Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII
Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea
provinciilor orientale, au facut din patriarhul de la Constantinopol,
ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de
ecumenic. Odata cu convertirea slavilor din Balcani si a rusilor,
apartenenta la Patriarhat a devenit un semn de integrare in sistemul
bizantin. Imparatul, a carui putere era de origine divina intervenea
oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la
Constantinopol propunea o lista cu trei nume, imparatul alegea unul
singur sau putea propune o noua lista. In cazul unui conflict, imparatul
avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era asemanatoare
cu cea a numirii unui functionar, iar apartenenta la cler nu era
obligatorie pentru viitorul patriarh. Consecintele disputei iconoclaste
au fost destul de multe printre ele amintim si faptul ca puterea
imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar
Biserica se putea opune tentatiilor teologice ale imparatilor. Fotie a
fost de altfel prototipul inaltului functionar care a ajuns patriarh si
care a influentat legislatia dinastiei macedonene.
Rezultatele acestei schimbari post iconoclaste au
fost contradictorii: incepand cu secolul al XI-lea populatia bizantina,
mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusa sa-si vada
patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci cand era
vorba de concesiuni facute papei, asa cum experimentase Constantin al
IX-lea Monomahul in 1054. De asemenea, slujirea patriarhala atrasese
politicieni ambitiosi si elita intelectuala, precum Constantin Lihudes
si Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, pozitia Bisericii bizantine a
ramas invariabila: dogma apartinea in mod exclusiv sinodului, care este
convocat si prezidat de imparat. La lucrarile unui sinod puteau
participa egumenii marilor manastiri, simplii calugari sau chiar
functionari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea in
frunte pe Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul. Conducerea efectiva
a Bisericii revenea insa sinodului permanent, un loc privilegiat pentru
contactul dintre puterea politicasi institutia religioasa. Din sinodul
permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine,
mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar
imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea
disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici;
tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viitorului
patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta
Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiarasi marele
ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din
Constantinopol.
In vremea Comnenilor invatatura de credinta era
transmisa prin asa-numitii didaskaloi, in ordine: cel care invata
Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In
momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor
"synodikonul Ortodoxiei", o marturisire de credinta care continea
definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti
credinciosii. De asemenea, patriarhul trimitea carti de rugaciune si
sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul anului
bisericesc.
Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a
eparhiei sale. In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma
clerului, prin care impunea vizitele pastorale si incuraja numirea de
preoti care sa slujeasca in biserici «publice» fondate si intretinute de
episcop. In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar
clerul care le deservea era recrutat din randul agricultorilor. La un
moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea
clerului avand de suferit.
Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele
doua directii deja cunoscute: eremitismul si cenobitismul, prima fiind
considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in
secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare,
alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus
inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase
sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor,
calugarii ocupau un loc aparte, dar dupa victoria in lupta cu
iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect
bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile
erau asezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor:
imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca
era vorba de un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in
care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca
manastirea sa ramana in familie. In aceasta situatie, problema
gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o donatie
conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau
mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua
judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om bogat au
intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.
Pe plan cultural, Bizantul a intreprins in secolul al
IX-lea o noua actiune de salvare a literaturii antice, actiune pe care
unii au comparat-o cu cea pe care o anticipa Themistios in secolul al
IV-lea. Acestei initiative ii putem asocia cateva nume: Fotie, cel care a
stiut sa gaseasca la Constantinopol sau in Imperiu cele 300 de
manuscrise grecesti pe care le-a analizat in Biblioteca sa, Leon
Matematicianul, cel care a excelat in domeniul stiintelor exacte dar si
in retorica sau filozofie si Arethas din Cezareea, un grec din Patras,
care acopera cu activitatea sa ultima parte a secolului al IX-lea si
primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX-lea a
cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universitatii
imperiale, cu patru Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de
filozofie, condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de
discipolul acestuia, Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios.
Aceasta Universitate a disparut la mijlocul secolului al XI-lea. In
secolul al X-lea civilizatia bizantina era intemeiata pe cultura, pe
morala, pe o conceptie despre societate si despre putere. Cultura era
practic elenismul antic, regasit, atat de mult admirat incat nu se cauta
progresul nici in litere, nici in stiinte, spiritul de imitatie
substituind inventivitatea. Cu toate acestea familiaritatea cu
mostenirea antichitatii asigura cel putin transmiterea acesteia si
oferea un termen constant de comparatie si un stimulent. Morala era cea
crestina, influentata insa de intelepciunea antica, conceputa pe masura
omului. La rndul ei conceptia despre societate era exprimata in marile
culegeri juridice ale vremii si mai ales de Basilicale: ea se intemeia
pe notiunea de interes obstesc si pe cea de ordine.
Invatamantul era privat, deci cu taxe, care nu erau
insa insurmontabile, ceea ce asigura o relativa accesibilitate la
cunoastere. Invatamantul secundar era concentrat in capitala. La varsta
de 10-11 ani un copil putea intra intr-un didaskaleion sau paideuterion
pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios paideia). Fiecare
scoala avea in principiu un profesor, maistor ajutat de un proximos. In
acest sistem erau admisi elevi de toate varstele, iar durata studiilor
era de 6-7 ani.
Fondul programei era trivium, adica gramatica, poezia
si retorica. In acest ciclu, profesorii urmareau perfectionarea
limbajului si formarea viitorilor functionari civili sau bisericesti.
Localizarea scolilor impunea adesea interventia Bisericii: ele se situau
in interiorul cladirilor ecleziastice, in apropierea unei biserici care
dadea si numele scolii: a Maicii Domnului, a Sfantului Teodor, a celor
patruzeci de mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea, a Sfantului
Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos si Nicetas
Gramaticianul. La un moment dat Mihail Psellos a intervenit pe langa
patriarh pentru a-i da unui coleg de-al sau un post mai bun. Deci,
patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar in urma reformei
imparatului Alexios I Comenul din 1107, invatamantul profan s-a apropiat
mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului
al XII-lea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi si
retorica ca profesor privat, platit de parintii cu situatie materiala
foarte buna.
Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de
ordine si de echilibru: institutiile politice si sociale functionau
foarte bine. Inainte de a muri Alexios Comnenul isi putea privi opera cu
mandrie: in interior ordinea era restabilita, iar la frontiere dusmanul
era inlaturat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana
Comnena, nu era exagerat. Invatamantul literar prezenta acum un caracter
filologic pronuntat, aproape stiintific. Bizantinii credeau inca in
continuitatea civilizatiei antice, in acea stiinta enciclopedica
considerata tipica pentru ei. Bizantul isi dadea seama ca mostenirea
trecutului era mai bogatasi s-a straduit s-o pastreze.
Stralucirea acestei perioade a fost data in primul
rand de catre Ana Comnena (1083-1150),printesa pasionata de Tucidide si
Xenofon, care povesteste in opera ei istorica Alexiada, evenimentele din
vremea domniei tatalui ei "marele Alexie, faclia universului". Ea nu a
fost numai o mare scriitoare, care a stiut sa descrie oameni, fapte sau
lucruri, ci prin gandurile si reflectiile ei, a redat spiritul si
psihologia natiunii din care facea parte. Epoca comnenilor a fost
descrisasi de alti scriitori si cronicari. Astfel ii putem aminti pe
Ioan Kinnamos, care in descrierea perioadei imparatilor lui Ioan al
II-lea si Manuel I, se distinge prin simplitate si precizie, pe oratorul
si poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit dupa Mihail
Psellos. Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris dupa 1204 o
istorie care reinterpreta domnia lui Manuel I in lumina catastrofei
finale.
Tot acum ii putem aminti si pe faimosul filozof
platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja
mentionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii
comnenilor. Prin acesti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau
muzicieni, aceasta perioada se inscrie in ceea ce unii au numit epoca
Renasterii elenice. Aceasta vestea practic umanismul Renasterii
italiene: aceeasi pasiune pentru antichitati, acelasi devotament pentru
Platon, Aristotel si Homer, aceeasi imitare a autorilor antici, aceeasi
vanitate si entuziasm pentru lupta de idei. Transformarile profunde care
au avut loc in vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic
si echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantina de
detinatori crestini ai mostenirii antice.
|