Iată vedem un
Apus, care de 1000 de ani nu a mai cunoscut
Biserică, de
când Roma s-a despărţit de Biserică, şi a căzut în erezia, socotesc eu,
cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a
suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am
văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în
toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuşi, acum, Apusul, în mare
măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură aşa mare, dar în
comparaţie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.
Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cat de
neortodocşi au fost străbunii lor ?”, care n-au ştiut de Ortodoxie. Ce
s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut de Ortodoxie, aşa cum ştiu fii lor de
astăzi ?
Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza
cuvintelor dumnezeieşti, a vieţii lui Hristos care S-a jertfit pentru
vrăjmaşi (când noi eram vrăjmaşii, el ne-a iubit şi s-a jertfit), cum
putem gândi că
Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre
pierzanie (pentru că nu-s ortodocşi) ? Însă, am văzut-o, tot pe pielea
mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este Ortodoxie ! Vă spun că
Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar
Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către
care tânjeşte tot omul, sub diferite forme. Observând ce este,
istoric,
Ortodoxia, noi suntem
ortodocşi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele
Sofronie spunea:
„Un Ortodox a fost în istorie, şi pe Acela L-au rastignit”.
Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă
fie greu să înţelegeţi aceasta. Eu am trăit-o (iarăşi vă zic) tot pe
pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în
protestantism, şi intrând
înapoi în
Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie şi
împărtăşanie, a început în mine să trăiască o viaţă şi să-mi dezvăluie
nişte lucruri de unde am înţeles că numai în mediul acesta poate înflori
ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele
acestea, pământul pe care toţi îl caută, drept şi strâmb.
Aşa că, greutatea Bisericii şi greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe
de o parte, că nu trebuie să micşorăm importanţa a ceea ce numim
„Ortodoxia” […] (
Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare şi prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului,
prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care
ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze şi, prin
cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgam
de seamă să nu pierdem Ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox
înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu,
cu dumnezeiască dragoste, până şi pe vrăjmaş. Nu ne încumetăm, la nivel
ascetic, să iubim pe draci sau aşa ceva, fiindcă sunt prea puternici
faţă de noi, şi riscăm să cădem în plasele lor, aşa cum a suferit
părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experienţă ne-a
dezvăluit el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevoinţă
noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui
Dumnezeu, sfinţii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii
înconjoară şi
Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu
sileşte pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos
despre
Iuda. Nu-i sileşte să iasă dintre aceia. I-ar dori cu preţul
jertfei lor, i-ar dori mântuiţi.
Deci,
apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în
care ne putem regăsi pe noi şi îl putem înţelege pe Dumnezeu cel
adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe
prieteni şi pe vrăşmaşi, şi a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva
îşi pune problema, şi mulţi, poate toţi şi-o pun: oare numai ortodocşii
se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii,
care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar
eu aş putea fi în afara
ortodoxiei, şi aici e un fel de a iubi
aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afară ortodoxiei neapărat se
pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea
lui şi nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă
în mine, păcătosul, se găseşte destulă dragoste să mă gândesc şi la cei
care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puţină dragoste!?
Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, şi cu conştiinţa că Dumnezeu
iubeşte mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta şi
atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toţi, şi îmi caut în ortodoxia pe
care am găsit-o şi în care mă aflu şi în care cred, îmi caut mântuirea
[...]
Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi înşine, şi unii pre alţii, şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”. Dacă încrederea pe
care o avem în Dumnezeu şi în dragostea Lui, o încredinţăm la toţi cei
din alte confesiuni, ba şi religii, ba şi pe atei (ce ştim noi ce poate
face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) şi ne ocupăm de
mântuirea noastră, şi, dacă nu vrem să fim egoişti, purtăm în rugăciune
şi pe aceştia (Doamne,
mântuieşte-ne pe noi, şi lumea Ta întreagă!),
mântuirea noastră nu este şi nu poate fi egoistă, şi dacă ne mântuim se
va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga
lume.