Textul revelator pentru exemplificarea acestui aspect
este Epanagoga, sau introducerea la Codul de legi publicat la sfarsitul
secolului al IX-lea de catre imparatul Vasile I Macedoneanul, care
trebuia sa ramana pana la sfarsitul Imperiului, legea fundamentala
pentru relatiile dintre Bisericasi Stat. Epanagoga lua ca exemplu
paralela dintre imparat si patriarh "membrii cei mai inalti si
indispensabili in Stat", definind in felul urmator obligatiile
fiecaruia: "Imparatului ii revine datoria de a salva si garanta forta
natiunii printr-o buna guvernare, sa restaureze fortele prin vigilenta
si sa capete forte noi prin intelepciune in orientare si fapte. Scopul
patriarhului este mai intai, pastrarea puritatii si a credintei
poporului, primit in grija de la Dumenezeu ...; acolo unde se poate, el
trebuie sa aduca la Ortodoxie si la unitatea Bisericii pe toti ereticii
...; el trebuie sa aduca la adevarata credinta pe necredinciosi,
uimindu-i cu splendoarea, gloria si bogatia slujbelor sale ... Imparatul
trebuie sa exerseze tot mereu binele: de aceea i se dasi titlul de
binefacator ... Scopul Patriarhului este mantuirea credinciosilor
incredintati; el trebuie sa traiasca in Hristos si sa-si concentreze
toate fortele pentru pace ... Imparatul trebuie sa fie fara greseala in
respectarea invataturilor ortodoxe si pioase ... indreptate catre
cunostiinta dogmelor cu privire la Sfanta Treime si definitiile despre
mantuire prin Intruparea lui Iisus Hristos ... Patriarhul trebuie sa
vorbeasca despre adevar si sa apere dogmele fara teama in fata
Imparatului ... Singur Patriarhul trebuie sa interpreteze definitiile
Sfintilor Parinti sau definitiile Sinoadelor Ecumenice ... In ceea ce-l
priveste pe Imparat, el trebuie sa sustina mai intai tot ceea ce este
scris in Sfanta Scriptura, apoi dogmele stabilite de cele 7 Sinoade
Ecumenice, ca si o parte a legilor romane".
Sunt istorici care au desprins din aceste citate
concluzia ca Biserica si Statul erau confundate intr-un singur corp
politic si bisericesc, un fapt care practic marca implinirea unui
fenomen inceput inca din vremea lui Justinian. Textul justifica in
aparenta aceste afirmatii, numai ca acestea se opresc la constatarea
fuziunii dintre Bisericasi Stat, in timp ce Epanagoga aducea de asemenea
o corectie aspectelor negative ale "simfoniei" iustiniene. In mare
parte fuziunea aceasta avusese loc: toti membrii Bisericii erau subiecti
ai Imperiului, frontierele Bisericii si ale Imperiului coincideau.
Intrebarea care se pune este: cele doua constituiau un singur organism
care avea in frunte o dubla autoritate, pe cea a imparatului si pe cea a
patriarhului? Nu trebuie uitat faptul ca Epanagoga era o lege civilasi
ca ea vorbeste de Stat si nu de Biserica. Statul era crestin, legat in
mod organic de Biserica, aceasta legatura realizand diarhia imparatului
cu patriarhul. In afara locului ocupat in sanul Bisericii (loc definit
prin canoanele bisericesti), patriarhul avea in viitor un loc aparte,
paralel cu cel al imparatului in structura de Stat. El era
reprezentantul Bisericii in Stat, garantul "Ortodoxiei" imperiului si a
fidelitatii crestinismului. De aceea, numai el avea dreptul de a
interpreta invatatura Bisericii, iar Statul il insarcina cu apararea
credintei ortodoxe in fata persoanei imparatului. Din partea
imparatului, Epanagoga nu cerea decat fidelitate fata de Ortodoxie, fata
de invatatura cu privire la Hristos si la Sfanta Treime. Trebuie
subliniat faptul ca in viziunea bizantina, Biserica si Statul nu sunt
legate printr-o formula juridicasi o delimitare a sferelor lor de
influenta, ci de ortodoxie, de credinta si invatatura Bisericii, pe care
Imperiul a adoptat-o, iar izvorul acestei doctrine, garantul ei, era
Biserica si nu imparatul.
In acest context Imperiul nu putea fi indiferent fata
de Biserica: misiunea sa si aspectul sacru, se manifestau prin locul
ocupat de imparat in Biserica. Simbolul era ritualul incoronarii
(chrisma), care incepand cu secolul al IX-lea, poate fi considerat ca
expresia liturgica a teocratiei bizantine. Unul din elementele esentiale
ale acestui rit era marturisirea de credinta a imparatului si
juramantul prin care se angaja in prezervarea credintei si a
integritatii acesteia. Din acest moment puterea imperiala inceta a mai
fi unicul reflex in lume al puterii divine si pe viitor va trebui sa se
supuna adevarului detinut de Biserica. Tot acum (sec. al IX-lea), ritul
ungerii devine momentul capital si constitutiv al incoronarii. Acest dar
conferit de catre Biserica imparatului, nu insemna asimilarea Bisericii
de catre Stat, ci dimpotriva eclezializarea Imperiului. Imparatul isi
apleca capul, iar patriarhul, cu propria mana aseza coroana pe capul
acestuia rostind cuvintele: "In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sf.
Duh", la care poporul raspundea: " Sfant, sfant, sfant, Slava intru cei
de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace". Unii au afirmat ca imparatul ar
fi participat in mod activ la Sfanta Liturghie, detinand chiar o functie
sacerdotala. Parerea este eronata, deoarece imparatul avea mai degraba o
participare limitata la slujbe, fara vreo semnificatie sacramentala.
Imparatul conserva dreptul pe care altadata il aveau laicii, anume acela
al posibilitatii de a intra in biserica pentru a se ruga. Canonul 69 al
Sinodului Trulan sanctiona de altfel acest statut, subliniind
caracterul laic al persoanei imparatului.
Deci este clar ca nu putem reduce teocratia bizantina
nici la cezaro-papism, care priveste Biserica si Statul, nici la
papo-cezarism, care priveste Statul si Biserica (pentru care luptau
papii Evului Mediu), chiar daca cele doua tendinte uneori se pot intalni
sub forme distorsionate. Daca Imperiul a primit credinta Bisericii si
este intr-un fel sanctificat de aceasta credinta, Biserica fara a-si
trada independenta ei misticasi sacramentala intra in Imperiu, care se
obliga sa o protejeze si veghea la buna ei functionare pe pamant. De
asemenea, este adevarat ca Biserica si Imperiul formau un tot "fara
amestec sau separare". De aici nu trebuie sa ajungem la o confuzie de
notiuni, ci la o consecinta a exigentei Bisericii, care se vedea ca pe o
"icoana a lui Hristos" pentru lume, dar care refuza puterea terestrasi
nu se implica in organizarea vietii umane.
In privinta Imperiului acesta a fost o buna perioada
de timp influentat de teocratia pagana. Pana in secolul al VIII-lea
formele vechiului cult imperial predominau in scenele care-l reprezentau
pe Imparat. In reprezentarile pagane vedem pe acelasi imparat cuceritor
si suveran, cu puteri nelimitate si personificand victoria, cu
mentiunea ca dupa Constantin cel Mare, simbolurile pagane ale victoriei
sunt inlocuite de cele crestine. Imperiul era invingator sub semnul
Sfintei Cruci: "prin acest semn vei invinge". Motivele "triumfale" sunt
accentuate de simbolismul oficial al imparatilor iconoclasti. Odata cu
triumful Ortodoxiei observam insa o schimbare brusca, o adevarata
ruptura: "majoritatea covarsitoare a imaginilor imperiale din aceasta
perioada - scria André Grabar - apartin genului "Imparatul in fata lui
Hristos", tema rar tratata in epocile anterioare, indeosebi in perioada
preiconoclasta. Asistam acum la o schimbare de orientare a acestui gen
de arta, care a fost pana acum triumfala, iar pe viitor isi va propune
sa cinsteasca pietatea imparatilor si nu victoriile lor. Nu se mai punea
problema reprezentarii suveranului absolut, ci a icoanei teocratiei
bizantine.
Astfel, triumful Ortodoxiei nu a fost numai o simpla
intoarcere la formula lui Justinian, ci si o profunda transformare a
acesteia. Imperiul era si ramanea sacru, numai ca inainte la baza
acestui caracter statea vechea conceptie a Statului absolut,
reprezentare terestra a ordinii divine, iar acum era constiinta pe care o
avea Imperiul de a fi "slujitorul lui Hristos". Acest ideal al Statului
se exprima printr-un ansamblu de sarbatori si motive "imperiale" care
subzistasi astazi: Scoaterea Sfintei Cruci, Inaltarea Sfintei Cruci,
cand Sfanta Cruce era purtata in procesiune in Palatul Imperial; sau in
rugaciunea: "Mantuieste poporul tau si binecuvinteaza mostenirea Ta
....". Armata devine pe viitor o
"oaste prietena cu Hristos", o armata "care apara
Casa lui Hristos", adica sprijinul terestru al Bisericii; in ceea ce
priveste ritualul de la Curte, el tinde in intregime sa exprime misiunea
crestina a Imperiului. Hristos este Pantocrator, Stapan al Universului
si Domn, iar in fata Lui se inchina cu mainile ridicate si capul
inclinat, imparatul Bizantului. Aceasta este noua imagine a Imperiului.
Toate aceste idei se reflectau profund in mentalitati si in viata
cotidiana, in atmosfera autentic ecleziala pe care o respira societatea
bizantina. Chiar daca unele vicii, unele nedreptati erau disimulate de
unele aparente, in care istoricul modern vede mai degraba ipocrizie, nu
trebuie uitat ca aceasta frumusete si lumina exista la Bizant intr-o
perioada in care din punct de vedere politic si social lumea era la
inceputurile descoperirii fortei Evangheliei. Idei ca cele legate de
milostenie, de dragoste, de saracie, erau tratate frecvent de cronicile
bizantine, crimele sau alte fapte extreme, fiind adesea ignorate. Se
poate vorbi de un veritabil umanism bizantin, strans legat de
sentimentul prezentei permanente a lui Hristos in lume, atat ca Rege,
cat si ca Salvator, Stapan sau Judecator.
Dupa victoria asupra iconoclasmului Biserica a
dobandit o pozitie intarita in raport cu Statul, vocea ei impunandu-se
cu mai multa autoritate decat inainte. Unii patriarhi (de exemplu Fotie)
au fost oameni de Stat a caror actiune nu se va limta numai la domeniul
ecleziastic, ci vor lua parte in mod activ si la luarea marilor decizii
politice. Nu trebuie uitate nici momentele de slabiciune ale Bisericii,
momente care au fost consemnate chiar imediat dupa 843. Este vorba de
conflictul dintre patriarhii Fotie si Ignatie care intr-o buna masura
pot servi ca exemplu pentru crizele ulterioare.
Fiecare din ei a urcat pe scaunul patriarhal de doua
ori, dar au fost indepartati tot de doua ori printrun simplu ordin al
imparatului. Si unul si celalalt a rezistat in felul lui, facand dovada
unei fermitati pasive fata de arbitrariul imperial, si unul si altul s-a
aratat curajos. Nu trebuie uitat nici curajul altor ierarhi, care in
diferite situatii au avut forta de a prefera exilul capitularii. Cu
toate acestea, au fost destule situatii in care Biserica a acceptat prea
usor amestectul Statului, considerat a fi un lucru normal. In astfel de
situatii nimeni nu s-a ridicat pentru apararea principiului libertatii.
Tragedia Bisericii bizantine a fost se pare tocmai faptul ca era prea
legata de Imperiu, nu administrativ ci psihologic. Imperiul devine
pentru ea o valoare supremasi absoluta, o valoare indiscutabila,
intangibilasi evidenta. Ierarhia bizantina devenise practic incapabila
sa iasa din categoriile Imperiului sacru, de a-l judeca in lumina
libertatii creatoare a Evangheliei. Totul era sacru si totul se putea
justifica prin acest caracter. Ochii trebuiau inchisi atunci cand se
comiteau greseli sau ceva rau, care nu erau decat o consecinta a
"slabiciunilor umane". Maximalismul teoretic conducea catre un
minimalism practic. Aceasta etatizare interioarasi psihologica, nu numai
exterioara a Bisericii, a fost insotita de o polarizare a constiintei
sale, manifestata prin doua tendinte in teologia si experienta
religioasa.
Criza iconoclasta a marcat practic sfarsitul
perioadei Sinoadelor Ecumenice, epoca de intensa creativitate a gandirii
ecleziale. Dorinta fixarii Ortodoxiei intr-o formula precisasi
defintiva, era legata de schimbarile produse acum in relatia dintre
Bisericasi Stat. Chiar daca in controversele teologice din secolele IV-V
interventia Statului a fost evidenta, aceasta nu inseamna ca
dezvoltarea teologiei in interiorul Bisericii, a fost rezultatul
initiativei Statului. Totusi, Statul a incercat sa obtina un anumit
profit din aceste dezbateri. Inca de la inceput identificam in aceste
controverse o dimensiune politica: ele aruncau in joc un principiu,
acela al umanitatii religioase ca o conditie a pacii in Stat. Febra
controverselor si a ereziilor care cuprindea corpul Bisericii, se
raspandea si asupra Statului. De aceea, guvernul era interesat in
reducerea oricaror divergente de opinie, pentru a prezerva integritatea
unui Imperiu multinational, orice efervescenta religioasa riscand sa
declanseze pasiuni politice si separatisme. In acest sens, victoria
asupra iconoclasmului a marcat un punct de rascruce. Daca inainte
imparatii aveau ca principala grija gasirea unui minim confesional
acceptat de toate compozantele Imperiului, necesitatea unui astfel de
deziderat nu mai exista acum: unitatea religioasa fusese realizata cu
pretul unor secesiuni a tuturor dizidentilor si a unei micsorari a
Imperiului. Puterea de Stat era definitiv ortodoxa. In plus, imparatul
avea constiinta investirii sale de catre Dumnezeu, misiune care avea ca
principal scop prezervarea Ortodoxiei. Acum consensul era realizat,
deoarece intreaga populatie dizidenta se regasea in afara frontierelor
Imperiului.
Aceasta noua situatie atragea dupa sine o politica
noua. Experienta amara a trecutului demonstrase ca orice divergenta
religioasa ameninta stabilitatea Imperiului. Pe viitor, preocuparea de
capatai a imparatilor va fi evitarea tulburarilor religioase si
conservarea unui status quo in materie de religie. Iconoclasmul
demonstrase inca odata pericolul transformarii pasiunilor religioase in
diviziuni politice. Aceasta experienta a fost decisiva. Biserica care
aspirase intotdeauna la unanimitate doctrinala a acceptat cu bucurie
politica conservatoare a Statului.
|
