IUBIŢI FII ORTODOCŞI AI ACESTUI NEAM,
Ortodoxia şi neamul nostru au
coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci
ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în
istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri
voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care
au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de
Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este
cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.
Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de
noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor
moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei
nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire,
când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar
dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti,
poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare,
investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.
Ceea
ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav,
nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe
lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca
Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să
zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în
problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre.
Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest
precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă
peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se
împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi
rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.
Vedeţi dumneavoastră
acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă
să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim
credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice.
Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa
papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi
de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi
lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la
bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu
am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică,
noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.
Cu toţii ştim cât au suferit
ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă
mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele
romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire
şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism?
Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al
Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au
adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ
să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri,
ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul
ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni
învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când,
aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din
problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei
prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia
papei. Toate încercările de unire din istoria
Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult
neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari
neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent
să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea
nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei
că papa este soarele, iar împăratul este luna.
Câte suferinţe şi umilinţe au
răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi
săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:
„Iată noi, ţăranii din
principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al
Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai
îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare,
până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în
legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace,
iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne
daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care
bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu,
niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va
sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra
bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu.
Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu
cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea
de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns,
ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum
cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de
aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai
închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi
ca să nu rămână goale".
Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De
la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe
care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în
picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor,
ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril
Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către
cardinalul Leopold Kollonits:
„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu,
fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate
obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca
episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea
credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de
biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască
după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va
fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe
din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi
forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus
la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.
La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi
ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea
decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din
greşelile lor?
Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic.
Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să
cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în
zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara
aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile:
şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu
mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în
limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără
grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.
Să ne aducem aminte de
scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care
căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie,
adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac
mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om
rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme
şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu
înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de
te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai
fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit
înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea
credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit
aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu
cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie
frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică.
În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase
cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai
făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi,
ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului... Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te
plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te
teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce
le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic,
gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice,
sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de
Sfinţii Părinţi".
Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre".
Fraţi români, nu daţi uitării martirajul Sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.
Mănăstirea Petru-Vodă,
8 iunie 2008, Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Întâi Ecumenic
|
