Arhiva ortodoxa

Trecerea de la domnia lui Iulian la cea a lui Valens a fost facuta de imparatul Iovian, crestin care a domnit foarte putin (363-364), gasindu-si sfarsitul in Galia. In ceea ce-l priveste pe Valens (364-378) a avut de luptat impotriva gotilor la Dunarea de Jos. De fapt, dupa moartea lui Iovian, gotii s-au amestecat in luptele interne pentru ocuparea tronului de la Constantinopol, sustinandu-l pe Procopiu, considerat singurul descendent al lui Constantin cel Mare. Pana la urma invingatorul a fost Valens care organizeaza imediat o expeditie de pedepsire a gotilor nord-dunareni. Pentru aceasta si stabileste cartierul general la Marcianopolis, de unde intreprinde intre anii 367-369, expeditii in stanga Dunarii. Prima campanie a inceput in Muntenia, imparatul trecand Dunarea pe un pod de vase si urmarindu-i pe goti pana in muntii Buzaului, dar fara sa poarte o lupta decisiva.

Din discursul tinut de retorul Themistios la 28 martie 368, cu prilejul a 5 ani de domnie a lui Era vorba de doua edicte date in 362, primul impunand in cazul numirii unui profesor aprobarea autoritatilor imperiale locale, iar al doilea interzicand crestinilor sa mai predea in scoli. Valens, aflam o serie de informatii interesante si despre istoria Dobrogei. Astfel, populatia de aici se arata nerabdatoare pentru ca imparatul sa restaureze linistea si pacea la Dunare. De aceea Valens doreste sa reia in 368 campania impotriva gotilor, dar este impiedicat de inundatiile provocate de fluviu. Armata sa ramane toata vara la Vicus Carporum (satul Carpilor), probabil in apropiere de Harsova (Carsium), singurul vad din zona Durostorum si Noviodunum. Expeditia este reluata in 369, dar de data aceasta in N. Scytiei Minor, in regiunea dintre Carpati si Nistru. Atanarich, conducatorul gotilor, este silit sa ceara pacea, ale carei conditii sunt discutate in 369. Conditiile pacii sunt favorabile romanilor, barbarii luandu-si obligatia de a nu mai trece in Imperiu, stabilinduse pentru schimburile comerciale doua puncte de granita: Constantiniana Daphne si Noviodunum.

De asemenea lui Atanarich i se cerea sa nu-i mai persecute pe crestinii autohtoni sau goti, aflati in stapanirea sa. In aceasta perioada vor fi construite doua fortarete cunoscute dupa nume, fara sa fi fost identificate si pe teren: Valentiniana, de la numele fratelui lui Valens, si Gratiana, dupa numele nepotului sau Gratian. Atanarich nu a respectat toate prevederile pacii incheiate in 369, prigoana impotriva crestinilor fiind indrepata atat catre populatia autohtona cat si asupra gotilor.

Crestinismul fusese predicat in stanga Dunarii de misionarii trimisi de autoritatile bisericesti din Scythia Minor, dar si din Capadocia prin grija Sf. Vasile cel Mare. Astfel religia crestina prinsese radacini adanci atat printre autohtoni, cat si in randul gotilor. Misiunea ortodoxa exercitata in stanga Dunarii a fost deosebit de activasi a dus la instaurarea unei organizari temeinice cu parohii in sate si cetati, cu populatie mixta: autohtonasi gota. In fruntea acestor parohii erau desigur preotii, protopopii si bineinteles episcopii. Dintre acestia din urma cunoastem pana acum urmatoarele nume: Teofil, Ulfila (apostolul gotilor, botezat in rit arian de episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia in limba germana in 350), Godas sau Silvanus49. Toate parohiile dimpreuna cu preotii lor si cu episcopii formau asa-numita "Biserica a lui Dumnezeu" care se afla in tara gotilor. Titulatura ei era: "Biserica lui Dumnezeu si a tuturor parohiilor Sfintei Biserici Ortodoxe din Capadocia", condusa in vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La "construirea" acestei Biserici a contribuit in mod deosebit Sava Gotul, misionar crestin din Capadocia, care a suferit martiriul in anul 372, cu ocazia persecutiei dezlantuite de Atanarich. Din Actul martiric al Sfantului Sava, ca si din activitatea cunoscuta a episcopilor mentionati mai sus, deducem ca Biserica existenta in regiunea dominata de goti, avea edificii de cult (bazilici) si a activat pentru raspandirea crestinismului in masa autohtonilor si a barbarilor.

Pacea din 369 cu gotii nu a avut consecinte durabile, deoarece patrunderea hunilor in 375-376 in regiunile nord-dunarene a tulburat echilibrul care se stabilise, obligand populatiile germanice sa se deplaseze spre sud.

Atacat de huni in regiunile Nistrului, Atanarich se va retrage spre Siret si Muntii Carpati, unde va incerca sa-si organizeze rezistenta. Este foare probabil ca in aceasta perioada sa fi fost construit santul de aparare impotriva hunilor, intre Siret si Prut, in dreptul localitatii Stoicani (jud. Galati). Nesiguranta creata de deplasarea hunilor, precum si o serie de neintelegeri aparute intre Atanarich si unii principi goti precum Frithrigen sau Alaviv, ii va determina pe acestia din urma sa ceara imparatului Valens permisiunea de a imigra in Imperiu, promitand in schimb sa devina crestini si sa apere provinciile dunarene impotriva unor atacuri. Valens a consimtit la aceasta, dar aflandu-se in Orient, unde lupta cu persii, nu a putut controla indeaproape modul in care se desfasura intelegerea. Gotii trec Dunarea pe la Durostorum, dar administratia romana, in special conducatorii diocezei Tracia, Lucinus si Maximus, nu le-au asigurat hrana necesara pana cand acestia trebuiau asezati in calitate de coloni. Mai mult decat atat au fost si infometati, pentru a supravietui fiind nevoiti sa-si vanda obiectele de pretsi copiii ca sclavi. In mod firesc gotii aflati deja in Imperiu se vor revolta, avand de partea lor si pe cei de dincolo de Dunare. Armatele romane vor fi infrante, iar mai multe provincii vor fi devastate. Presat pe de-o parte de populatia romana, iar pe de alta de ravagiile barbarilor, Valens se va angaja intr-o lupta directa, soldata insa cu infrangerea sa la Adrianopol in 378. Dezastrul din acest an va avea consecinte grave pentru Imperiu: de acum incolo gotii vor ramane pentru totdeauna in granitele Imperiului, se vor amesteca in treburile sale interne, detinand o pondere de care conducerea de la Constantinopol va trebui sa tina seama. In batalia de la Adrianopol moare si Valens, ars probabil de viu intr-o casa in care se retrasese pentru a-si lega ranile.