Dupa disparitia imparatului Justinian, elementele de
descompunere ale Imperiului si-au facut aparitia din ce in ce mai mult.
Intre anii 565 si 610 vom asista la multe situatii critice. Succesorii
imediati ai lui Justinian au fost: Iustin al II-lea cel Tanar (565-578),
Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriciu (582-602) si Focas (602-610).
In aceasta perioada situatia interna a Imperiului
bizantin a fost dominata de grave probleme de ordin financiar. Moartea
lui Justinian fusese de altfel urmata de o reactie violenta impotriva
absolutismului imperial la Constantinopol, unde diferitele factiuni
precum verzii sau albastrii tulburau orasul sau in provincii acolo unde
nobilimea era destul de agitata. Toate acestea, la care se adaugasi
politica dictatoriala a lui Focas si-au gasit o rezolvarea in momentul
in care pe tronul Imperiului bizantin a ajuns in 610 fiul exarhului
Cartaginei, Heraclius, domnia sa marcand practic inceputul epocii
bizantine.
Aftarodochetismul era o invatatura sustinuta de unii
monofiziti, care afirmau ca trupul lui Iisus era incoruptibil (aftartos)
dinainte de Invierea Sa , viata Sa pamanteasca fiind diferita de cea
celorlalti oameni.
Politica externa
Pe plan extern, imparatii acestei perioade
abandoneaza politica occidentala, Italia fiind aproape in intregime
cucerita de lombarzi. Roma este abandonata, ultimul ajutor fiind gasit
in energia papei Grigorie cel Mare (590-604). Pentru a salva cate ceva,
Mauriciu a creat un exarhat la Ravenna, un altul in Africa la Cartagina,
in care puterea militarasi cea civila erau reunite in mainile unei
singure persoane, exarhul (reprezentantul puterii imperiale in cazuri
speciale). Practic Imperiul bizantin era amenintat din trei directii:
Spania - un spatiu destul de indepartat, Italia - amenintata de invazia
lombardasi Balcanii - unde slavii, avarii si bulgarii amenintau insasi
viata Imperiului. In aceasta situatie, din Peninsula Iberica care se
gasea acum inca in mana bizantinilor, Imperiul a pierdut intre 571-572
Cordoba, iar ceva mai tarziu in 629 a fost cucerita definitiv de
vizigoti. Fara a intra in detalii vom mai spune ca influenta bizantina
asupra culturii vizigote nu a fost neglijabila.
Bizantul si Italia
In ceea ce priveste Italia, rezistenta bizantina a
fost deosebit de slaba, pentru ca efortul principal al Imperiului era
indreptat acum catre Orient si Balcani. Populatia care isi revenise cu
greu dupa recucerirea bizantina, era acum nevoita sa faca fata unei
fiscalitati excesive, unui sistem de spoliere discutabil, astfel incat
venirea lombarzilor era privita cu bunavointa. In patru ani lombarzii
vor stapani o mare parte a Peninsulei cu exceptia litoralului si a
lagunei; in mai putin de zece ani ei reusind sa se organizeze in
principate. Noul context permitea Bizantului sa mai detina o parte
importanta a Italiei de Sud: Sicilia, Calabria, regiunea de coasta care
inconjura orasele Neapole si Amalfi. In aceasta perioada, papa Grigorie
cel Mare a reprezentat factorul de rezistenta impotriva lombarzilor,
pagani in marea lor majoritate si a caror aristocratie era ariana.
Prestigiul moral al scaunului sau era recunoscut in intreg Occidentul
crestin. Corespondenta sa contine numeroase scrisori adresate
episcopilor africani, indeosebi in problema donatista, vechea schisma de
la inceputul secolului al IV-lea, care continua sa reprezinte un factor
provocator in Biserica. In acea vreme, in care o buna parte a
Occidentului era in mana regatelor "barbare", legaturile acestora cu
Biserica erau in mod evident prioritare pe agenda de lucru a papei. De
aceea, grija lui Grigore cel Mare era puterea lombarda in Italia:
asistam acum la o ocupare brutala a pamanturilor traditional romane de
catre regii si ducii de neam germanic, arieni, care nu numai ca atacau
in mod direct armatele exarhatului imperial de la Ravenna, dar se
opuneau si autoritatii spirituale a papei. Exprimandu-si frustrarea,
papa Grigorie scria la un moment dat unui prieten de-al sau de la
Constantinopol: "Eu nu am fost facut episcop de catre romani, ci de
lombarzi". De altfel, el compara Roma cu un vultur care si-a pierdut
penele. Acest patriotism roman a lui Grigorie, justifica atasamentul sau
politic fata de Imperiul bizantin. In scrisorile adresate lui Mauriciu,
el se numea "nevrednicul tau servitor" (indignus pietatis vestrae
famulus), iar influenta mare pe care el o avea in Occident, mai mare
decat exarhatul de Ravenna, il determina sa dea chiar decrete in numele
imparatului. Acest rol jucat acum de papalitate in Occident, ca
reprezentant imperial de facto, a servit mai tarziu drept precedent
psihologic, atunci cand papii isi vor asuma o putere civila autonoma. Cu
toate acestea, Grigorie celMare nu a fost mereu un instrument pasiv al
politicii imperiale. In relatiile sale cu lombarzii, el a adoptat mai
degraba o atitudine independenta. Multa vreme imparatul Mauricius si
exarhul sau, Romanus, s-au opus tratativelor de pace cu cuceritorii.
Papa insa a avut contacte cu regele lombard Agilulf, prin intermediul
sotiei acestuia, Teodelinda, care era ortodoxa. Mauricius va condamna
aceste initiative independente, Romanus il va acuza de tradare, numai ca
aceasta politica a papei va da pana la urma roade sub exarhii Calinicus
si Smarald, cand se va incheia pacea cu lombarzii. Mai mult chiar,
Adaloald, fiul lui Agilulf si al Teodelindei a fost botezat in credinta
ortodoxa in 603.
Aceasta politica pacifista va fi continuatasi de
imparatul Focas, asasinul lui Mauriciu (602), care trebuia sa faca fata
acum unei noi invazii persane. Convergenta politica dintre papasi noul
imparat era explicabila, dar nu justifica bucuria exprimata de Grigorie
la instalarea acestui tiran. Ca raspuns la sustinerea papei, Focas a
publicat un decret special in favoarea primatului roman, pentru acest
gest fiind cinstit la Roma prin ridicarea in Forum a unei coloane. Acest
monument se pastreazasi astazi.
Relatiile care au existat in vremea lui Grigorie cel
Mare, intre Biserica Romei si alte centre ale crestinatatii, au aratat
ca papa intelegea misiunea sa mai degraba in termenii slujirii, decat in
cei ai puterii. Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului Dominicus al
Cartaginei, papa ii recunostea in mod formal drepturile, adica
independenta administrativa a Bisericii africane. Tot papa purta o
corespondenta regulata cu patriarhii orientali, indeosebi cu Evloghie al
Alexandriei, Anastasie al Antiohiei si chiar Kirion al Georgiei. Tot
din vremea lui Grigorie cel Mare nu pot fi uitate daniile pe care el
le-a facut manastirilor din Tara Sfantasi la Muntele Sinai.
Raporturile cu persii
In Orient, razboaiele reincep atat la frontiera
persana cat si la cea dunareana. Conflictul cu persii, dezastruos pentru
Imperiu sub Iustin, se va termina in conditii avantajoase sub Mauriciu,
dar va reincepe in vremea lui Focas. Motivul declansarii acestui
conflict, care parea pentru o buna perioada incheiat, a fost
nerespectarea de catre Iustin a tratatului unchiului sau, Justinian,
incheiat cu persii in anul 562. De asemenea, un rol determinant l-a mai
avut si protectia pe care bizantinii o manifestau fata de armeni, cei
care tot acum se revoltasera impotriva persilor. Armenia avea nu numai o
importanta strategica pentru Imperiu, dar era si un furnizor important
de militari, care ii inlocuiau pe mercenarii germani plecati in Apus.
Drept represalii la aceasta atitudine, Chosroe I a invadat Syria, a pus
stapanire pe cetatea Daras situata la frontiera. Pe timpul lui Tiberiu
(asociat lui Iustin II cu titlu de caesar, el fiind mai inainte comes
excubitorum, adica comandantul garzii personale a imparatului), s-a
incercat incheierea unei paci cu persii, dar pentru aceasta era nevoie
de intarirea fortelor armate, care sa-i dea prestigiul necesar sa
trateze cu persii. In vederea intaririi fortelor sale militare, Tiberiu
avea nevoie de un armistitiu pe care-l obtine in Mesopotamia, dar nu si
in Armenia. In 578, in functia de magister militum per Orientem este
numit Mauriciu, care a repurtat unele victorii ce i-au permis lui
Tiberiu sa negocieze pentru oprirea luptelor. Conditiile puse de el lui
Chosroe erau generoase: in schimbul cetatii Daras, persii urmau sa
primeasca unele teritorii pierdute precum Armenia. Tratatul era pe
punctul de a fi incheiat, cand Chosroe moare in 579, succesorul sau
Hormisdas, rupand negocierile. Razboiul reincepe si va dura pana la
moartea lui Tiberiu in 582.
Succesorul lui Tiberiu, Mauriciu va continua
conflictul cu persii, dar va inregistra o oarecare ameliorare a
situatiei. In 591, Hormisdas a fost asasinat de catre satrapul Varanes
din Media, iar fiul lui Hormisdas, Chosroe al II-lea a cerut ajutor
bizantinilor pentru a-si recapata tronul. Mauriciu il ajuta, Chosroe isi
recapata tronul iar in schimb cedeaza bizantinilor orasele
Martyropolis, Daras si intreaga Armenie. Relatiile cu persii se vor
inrautati sub imparatul Focas, Chosroe al II-lea cucerind in 605 cetatea
Daras si Cezareea Capadociei.
|
