Arhiva ortodoxa

Sinoadele bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea sinoadelor au fost locale, cu exceptia a sapte sinoade, denumite ecumenice (generale), ale căror hotărâri au avut o aplicare universale. Prima întâlnire a conducătorilor Bisericii a avut loc la Ierusalimul, în primul secol, când Apostolii s-au întâlnit pentru a lămuri unele aspecte de învătătură (Fapte 6:1-7).

Cele sapte Sinoade Ecumenice acoperă perioada dintre anii 325 si 757 d.Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învătăturii crestine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii. Deciziile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.

Biserica Romano-Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritătile romano-catolice. Aceste sinoade sau concilii, după cum sunt numite în apus, dintre care ultimul este al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii romano-catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a întelege mai bine motivele convocării lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine cronologică.

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arius, un preot din Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu si că nu este egal cu Tatăl, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initială a lui Arius era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

Arius era un predicator iscusit si a reusit să atragă de partea lui un număr de episcopi. Biserica a intrat în prima si poate cea mai profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă erau rostite sub forma unui Crez de către candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important "homoousis", însemnând "de aceeasi fiintă" (de aceeasi esentă). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă (corectă) afirmatia că Iisus este "de aceeasi fiintă" cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este următorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor.

Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om.

Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit.

O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima lună plină, după echinoctiul de primăvară si după Pastele evreiesc.

Sinodul a stabilit si alte chestiuni de importantă bisericească, privind aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credintă si prin redactarea unui Crez care îi poartă numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui a respins obligativitatea celibatului pentru toate treptele de clerici, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea torturi în timpul prigoanei lui Maximilian, încât si-a atras prin urmele de pe trup cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandările sale s-au bucurat de mare respect.

Numărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după Pasti.

Al doilea Sinod Ecumenic

Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al credintei ortodoxe, iar intentia lui de convocare a Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului si condamnarea ereticilor Macedonie si Apolinarie, formulând învătătura despre unitatea Sfintei Treimi si despre deplina umanitate a lui Hristos.

Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană ("hypostasis"), ci o simplă putere ("dynamos") a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. Aceasta afirmă că există "un Dumnezeu în trei ipostasuri", proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul, de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit baza învătăturii crestine.

Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea mortilor si viata veacului viitor:

Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.

Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică,

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,

Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin.

Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf. Grigorie de Nyssa.

Al treilea Sinod Ecumenic

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către Împăratul Teodosie. Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăta că în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină si una omenească.

Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învătând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos), nu pe Dumnezeu ("Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau "Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un "purtător de Dumnezeu". Această învătătură era vădit contrară învătăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană - Dumnezeu si Om în acelasi timp.

Una dintre ideile lui Nestorie era respingerea denumirii de "Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu) acordată Fecioarei Maria. Nestorie o numea pe Maria "Hristotokos" (Născătoare de Hristos) sau "Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel nastere "controversei hristologice".

Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. S-a hotărât că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ("Logosul") este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face în asa fel încât una nu o tulbură pe cealaltă. Sinodul a stabilit denumirea de "Theotokos" pentru uz teologic si liturgic în Biserică. De asemenea, s-a confirmat Crezul niceo-constantinopolitan si s-a interzis orice adăugare sau eliminare din acesta.

La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei, un apărător al Ortodoxiei care a luptat pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.

Al patrulea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolului, de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Motivul principal a fost o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea că firea umană (mai putin desăvârsită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit "monofizism" ("o singură fire"). Sinodul a condamnat această învătătură si a stabilit că au existat două firi desăvârsite în una persoană a lui Hristos, unite "în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit".

La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolului, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia că "trebuie păstrate atributiile patriarhiilor răsăritene initiale".

Al cincilea Sinod Ecumenic

Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de Împăratul Iustinian I. Controversa monofizită continuase după condamnarea lui Eutih si emiterea Mărturisirii de la Calcedon.

Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele teologice si bisericesti generaseră o situatie nefericită în Biserică, situatie pe care nici măcar autoritatea si influenta lui Iustinian nu putuseră să o solutioneze.

Iustinian a luat initial apărarea monofizitilor, însă ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Împărăteasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti să genereze noi probleme, punând în discutie pozitia teologică a trei ilustri teologi care muriseră deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si părinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era că scrierile celor trei erau pătrunse de nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.

Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar dacă acestia erau morti. Determinat de amploarea acestei controverse, Iustinian a convocat acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.

Au participat 165 de episcopi. Scrierile celor trei au fost condamnate iar autorii anatemizati. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o dispută între episcopii răsăriteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters de pe pagina cu semnături a hotărârilor sinodale. Ruptura permanentă între Răsărit si Apus a fost evitată prin eforturile lui Iustinian.

Sinodul a confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos si a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit. Împăratul Iustinian si-a mărturisit credinta ortodoxă sub forma cunoscutului imn bisericesc "Fiul unul-născut si Cuvânt al lui Dumnezeu", care se cântă la Sfânta Liturghie.

Al saselea Sinod Ecumenic

Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind convocat de Împăratul Constantin IV Pogonat. La el au participat 170 de episcopi.

În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a măsurilor luate împotriva lui, monofizismul a continuat să producă tulburare în Biserică si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeană, cea etiopiană si altele (denumite astăzi "biserici monofizite" sau "necalcedoniene").

Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu pentru aducerea armenilor înapoi la Biserica Ortodoxă, a început să se răspândească o nouă învătătură privind persoana lui Hristos. Se afirma că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această învătătură s-a numit "monotelism" si a fost propusă initial ca un compromis între monofizism si ortodoxie. Se dorea aducerea monofizitilor înapoi în Biserică, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.

Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur "mod de lucru". În afirmarea învătăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie "o singură voie" în Hristos, care înlocuia expresia "o singură energie" asupra căreia conveniseră ambele părti.

După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă controversa monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii lui.

Sinodul a stabilit că "Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercită propria ei voie". Natura dumnezeiască a lui Hristos a avut o misiune specifică de îndeplinit si la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte una împotriva alteia. "Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor specifice au fost în mod tainic unite în una Persoană Dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos."

Sinodul Trulan ("al cinci-saselea Sinod")

Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împărătesc. De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind numit "al cinci-saselea", iar în latină "quinisext".

Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea, cât si al saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în vedere că prin al doilea canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele "Optzeci si cinci de Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Părinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.

Canoanele disciplinare ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papă iar în Răsărit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la amplificarea diferentelor între Răsărit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire erau contrare practicilor din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întărit prin al saselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una dintre treptele preotesti. Astfel, pentru prima oară, preotiei ca Taină i se acorda întâietate fată de Taina Cununiei. Desi nu există nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate a Tainei Cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.

Al saptelea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane si la locul lor în închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Nicaea în 787, de către Împărăteasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarh de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor) zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si unele false minuni atribuite icoanelor au făcut ca cinstirea icoanelor si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii doreau eliminarea completă a icoanelor din viata liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învătăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic de exprimare a divinului prin artă si frumusete.

Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate (slăvite ca Dumnezeu). Răspunzând invitatiei împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o scrisoare prin care sprijinea cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea (slăvirea) care i se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua de azi: "Spunem că sfintele icoane, pictate, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobilă, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-si aducă aminte si să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire dumnezeiască. Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea".

Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală si construirea de mănăstiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în anul 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă fără acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Romano-Catolică.

Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împărăteasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări si preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua respectivă s-a numit "Triumful Ortodoxiei" si până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare - "Duminica Ortodoxiei".