Arhiva ortodoxa

Asemenea lui Dumnezeu din Cer, Imparatul era inconjurat pe pamant de un anumit decor, care simboliza puterea sa divinasi impune aceasta idee celor care se apropiau de el; in mijlocul palatului, al curtii, al ofiterilor, puterea imperiala se manifesta "cu masura", reproducand de fapt miscarea armonioasa pe care Dumnezeu o exercita asupra universului. Imparatul era in acest sens comparat cu cel mai nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfectiunii ca si Dumnezeu. Tema aceasta a "imparatului soare" pe care o regasim si la Psellos, este inca folosita la curtea lui Alexis al III-lea, "imparatul soare" care din Orient raspandea "primavara asupra supusilor sai"; despre Alexios I se spunea de asemenea ca "este apusul soarelui". In final, parerea comuna nu putea face diferenta intre acest "dumnezeu terestru" si adevaratul Dumnezeu; cand Isaac I intra in Constantinopol, poporul s-a precipitat asupra lui ca si cum ar fi avut in fata ochilor pe Dumnezeu, considerand intrarea sa in oras o adevarata epifanie. La randul sau Roman al IV-lea, in momentul in care traversa Asia Mica in mijlocul garzii sale imperiale era recunoscut ca egal al lui Dumnezeu. De altfel, imparatii indeplineau in ochii supusilor, cu titlu de simbol sau comemorare, gesturi "asemanatoare" cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel de Craciun, in cursul ceremoniei care avea loc cu acest prilej "imparatii nostrii promovati si ocrotiti de Dumnezeu", aducand aminte de venirea lui Iisus printre oameni iau in comun aceeasi hrana corporala sau la Paste, cand aparitia imperiala era simbolul Invierii asa cum exprima foarte bine una din cantari, "creatia sarbatoreste astazi Pastele eliberator vazand sceptrul vostru, Stapane, care se ridica in acelasi timp cu Invierea lui Hristos". Asemenea lui Dumnezeu, imparatul se arata rar in public, aparitiile sale fiind adevarate epifanii, deosebit de pretioase. In contradictie cu o perioada ceva mai veche, in care ideea de imparat-soldat era inca prezenta, acum la Bizant se acredita o conceptie noua: imparatul nu trebuie sa paraseasca palatul sau.

Ca si Dumnezeu, trebuia sa se stie ca imparatul este mereu prezent, dar ramane ascuns in palat. In palatul sau, supranumit sugestiv "palatul sacru", imparatul era inconjurat de tot felul de simboluri dintre care cel mai important era purpura435. Faptul ca imparatul era imbracat in purpura lasa sa se inteleaga ca Dumnezeu a facut alegerea Sa, astfel incat atunci cand Mihail Balbaitul a imbracat din greseala hlamida de purpura pe care Leon al V-lea o lasase pentru a se putea ruga, fiecare vedea un semn ca acesta ii va succeda la domnie. Tot ca simbol al puterii imperiale era si incaltamintea din purpura, kampagia. Atata timp cat cineva avea incaltaminte de purpura in picioare, insemna ca face parte dintr-o lume diferita, chiar daca descaltandu-se, persoana nu mai indeplinea aceeasi misiune divina. "Este imposibil, spunea Bardas Skleros, ca cineva care s-a incaltat o singura data in prezenta tuturor, sa se descalte fara dificultate". Sensul mistic acordat purpurei ne permite sa intelegem mai bine indignarea acelora care au vazut cum Isaac al II-lea acorda unchiului sau, Teodor Kastamonites, permisunea de a folosi ornamente din purpura pentru parul sau, dreptul de a purta o mantie tot din purpurasi chiar posibilitatea de a semna corespondenta in purpura. Aceasta il face pe Nichita Choniates sa spuna ca ceea ce se intampla acum "este o alunecare a lucrurilor catre ceva neobisnuit, este contra naturii". In calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai imparatul avea dreptul sa foloseasca insemnele imperiale: vesmintele si diademele care marcau puterea suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima data lui Constantin cel Mare, in schimbul uramantului ca le va folosi numai in situatii solemne si ca nu le va imprumuta altor persoane.

Imparatul Leon al VI-lea ar fi murit pentru ca cedase coroana sa fara vreun motiv anume. Alte insemne mai putin impresionante aveau de asemenea valoare de simbol: cazul monezilor. Pentru ca aveau un caracter imperial, monezile din argint sau din aur ca numisma erau refuzate numai in cazul in care ar fi fost false. A respinge moneda unui imparat insemna a-i respinge puterea cu care era investit de la Dumenezeu.

Acestei teocratii radicale, omul de rand nu-i putea raspunde decat prin teamasi ascultare pasiva. Este admis chiar faptul ca teroarea ar avea un "rol purificator". Mihail al IV-lea, un suveran destul de bland si intelegator, afisa de cele mai multe ori supusilor sai un chip sever. In legatura cu aceasta atitudine Mihail Psellos consemna ca "nu depasea aspectul fetei, deoarece cei care-l vedeau, de teama nu indrazneau sa comita vreo actiune care sa-l supere; nimeni nu dorea sa-l insele pentru ca se temeau si se gandeau la vigilenta lui". Kekaumenos prezinta cu mult realism acest sentiment de teama: "trebuie ca notarii si agentii puterii sa fie patrunsi de frica, caci astfel vor fi cinstiti". Cu toate acestea, Bizantul nu era o lume a terorii, dar o teama ca principiu parea sa domine raporturile dintre imparat si subiectii sai. In aceasta directie se inscriu si cuvintele lui Psellos cu privire la anii de domnie ai lui Mihail al IV-lea: "fiecare traia pentru el, intalnirile unora cu altii fiind suspendate". Aceasta teama ambianta avea ca rezultat o anumita reticenta: nimeni nu putea conta pe sprijinul celuilalt in cazul in care era defavorizat de vreo decizie imperiala. De aici o alta consecinta: un sentiment generalizat de suspiciune care invenina uneori relatiile din Bizant, fie ele publice sau cele de simpla prietenie. Cel care detinea anumite functii oficiale era patruns si de un evident sentiment de angoasa, iar in cazul vreunei miscari impotriva puterii era nevoie de multa prudenta, teama in administratie capatand in situatii extreme forme generalizate. Acelasi Kekaumenos sfatuia in cazul in care cineva se afla in subordinea vreunui functionar incult si incapabil, sa fie tratat cu menajament si teama.

Imparatul nu putea fi inlaturat deorece se considera ca era dorit de Dumnezeu. Harul divin facea din suveranul aflat la putere un fel de tabu pe care orice efort uman nu putea sa-l atinga; in fata revoltei garzii sale germane, Nichifor Botaniates declara linistit urmatoarele: "chiar daca mii de oameni ar incerca sa ma rastoarne, ei nu vor reusi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu". De fapt, revolta impotriva imparatului era considerata a fi o revolta impotriva lui Dumnezeu. "Acela care se manifesta cu violenta impotriva imparatului, impotriva cui se ridica?" intreba Heraclius. Auditoriul raspundea: "Impotriva lui Dumnezeu care l-a asezat imparat". Deci, revolta era un "dusman al lui Dumnezeu" (theomahos), ceea ce se observasi din discursul lui Botaniates impotriva rebelului Nichifor Bryennios: "In nebunia ta, ii spune el, tu te-ai ridicat impotriva hotararilor lui Dumnezeu si impotriva mea, care am fost asezat pe tron de Dumnezeu. Astfel tu te-ai transformat in dusman al lui Dumnezeu". Chiar daca atacul impotriva imparatului de la Bizant depasea stadiul de les majestate, interesant este termenul folosit in astfel de cazuri: sacrilegiu (catosiosis). "Ce stupiditate, ce sacrilegiu!" spunea Mihail Attaleiates atunci cand se referea la revolta lui Constantin Dukas impotriva lui Botaniates, tot asa cum Leon al VI-lea crezand intr-un complot organizat de patriarhul Nicolae Misticul impotriva sa spunea: "Il voi goni de pe scaunul patriarhal pentru sacrilegiul comis". Chiar si pentru atacuri mai putin grave rigorile erau extreme: pentru o femeie care impreuna cu fiica sa aruncase cu pietre impotriva lui, Nichifor II Focas, hotaraste sa fie arse pe strazile Constantinopolului.

Un astfel de sacrilegiu considerat ca revolta impotriva lui Dumnezeu reprezenta si o adevarata "apostazie". Cei vinovati, cei care "se vor opune legilor si hotararilor divine", nu erau pedepsiti de imparat, ci "legile le vor lua cetatenia si toate celelalte drepturi ajungand ca niste adevarati sclavi", caci atitudinea lor nu are nici o justificare. In vremea lui Constantin Porfirogenetul s-a decis anatemizarea rebelilor, hotarare reinnoita de Manuel I Comnenul si de Mihail al VIII-lea Paleologul.

In practica, astfel de excomunicari existau deja: iertarea personala a lui Isaac Anghelos acordata membrilor unui complot nu era suficienta, ei mergand si la Patriarh pentru a-i cere sa fie "dezlegati de anatema" pronuntata impotriva lor. Incontestabil, nelimitat, de origine divina, regimul politic bizantin era intruchiparea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Pentru a fi asa, era necesar insa ca suveranul sa raspunda idealului fixat,altfel Imparatia lui Dumnezeu risca sa se transforme intr-un simplu despotism.

Miscari contestatare, rezultat al abandonului lui Dumnezeu

Distribuitor majestuos si impasibil al vointei lui Dumnezeu, suveranul bizantin era adesea o fiinta instabilasi intoleranta. Referindu-se la imparatii din vremea sa, Mihail Psellos era deosebit de sever in aprecierile sale: "Nici unul dintre ei nu si-a exersat puterea cu serenitate, unii au fost rai, altii iubitori de intrigi, iar altii aveau unele slabiciuni de ordin moral".

In spatele imaginii unui imparat neinfricat, intalnim adesea un suveran influentabil in asa masura incat adesea devine o simpla jucarie usor de manipulat de anturaj. Leon al VI-lea era el insusi constient de faptul ca era un tip usor influentabil: in fata politicii brutale a unuia dintre ministrii sai "el izbucnea in lacrimi si incepea sa se scuze jurand ca tot ce se intampla este fara voia sa, fara avizul sau sau fara ca el sa fi dat ordin". Ca si in situatiile in care avem de-a face cu regimuri autoritare, uneori intalnim in Bizant suverani prost sfatuiti si care transferau responsabilitatea asupra ministrilor lor. Pentru Mihail Attaleiates, ministrul Nikeforitzes "era singur responsabil cu problemele guvernului; el ii da indicatii imparatului de ceea ce acesta trebuia sa facasi tot el impartea onorurile si concesiile celor pe care singur ii alegea". Asistam in Bizantsi la tot felul de favoritisme: daca Constantin al IX-lea numea pe eunucul Nichifor intr-un post esential, precum cel de domestic al Orientului (general sef), aceasta se facea nu pentru ca era un om energic si eficient in arta razboiului,ci pentru ca facuse dovada atasamentului sau fata de imparat". De aici si actele de coruptie de care imparatul nu era strain: judecatori locali adesea mituiti sau guvernatori ai unor provincii ce acceptau cu prea multa usurinta sugestiile celor care aveau grija sa-si sprijine argumentele cu bani. Situatia invita la un joc adesea pur si simplu de influente si bani care impingea pe cetateni catre arbitrariul unor tirani incompetenti si avizi, acestei atitudini puterea imperiala raspunzandu-i fie prin pedeapsa, fie prin toleranta.

In ceea ce-l privea pe imparat, numai Dumnezeu il putea sanctiona, iar acesta la randul sau detinea controlul asupra administratiei, de unde si excesul de putere ce risca sa devina uneori regula. Istoria Bizantului permite enumerarea unor dictatori: Focas I (602-610), Justinian al II-lea (685-695 si 705-711), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Andronic I (1180-1185). In plus, acestora li se poate imputa o evidenta legeritate in tratarea unor situatii de libertate sau constrangere : in 1028, Constantin al VIII-lea vrand sa-si casatoreasca fiica, Zoe, cu Roman Arghiros, deja casatorit, ii acorda acestuia din urma doua variante: orbirea sau repudierea de catre sotia sa. Riscul de a se expune exceselor de tot felul, il punea pe imparat intr-o postura delicata fata de sistemul mental al bizantinilor. Imparatul era un model pentru subiectii sai. Ca orice despot, imparatul nu avea incredere in nimeni, ceea ce il facea de multe ori arbitrar. Acelasi Constantin al VIII-lea, exemplu tipic de tiran innebunit de frica, asculta la tot felul de intrigi si la cea mai mica banuiala lua decizii radicale.

Vorbind despre el, Mihail Psellos spunea ca "nu se gandea sa imparta pedepsele in mod echitabil cu greselile comise de subiectii sai, ci mai degraba cum putea scapa de suspiciunile sale. Cu toate acestea, bizantinii erau dominati de doua idei fundamentale, care, in ciuda fricii, vor dezvolta critica, ce va deveni actiune atunci cand situatiile deveneau nedrepte. Mai intai, imparatul nu este decat un om, iar pe de alta parte, era clar ca Dumnezeu nu putea accepta cruzimea, greselile morale si religioase de care se faceau vinovati unii suverani. De fapt, asemenea excese nu erau posibile decat in situatiile in care Dumnezeu cu libertatea sa absoluta de a alege, putea respinge pe unul dintre alesii sai terestri, tot asa cum ceva mai devreme il promovase: in mod neasteptat, fara vreun motiv aparent.

Pentru o vreme, persoana abandonata putea conserva aparentele unui imparat, dar era practic izolata, data in mana diavolului. Exemplul tipic este cel al lui Constantin al V-lea: "dusmanul care seamana zazania danseaza vazand cum invinge propria rautate in acest imparat tiranic". Fara a merge prea departe o actiune negativa a imparatului tindea sa demonstreze ca acesta nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu: ceea ce lasa sa se inteleaga Attaleiates prin expresia "nelegiuire" atunci cand sereferea la ordinul dat de Mihail al VII-lea de a-l orbi pe Roman Diogene. In astfel de situatii imparatul isi pierdea legitimitatea, pentru ca in loc sa-i invite pe oameni la implinirea vointei lui Dumnezeu, dadea exemplu unei fiinte dominate de cel rau. Este destul de dificil sastim, in care moment imparatul inceta sa mai fie un suveran de drept divin si devenea ceea ce putem numi in mod general "tiran". Definitia tiraniei este vagasi fluctuanta. A fi un imparat tiran desemna mai intai pe cel care impiedica respectarea prescriptiilor religioase, un exemplu in acest sens fiind ereticii. Pe de alta parte, infractiunile de ordin disciplinar, mai putin grave, puteau conduce de asemenea la tiranie.

Pe parcursul crizei tetragamice dupa ce interzicea lui Leon al VI-lea accesul in catedrala Sfanta Sofia, Nicolae Misticul adauga si o serie de sanctiuni suplimentare, in eventualitatea in care imparatul ar fi avut un "comportament tiranic"; in acelasi sens, suveranii de mai tarziu care au dus o politica unionista, au fost de asemenea considerati tirani. Pana la urma actul tiranic ramanea prin excelenta acela al obtinerii puterii prin violenta. Ridicandu-se impotriva lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea obtinea tronul prin "tiranie si impotriva vointei lui Dumnezeu"; simplele tentative de lovitura de Stat ratate, ca cele ale lui Bardas Skleros sau Bardas Focas din vremea lui Vasile al II-lea, sunt considerate in egala masura drept acte tiranice. Mai putem adauga si faptul ca simpla incredintare a puterii unor iresponsabili, ce o vor deturna de la cursul adevarat, capata un aspect culpabil.

Maniera cea mai simpla de a deveni tiran ramanea insa aceea a abuzului de putere fata de subiectii pe care-i conduci: ascunderea proviziilor alimentare de care s-a facut vinovat Nichifor II Focas reprezenta "un act tiranic indreptat impotriva cetatenilor". De fapt, actul tiranic pentru bizantini era sinonim cu notiunea de exces, de lipsa de masura; notiunea poate fi neclara, dar fundamentalasi evidenta in mentalitatea greaca, impunand omului anumite limite naturale, de care acesta ar fi trebuit satina seama. "Din momentul in care iesim din mediul cel drept, spunea Ana Comnena, si ne indreptam catre extreme, ne indepartam de virtute". Chiar si Isaac al II-lea prin vesmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abundenta meselor (ocean de vin) cadea in excesul ce-l putea conduce la tiranie.

Totusi lipsa de masura il lanseaza pe om in intreprinderea unor actiuni de forta, iar acest aspect este adesea intalnit la Bizant pentru ca este sinteza a doua reactii mentale, diferite la origine, dar care erau de multa vreme apropiate; este vorba despre notiunea de exces de care am pomenit si care corespundea termenului grecesc de ibris din antichitatea elenica (greseala antica a omului care merge prea departe cu bogatia sau cu puterea si care sfarseste prin declansarea geloziei sau a razbunarii zeilor) si greseala grava a crestinilor care pot cadea in pacatul orgoliului. In acest sens, Alexios Comnenul reprosa rebelului invins Nichifor Bryennios faptul ca "si-a uitat propria masura". Aceasta notiune de exces, din care provine la un moment tirania este adesea pusa in raport cu Dumnezeu: lipsa de masura a unui tiran consista in lipsa de credinta fata de providenta divina.

Problemele umane sunt randuite de Dumnezeu, care se impune oamenilor prin porunci si autoritate. Nedreptatea si asuprirea sunt alte doua aspecte ale tiraniei pe care Nicetas Choniates le reprosa "majoritatii imparatilor bizantini", care nu suporta bogatia celorlalti, sacrificand tot ce este nobil pentru a lasa frau liber "dorintelor fara margini". In realitate, tirania era considerata o plaga a umanitatii si o jignire adusa lui Dumnezeu, care detesta nedreptatea. "Cine nu stie, spunea Nicolae Misticul, ca Dumnezeu uraste tirania, iar oamenii din totdeauna au respins pe tirani ca pe o nenorocire a umanitatii". In mod logic, o asemenea atitudine indeamna la revolta impotriva tiranilor.

In cazul unei erezii, "o tiranie impotriva lui Dumnezeu", toate izvoarele sub influenta partidelor monahale, considerau de exemplu asasinatul lui Leon al V-lea Armeanul (813-820), o pedeapsa dreapta "pentru violarea legii", de care acesta se facuse vinovat. Din acest exemplu apare si pericolul unei astfel de conceptii: incepand din ce moment tirania devine evidenta, de cand avem dreptul legitim de a o combate? Daca fiecare se lasa condus de o apreciere de ordin personal, atunci nu mai avem de-a face cu o autoritate, caci in orice moment, oricine poate decreta, in numele lui Dumnezeu, ca puterea imperiala a deviat de la scopul propus.

Din fericire, Dumnezeu se manifesta atunci cand abandoneaza pe un suveran: cine intelege sau are posibilitatea sa vada semnele care vin din cer, le poate intelege si-si poate explica mai bine de ce un imparat sau vreun dregator al Statului, a avut un sfarsit fericit sau nu. Adesea, Dumnezeu arata casi-a indepartat privirea de la imparat prin diferite cataclisme naturale, care se abat asupra Imperiului. Astfel, domnia lui Mihail al II-lea a cunoscut multe semne ceresti ingrozitoare: cutremure, incendii, asasinate. In acelasi timp, impotriva lui Mihail al IV-lea, ajuns la tron prin asasinarea lui Roman Arghiros, Dumnezeu s-a dezlantuit prin invazii de lacuste sau a trimis vise unor apropiati ai imparatului cum a fost cazul unui servitor al episcopului Pergamului. Explicatia unor astfel de situatii era data chiar de cei care le-au avut: "toate acestea va vin din cauza incalcarii poruncilor lui Dumnezeu".

Cu toate acestea semnul cel mai evident al parasirii celui care a pacatuit, ramanea infrangerea pe campul de lupta, proba zdrobitoare ca imparatul a fost parasit de Dumnezeu. Pentru patriarhul Nichifor, atacul avarilor din 616, era strans legat de casatoria scandaloasa a lui Heraclie cu una din nepoatele sale. Pentru Mihail Attaleiates infrangerile bizantinilor erau urmarea guvernarii tiranice a lui Mihail al VII-lea: "... raul era prezent in toate domeniile, iar mania lui Dumnezeu s-a abatut asupra regiunilor orientale". In general, orice necaz care venea asupra crestinilor era imputat greselilor imparatului, deoarece basileul era responsabil de toti crestinii: jaful savarsit de musulmani asupra manastirii Sfantul Sava din Palestina nu putea fi decat consecinta sustinerii ereziei iconoclaste de catre Leon al V-lea.

In momentul in care semnele erau evidente, era nevoie de cineva care sa preia "initiativa revoltei". Atata timp cat puterea rezista, chiar si atunci cand in mod deschis ea era desconsiderata de Cer, populatia se multumea cu rugaciunea si cu cererea la Dumnezeu, sa le trimita pe cineva care "sa fie capabil sa elimine pe tiran". Daca un om se simtea investit cu o asemenea misiune, el nu putea fi sigur de reusita sa. Singurul mijloc infailibil in cunoasterea vointei lui Dumnezeu raminea pana la urma riscul aventurii, felul in care aceasta lua sfarsit; daca revolta esua, insemna ca Cerul continua sa-l sprijine pe imparat, daca reusea, autorul ei era considerat noul ales al lui Dumnezeu. La Bizant reusita ramanea cea mai solida legitimitate, deoarece reprezenta o aprobare din partea lui Dumnezeu, iar revolta care a condus la izbanda constituia "o initiativa sfanta" animata de "un tel drept", careia uneori i se asocia si patriarhul.

In virtutea misiunii sale divine, imparatul era decis sa-si apere tronul impotriva celor care ar fi dorit sa-l ia. De aceea in caz de revolta, imparatul facea totul pentru a rezista atacului, iar atunci cand iesea invingator, sanctiona prompt atitudinea tradatorilor. Asa s-a intamplat cu Botaniates, care dupa ce l-a invins pe Bryennios, isi reafirma in fata invinsului sau legitimitatea. Au fost si situatii in care imparatul ajungea sa-si dea seama ca a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, si renunta la putere fara sa mai opuna rezistenta. Astfel, in momentul declansarii revoltei lui Leon al V-lea Armeanul, Mihail I isi reaminteste de originile obscure ale puterii sale si se crede blestemat de Dumnezeu, abdicand fara rezistenta. De asemenea, el a trimis insemnele imperiale rebelului si s-a retras la o manastire, convins ca nu fŕcea decat sa accepte "evenimente dorite de Dumnezeu".

In privinta lui Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081), el reprezinta tipul suveranului care vrea sa arate pana la capat ca este ajutat de Dumnezeu, chiar si atunci cand era practic pierdut. Asa cum rezistase revoltei lui Bryennios tot asa a rezistat si celei a lui Alexios Comnenul, dar a incetat orice rezistenta si a abdicat in momentul in care si-a dat seama ca Dumnezeu nu mai este de partea sa. Sentimentul de a fi in orice clipa abandonat de Dumnezeu, i-a determinat pe unii suverani sa se indoiasca de capacitatile lor reale, considerandu-se respinsi chiar si atunci cad nu era cazul. Mihail al VII-lea avea presentimentul unei revolte si in prezenta intregii Curti, se compara adesea cu profetul Iona, cerand ca si acesta "sa fie aruncat in mare".

O asemenea resemnare poate fi explicata prin parerea ca atunci cand Dumnezeu si-a manifestat dezacordul, incercarea de a rezista nu numai ca ar fi inutila, dar ar constitui si un sacrilegiu, prin rezistenta la voia lui Dumnezeu. Acela care se agata cu toata puterea de tron, atunci cand este abandonat de Dumnezeu, inseamna ca lupta impotriva Cerului. Printre obstinatii de putere il putem mentiona pe Mihail al VI-lea, a carui rezistenta din 1057 parea contemporanilor sai scandaloasa: dupa ce Isaac Comnenul a fost proclamat imparat, generalul Katakalon Kekaumenos remarca ca daca s-ar tolera intoarcerea pe tron a lui Mihail al VI-lea - suveranul dezavuat - atunci din Cer va cobori mania dumnezeiasca, din cauza violarii juramantului depus de Isaac. La randul sau, Skilitzes, facand cateva reflectii asupra aceluiasi episod, afirma ca prin rezistenta sa repetata, chiar si atunci cand armata, poporul si Biserica l-au abandonat, suveranul a pierdut si singura compasiune care ii mai ramanea dupa pierderea tronului: Imparatia lui Dumnezeu. Prin neascultare de vointa lui Dumnezeu, Mihail al VI-lea risca sa-si piardasi sufletul.

Asa cum Dumnezu da puterea, tot El o poate lua, crestinul avand datoria sa urmeze voia Sa. In fata acestei porunci atat de importante nu mai exista atasament politic sau social. A fi fidel sau a fi credincios insemna la Bizant sa fii alaturi de Dumnezeu. In lumina unei astfel de mentalitati intelegem mai bine formula folosita de Alexios Comnenul atunci cand il abandoneaza pe Mihail al VII-lea si se alatura lui Botaniates : "asa cum i-am pastrat lui o credinta fara retinere, tot asa iti voi pastra si tie atasamentul meu deplin".

Acesta este paradoxul puterii politice bizantine: fara ajutorul divin pe pamant, puterea imperiala, sub aparenta absolutismului, masca o lipsa totala de autonomie, iar omnipotenta imparatului nu avea drept echivalent decat fragilitatea sa. Eforturile depuse pentru iesirea din aceasta dilema putea lasa impresia unui sistem politic uneori incoerent, ce va putea fi insa contrazis de incercarile de conciliere intre legile dumnezeiesti si cele omenesti.