rogi de aici si eu voi veni in fiecare an sa te vad.Daca tu vei sta in chilia asta, eu ma voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lasat si hrana, conserve pentru trei ani.
Si mi-a aratat alaturi sase cutii mici cu sardele si alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multa vreme si au ramas in acelasi loc, unde le lasase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici macar pentru o saptamana).
Si din nou Staretul repeta:
- Noi, fiule, vom avea dragoste scumpa in vecii vecilor, si voi veni in fiecare an sa te vad.
Iar pe cand spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Parintele Paisie Aghioritul
Este adevarat ca acele zece zile de pe urma ale sale, cat am stat langa el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvantare a lui Dumnezeu, pentru ca am fost ajutat mai mult decat oricand, dandu-mi-se prilejul sa-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care si-a pus problema mantuirii sufletului. Alaturi de patul sau avea pregatite scrisori, pe care trebuia sa le pun la posta, dupa ce va muri, adresate episcopilor cunoscuti, in care ii ruga sa-l pomeneasca. De asemenea mi-a dat porunca sa aduc un episcop sa-i citeasca o dezlegare la mormant, iar trupul lui sa-l las acolo, sa nu-l dezgrop pana la a doua Venire a lui Hristos (in Sfantul Munte si in Grecia este traditia ca la trei ani dupa adormirea lor mortii sa fie dezgropati).”
