| Teologia monastica
Secolul care a precedat inceputurile dinastiei
macedonene a fost framantat de erezia iconoclasta. Rolul jucat de
monahismul bizantin in obtinerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care
persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustreaza ca acesta nu era
numai o scoala a desavarsirii spirituale ci si o clasa ce se simtea
responsabila pentru continutul de credinta si fata de soarta Bisericii
in general. Specificul comportamentului si al ideologiei monastice,
opozitia fata de toate necesitatile "acestei lumi", au dat nastere in
Bizant unei teologii ce poate fi numita "monahala". In contrast cu
formalul conservatorism al cercurilor bisericesti ierarhice si in
contradictie cu traditiile elenismului profan, aceasta teologie a fost
un curent creator in gandirea bizantina. In perioada in care scolastica
latina domina seminariile din Rusia, Sfantul Serafim de Sarov isi
expunea invatatura sa, iar Paisie Velicikovsky deschidea calea
renasterii monahismului. Asemenea si la Bizant, in timp ce teologia
oficiala risca sa se transforme intr-un comentariu scolastic al textelor
patristice, o alta traditie autenticasi creatoare se raspandea in
manastiri. Se vorbeste adesea despre "mistica bizantina", numai ca este
vorba despre o prelungire a traditiei teologice contemplative originale.
In general, monahii i-au invatat pe bizantini cum sa se roage.
Atat chinoviticii cat si isihastii au creat o traditie de rugaciune in
care tinta era una comuna: transfigurarea omului prin comuniunea cu
umanitatea ndumnezeita a lui Hristos in Duhul Sfant. In general,
chinoviticii au pus accentul pe natura liturgica sau sacramentala a
acestei comuniuni, in timp ce isihastii invatau ca trairea in Hristos
trebuia atinsa printr-un efort personal. In Bizantul post-iconoclast
cele doua traditii s-au completat, iar reprezentantul "misticii
personaliste", Sfantul Simeon Noul Teolog (949-1022), si-a petrecut cea
mai mare parte din viata in comunitati chinovitice. El ne-a lasat imne,
scrisori, tratate ascetice si teologice. Este vorba despre o teologie
specific monastica, consacrata in intregime descrierii vederii mistice, a
acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasca, care a fost de la inceput
scopul ascezei monahale. Teologia renuntarii si urcusului solitar spre
Dumnezeu a devenit in aceasta perioda mult mai importanta decat teologia
oficiala. Acesti parinti spirituali inspirati, constituiau pentru
Biserica un pol de libertate in raport cu lumea, acea libertate care
putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea atat de mult stransei
legaturi dintre Bisericasi Imperiu. Teologia acestor parinti se baza pe
traire si nu pe o teorie anume, astfel incat prin ei crestinismul se
reinnoia in dimensiunea sa practica.
| 
