Fiul lui Dumnezeu s-a coborât în lume în trup smerit de om şi a suportat
umilirile, şi patimile cele înfricoşate, ca să ne reveleze adevărul
dumnezeiesc, singurul prin care ne putem înălţa viaţa cu adevărat şi
ne-o putem mântui. Nici unul din sistemele filosofice, câte au fost
construite de la apariţia creştinismului, nu a putut suporta nici pe
departe proba vreunei comparaţii cu învăţătura lui Hristos, nici în
încheieturile lui doctrinare, nici în urmările practice.
Creştinismul a rămas pe deasupra tuturor, neîntrecut, neajuns,
neinlocuibil, un infinit de profunzime şi de armonie. Numai omul care
trăieşte cât mai conform cu el trezeşte în toate conştiinţele respectul
şi admiraţia fără rezerve, numai societatea care şi-a încreştinat cât
mai deplin conţinuturile şi aspiraţiunile sale de viaţă s-a constatat că
s-a apropiat de idealurile dreptăţii şi armoniei sociale.
Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a încercat
omenirea să le ia ca norme pentru organizarea politică şi socială a
popoarelor, n-au făcut decât să înmulţească patimile, dezbinările,
forţele dezechilibrării şi neliniştii în sânul societăţii omeneşti, pe
măsură depărtării lor de învăţătura creştină, care a dovedit în practică
un adevăr absolut, lipsit de orice scădere. Dar din formele în care s-a
ramificat creştinismul în istorie, aceea care a păstrat în mod cu totul
curat adevărul lui Hristos, este ortodoxia. În două feluri se poate constata acest fapt:
Întâi prin mărturia istoriei, care ne arată că singură Biserica
ortodoxă nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevărului revelat
şi cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Noi avem până azi
creştinismul aşa cum l-au avut Sfinţii Părinţi din sec. II-V. Toţi
teologii catolici, anglicani, protestanţi recunosc aceasta, unii făcând
se înţelege, chiar din aceasta o vină a Bisericii noastre, declarând-o
falsificată, pietrificată în idei şi forme haine, ca una care n-a
dezvoltat adevărul creştin după cerinţele fiecărui om.
Prin urmare Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a
diluat vinul ceresc cu apa sfătoseniilor omeneşti, n-a purces la
zădărnicirea supremei acţiuni a lui Dumnezeu de-a readuce lumea la
adevăr.
Cine a purces pe calea schimbărilor după principiul adaptării
în spiritul timpului, trebuie să schimbe continuu, o dată ce şi timpul
se schimbă fără încetare. Unde se poate ajunge, în felul acesta, ne-o
arată protestantismul, care în mulţi din reprezentanţii lui a ajuns până
dincolo de orice învăţătură creştină fundamentală. Dacă toate aceste
schimbări sunt omeneşti, se înţelege că greu se va găsi una care să
poată pretinde cu succes o polarizare a întregului creştinism în jurul
ei.
Unitatea creştinismului diversificat în atâtea forme amestecate cu
adausurile raţiunii umane, în dezvoltarea ei istorică, nu se va putea
realiza decât prin concentrarea tuturor în jurul adevărului divin
nefalsificat de oameni, aşa cum îl aflăm în primele veacuri creştine şi
cum e mărturisit până azi de Biserica ortodoxă. E punctul de vedere care
s-a impus mai mult în conştiinţa teologică şi creştină din toate
ţările, pentru că e cel mai just, cel mai rezonabil. Între oamenii care
se ceartă, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor
unui for care-i depăşeşte: lui Dumnezeu.
Interesant este de altfel că pasiunea această pentru adevăr, adică
pentru Revelaţiunea divină, în orice dezbatere cu privire la refacerea
unităţii creştine, caracterizează în mod deosebit conştiinţa ortodoxă.
Dintre toate ramurile creştine, ea singură a rămas totdeauna pe lângă
rolul de-a fi martoră a adevărului, de a sta lângă adevăr. Se prezintă
şi azi ca şi în trecut din partea altor confesiuni creştine fel de fel
de considerente şi de atracţii prin care ar vrea să se facă pe ele
centre de polarizare a creştinismului. Se induc motive politice,
culturale, organizatorice, se ridică în slăvi persoane omeneşti şi
scaune din care ar izvorâ binefaceri copleşitoare peste lume.
De adevărul lui Hristos şi de Hristos însuşi nu vorbeşte însă
nici o altă ramură creştină. Cel puţin în faţă ortodoxiei nu poate vorbi
nici una, fiindcă se jenează. Singură Biserica "dreptei credinţe”, a
"dreptului adevăr”, vorbeşte numai de adevărul lui Hristos, numai de
adevărul revelat, pentru că numai ea îl are, numai ea a rămas pe lângă
el, respingând ispitele lumeşti şi primind mucenicia veacurilor.
Ortodoxia stă singură pe lângă scaunul lui Hristos, până la plinirea
vremii, când adevărul ei va trebui să câştige toată omenirea ce e
dornică să facă mai întâi până la capăt experienţa "creaţiilor” sale.
În al doilea rând faptul ca ortodoxia reprezintă adevărul
nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativă a ei cu oricare
altă ramură creştină. Formele creştinismului apusean sunt treptele unei
continue diluari a adevărului integral al Revelaţiei. S-au tot făcut
acolo concesii patimilor omeneşti, până ce creştinismul a slăbit atât de
mult în autoritatea şi densitatea lui de factor supraomenesc, încât
le-a fost uşor acestor pătimi să-l înlăture aproape cu totul. Ortodoxia
singură a rămas să înfrunte de pe poziţia deplinei intransigenţe aceste
patimi să zugrăvească omului un ideal relativizat, să susţină în
sufletul acestuia conştiinţa că ortodoxia e ceva într-adevăr de dincolo
de lume şi chiar dacă el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea,
totuşi tinde tot mai sus, continuu nemulţumit cu ceea ce a realizat.
Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi
ascundă sub aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe.
Acesta e propriu Apusului.
Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea
reală a patimilor. Nu un om "civilizat”, moderat în toate, atent la
aparenţe cu semenii, ci un om transfigurat până în adâncuri, purificat
total, un intransigent al sfinţeniei reale, transparente, cere ortodoxia
prin spiritul ei ascetic şi prin pilda sfinţilor ei. Ea cere mult, căci
ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar puţin
şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluari
din partea Bisericii.
Relativismul religios şi moral al Apusului a dus lumea la biologismul
său nesaturat şi la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a făcut izvorul
tuturor doctrinelor care au dezlănţuit şi au justificat patimele
omeneşti.
În Apus creştinismul a avut ca ideal să "civilizeze” pe om,
pentru a-l scoate din barbaria unde se află până acum opt sute de ani.
În Răsărit, unde creştinismul apăruse într-o lume civilizată de mult,
idealul a fost unul mai înalt: să-l sfinţească. Poate a fost necesară
această etapă în Apus. Dar de aci urmează că acum creştinismul apusean
trebuie să se înalţe la treapta mai înaltă, pe care o reprezintă
ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia să pătrundă în Apus, dacă vrea
acela să găsească o ieşire din starea imposibilă la care l-a dus
civilizaţia, ca şi pe popoarele în mijlocul cărora a apărut
creştinismul.
Creştinismul apusean îşi dă însuşi seama că ortodoxia
reprezintă forma cea mai dens-religioasă din tot creştinismul şi cu cea
mai intensă vitalitate. Ambele confesiuni apusene privesc, în suprema
criză prin care trec acum, cu ultima nădejde spre sud-estul european,
admirând religiozitatea masivă şi unanimă a popoarelor ortodoxe.
Spiritualitatea ortodoxă e studiată cu fervoare şi e admirată ca o
adevărată minune. Apusul creştin îşi nădăjduieşte renaşterea prin
Răsărit. Aici Hristos domină cu tot adâncul de putere misterioasă care
emană din el. Nu omul, unul singur, sau fiecare individ, ca în Apus,
formează aici cuprinsul scrisului şi vorbirii creştine, ci Hristos.
Tocmai din dorinţă de a se întineri cu forţă religioasă nouă, ni se fac
fel de fel de chemări drăgăstoase din partea reprezentanţilor acestui
creştinism apusean. Dar
un lucru trebuie să accentuăm: Dacă creştinismul apusean vrea să
renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se
reidentifice complet cu ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa
oaselor lui îmbătrânite. Creştinismul apusean trebuie să restabilească
pe Hristos în centrul conştiinţelor, înlăturând domnia omului. Neamul nostru e fericit că sufletul lui a
crescut şi este înrădăcinat în adevărul cel nealterat al lui Hristos.
Adevărul acesta întreg şi drept ca lumina, i-a limpezit chipul frumos şi
sănătos al sufletului său, i-a dat o pornire nereţinută spre ideal, l-a
împodobit cu bunătate, cu echilibru, cu înţelegere largă, cu frână în
tot ce e patimă şi cu înclinări curate. Suntem unul dintre cele mai
spiritualizate şi mai înţelepte neamuri, datorită ortodoxiei.
Prin ea am îndeplinit cea mai importantă funcţie istorică pentru Europa,
apărând-o în tot trecutul de haosul Asiei. A încerca o desfacere a
acestui neam din ortodoxie, înseamnă a încerca o dezrădăcinare, a-l face
să-şi lepede cu dispreţ tradiţiile scumpe şi însăşi identitatea lui.
Această e o imposibilitate. Prin ortodoxie noi suntem noi înşine. Prin
ea suntem cei dintâi într-o casă care-i a noastră din moşi-stră-moşi şi
nu codaşi într-o casă ocupată de alţii.
Un neam care ţine la demnitatea lui trebuie să fie întreg acolo
unde este. Un neam hibrid, cu jumătate de fiinţă într-o parte, cu
jumătate în altă, nu ştie ce este niciodată. O parte nu te priveşte cu
încredere, cealaltă te repudiaza şi nu îţi oferă nici una ambianţă
spirituală să joci un rol cu demnitate şi cu curaj. Nu există nici un
neam care să ofere în întregime acest jalnic aspect de hibridism. Ar fi
de râsul lumii.
Destinul unui neam nu se croieşte din poziţii intermediare şi
din cârpituri. El trebuie să aibă un relief categoric, o poziţie netă.
Drumul lui trebuie să fie o axă dreaptă, ca linia adevăratului caracter,
pornind de la izvoare şi înaintând îndrăzneţ în întunericul viitorului.
Destinul nostru e hotărât de istoria noastră.
