Arhiva ortodoxa

In aceasta situatie bizantinii erau in fata unei alegeri delicate: fie erau acceptate conditiile latinilor si astfel era reconstituita lumea crestina in vederea inlaturarii pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolutii intr-un crestinism ce le devenise deja strain, fie isi prezervau spiritualitatea traditionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare a Imperiului Oriental. Alegand cea de a doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica, infrangerea de catre turci si au respins moartea culturala ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a incercat sa convinga clerul ortodox de necesitatea infaptuirii unirii cu Roma si in ciuda unei opozitii evidente, el a trimis o delegatie la Lyon formata din fostul patriarh Gherman, marele istoric si om de stat George Acropolites si din mitropolitul de Niceea, Teofan. Intre timp, adeptii unirii l-au castigat de partea sa si pe Ioan Vekkos, un teolog de frunte care pana atunci fusese un adversar al unirii. Chiar daca divergentele doctrinale nu se agravesera, iar dogma romana avea unii partizani precum Ioan Vekkos in secolul al XIII-lea sau pe filozoful Dimitrios Cydones in secolul al XIV-lea, bizantinii aveau mari rezerve in privinta pretentiilor disciplinare ale Bisericii latine. Lumea ortodoxa, in care rolul sinodului tempera si limita adesea puterea patriarhala, nu putea accepta evolutia monarhica a Romei tot mai evidenta din secolul al XI-lea. Daca recunoasterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi tolerata impunerea unei dogme de catre acesta. Chiar si partizanii unirii nu acceptau ca papa sa devina in afara sinodului o autoritate in materie de credinta. Dupa reforma gregoriana insa, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc in care bizantinii ar fi acceptat sa se realizeze unirea. Sinonima cu supunerea fata de Roma, unirea devenea o afacere pur politica, care urma sa asigure Bizantului sprijinul roman in lupta impotriva dusmanului musulman.

Unirea care s-a realizat la Lyon in 6 iulie 1274 nu a fost inteleasa nici de cler, nici de popor: respinsa de Statele grecesti dizidente precum Epirul si Tesalia, ea a fost abandonatasi de fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, in momentul in care necesitatile politice nu o mai cereau.

Tot ratiuni tactice au condus si la alte tentaive facute pe vremea imparatilor Andronic al III-lea (1328-1341), Ioan al V-lea (1341-1391) si Manuel al II-lea (1391-1425). Aceste incercari au culminat practic cu o adevarata catastrofa spirituala pentru Biserica bizantina: conciliul de la Ferrara Florenta din 1438-1439, care s-a incheiat cu capitularea in fata Romei a celor care au semnat unirea.

Pentru a intelege dramatismul momentului, trebuie sa ne imaginam deruta in care se aflau bizantinii in fata iminentei distrugeri a Imperiului de catre Islam si presiunea financiara exercitata de latini: nu aveau bani pentru a se intoarce la Constantinopol. La acestea se adaugau si alte presiuni psihologice venite din partea imparatului si a intrigilor latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii. Sarbatorirea in 1939 de catre catolici a jubileului unirii de la Ferrara-Florenta a reprezantat dovada unei profunde neantelegeri a adevaratei constiinte ecleziale a Bisericii Ortodoxe. Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-a facut pe acesta sa devina practic reprezentantul autorizat al credintei Bisericii Ortodoxe, al experientei si traditiei sale.

In momentul in care bizantinii au revenit la Constantinopol, ei au respins unirea care le fusese impusa, iar caderea Imperiului cativa ani mai tarziu, elimina in mod tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia, inceta sa mai existe. Aceste tentative de unire au consolidat practic separarea: problema unitatii Bisericilor a fost multa vreme amestecata cu minciuna si calculul. Biserica nu cunoaste decat unitatea, deci nu poate recunoaste un eventual "acord de unire". Uniatismul implica practic o lipsa de incredere in unitate, o negarea a actiunii harului, care poate anula orice neintelegere. Indepartarea mutuala a Orientului de Occident, s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox si Occidentul catolic.

Revenind la unirea de la Lyon din 1274, putem spune ca a fost urmata de unele consecinte. Pe plan extern, situatia politica s-a ameliorat. Carol de Anjou si venetienii au fost opriti de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII-lea a obtinut unele victorii pe mare impotriva venetienilor. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea a declansat o ampla actiune de persecutare a celor care nu acceptasera unirea, inchisorile fiind pline acum cu oameni provenind din randul tuturor claselor sociale. Dupa moartea lui Carol de Anjou in 1282, imparatul a scapat de cea mai grea amenitare din vremea sa, evenimentul diminuand totodatasi puterea de actiune a sarbilor si bulgarilor.