Arhiva ortodoxa

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi

• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •

Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?

Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.

Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele "… Şi în Sfântul Duh …”, a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.

Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul "Crez” vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot "eu cred”, de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.

EU CRED – aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în "The Faith of Chosen People", by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.

De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.

EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.

EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu – Izvorul a toată iubirea – pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.

EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.

EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.

Crezul – Simbolul credinţei noastre ortodoxe

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

• Cred într-Unul Dumnezeu •

Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.

Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.

Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.

Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea – A doua carte a lui Moise – 20, 2-3).

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului "şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului – aprinse fiecare în parte!

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus "Cred într-un Dumnezeu”.

Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.

Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.

Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.

Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli – şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: "Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta… meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere…” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.

Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.

Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena "duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India – idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.

Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.

"Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine", porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.

A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.

• Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute •

Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.

El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil – comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.

Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: "Tată al cui ?” şi "în ce moment a devenit El Tatăl ?” El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul – născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul "când ?” De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un "când”, deoarece în El nu există ciclu temporal.

Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.

Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole – nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau "Atotputernicul”, "Jude­cătorul”, "Preaînaltul”, "Regele”, "Domn al mulţimilor”, dar niciodată nu foloseau dulcele nume de "Tată”.

Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele "Avva Părinte” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel – 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel – 8, 14-16).

Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: "Deci voi aşa vă rugaţi: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi "Ta­tăl nostru”.

Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt "Tată". Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu "Tatăl nostru!". De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: "Tată! ".

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tată", apoi "Atotputernic” şi "Făcător". Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit "şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.

Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: "Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?” Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?

Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. "Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” spune Fiul lui Dum­nezeu” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 10, 29). "Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca – 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.

Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru – Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute "…în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut” (Psalmii – 113, 11). Prin cuvintele "în cer” sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele "pe pământ” ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.

Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.

De aceea, când auziţi spunându-se "Creato­rul a creat tot ceea ce este creat”, nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.

Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente – pământ, apă, foc şi aer – stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.

Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare – toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?

Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: "Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul – 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh "până la al trei­lea cer…", "a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.

Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi – doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat – El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.

Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.

Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.