Arhiva ortodoxa

Datorita impotrivirii monofizitilor de a recunoaste hotararile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon si din dorinta lor de adaptare a formulei monofizite, in secolele V-VI asistam la crearea asa-numitelor Biserici monofizite, numite si necalcedoniene sau Bisericile vechiorientale, care se mentin pana astazi. In secolele V-VI, problema monofizismului s-a complicat, transformandu-se dintr-o problema cu caracter predominant religios intr-una cu caracter national, care a atins unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendintei centralizatoare a Constantinopolului. Monofizitii erau mai numerosi in provinciile orientale ale Imperiului: in Palestina, Siria si Egipt. Cele doua popoare orientale principale ale Imperiului bizantin, sirienii si egiptenii, cautau sa se desparta prin monofizism de greci, de "romei", cum erau acestia numiti la Constantinopol, ca urmasi ai Imperiului roman, incepand sa graviteze in sfera de influenta politica a Asiei. Din erezia monofizita a secolului al V-lea s-au nascut Bisericile care s-au separat de marea familie a Bisericii Rasaritului: Biserica copta din Egipt, Biserica siro-iacobita (de la organizatorul ei Iacob Baradai, + 477) sau Biserica severiniana (cel care a contribuit in mare masura la raspandirea monofizismului printre sirieni fiind patriarhul Sever al Antiohiei, 512-518), Biserica apostolica armeniana, Biserica etiopiana, Biserica siriana sau Biserica din Malabar (in statul indian Kerala).

In vecinatatea Armeniei se gaseste Georgia, a carei Biserica astazi ortodoxa, a fost de-a lungul secolului al VI-lea anticalcedoniana. De-a lungul veacurilor, aceste Biserici au trait in izolare din cauza diverselor circumstante ale istoriei. Prin intermediul Miscarii Ecumenice, dialogul lor cu celelalte Biserici crestine, indeosebi cu ortodocsii, este mult mai intens.

Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune ca pentru o buna parte a crestinilor de astazi, invatatura despre Sfanta Treime si despre cele doua firi ale lui Hristos raman formule abstracte si nu intotdeauna joaca un rol decisiv in credinta individuala. In schimb pentru contemporanii Sinodului de la 451, definitia de la Calcedon continea o negare a experientei religioase anterioare. Daca la aceasta adaugam si folosirea limbajului sobru al antiohienilor sau faptul ca principalul dusman, Eutihie, alaturi de vechiul prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost primiti in cele din urma la Sfanta Impartasanie, intelegem mai bine de ce acest Sinod a provocat o serie de reactii negative. Hotararile lui nu au satisfacut decat cativa antiohieni, la care s-au alaturat si unii moderati din Constantinopol. In Egipt insa, reactia a fost deosebit de negativa, avand efectul unei tradari fata de principiile marelui Chiril. Calugarii sirieni s-au alaturat si ei egiptenilor. Inarmati cu sloganul "Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie", miscarea monahala ce se impotrivea acestui Sinod a antrenat de asemenea un numar important de credinciosi.

Consecintele tragice ale acestei reactii nu se pot explica decat prin cauze de ordin teologic si cultural. In spatele ereziei monofizite trebuie vazut mai mult decat o simpla recidiva a unor tendinte extreme venite din Alexandria. Importanta acestei crize in istoria Ortodoxiei tine de faptul ca ea a scos la iveala toate contradictiile si tentatiile inerente ale unirii Bisericii cu Imperiul in vremea lui Constantin cel Mare. Daca din punct de vedere spiritual si teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o adevarata minune si un izvor inepuizabil de inspiratie teologica, el a marcat insa o brutala ruptura pe plan relational, intre Bisericasi Stat in istoria lumii crestine. Pentru a intelege sensul opozitiei fata de acest Sinod in Orient, trebuie tinut seama de complexitatea tuturor acestor elemente. Dincolo de triumful adevarului absolut, obiectiv si atemporal, el reprezenta si victoria credintei Imperiului si a Constantinopolului. Daca Imperiul ar fi fost ceea ce pretindea a fi – un Stat crestin universal si supranational – acest triumf al Ortodoxiei imperiale si al Constantinopolului ar fi fost justificat atat din punct de vedere istoric cat si eclezial. Intre teorie si practica era insa o distanta. Constiinta

imperiala este atestata de unele documente ale vremii, dar realitatea oferea o imagine diferita. Sub masca unui elenism si a unei culturi elenistice ce se faceau resimtite in special in marile orase si printre intelectuali, vechile pasiuni nationaliste si vechile traditii se mentineau. Intr-unul din cartierele Antiohiei, Sfantul Ioan Gura de Aur se spune ca era obligat sa predice in siriaca, pentru ca ascultatorii nu intelegeau limba greaca. Cercetatorii moderni au ajuns la concluzia ca masele de sirieni si coptii resimteau puterea Imperiului ca pe un jug odios. In regiunile orientale ale Imperiului incepuse sa se dezvolte o literatura crestina de limba siriaca, inca tributara modelului grec, dar avand un important potential autonom. In acest sens este suficient de mentionat opera Sfantului Efrem Sirul, din sec. al IV-lea, pentru a masura profunzimea si bogatia potentiala a acestei expresii "orientale" a crestinismului.

In ceea ce priveste mediul monastic putem spune ca a reprezentat un alt factor al curentului anticalcedonian si aceasta pentru ca manastirile erau prea putin atinse de elenism, recrutand vietuitori indeosebi din mediul populatiei locale, copte sau siriene. Cand calugarii l-au sprijinit pe Chiril, ei aparau de fapt propria lor Biserica impotriva ingerentelor unui centru imperial considerat a fi strain.

In afara semnificatiilor teologice, lupta impotriva Calcedonului a avut o dimensiune religioasasi politica noua. Intr-un fel lupta depusa pentru "cele doua firi" ameninta sa se transforme intr-o revolta impotriva Imperiului. Cand episcopii s-au intors de la Calcedon, ei au trebuit sa fac fata in mai multe randuri opozitiei populare, fiind nevoie chiar de protectia armatei ca in cazul lui Iuvenalie al Ierusalimului. La Alexandria, soldatii care-l pazeau pe patriarhul Proterius, numit de Constantinopol pentru a-l inlocui pe Dioscur, au fost inchisi de multimea furioasasi arsi de vii. Chiar daca intr-o prima etapa, in vremea lui Marcian termenii de la Calcedon s-au putut impune, odata cu moartea acestuia in 457, se deschide o perioada de compromis cu monofizitii.

Timp de doua secole, aceasta problema a dominat politica imperiala. In martie 457, poporul si-a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit in persoana lui Timotei, iar Proterius a fost omorat. In 475 monofizitii isi asigurasi scaunul Antiohiei, alegand pe un oarecare Petru. In acest context, autoritatile inteleg ca monofizismul era sustinut de importante forte, amenintand unitatea politica a Imperiului. Totodata in 475 uzurpatorul Basiliskos, care l-a inlaturat pentru scurta vreme pe imparatul Zenon, publica un Enciclikon care condamna Calcedonul si cerea episcopilor sa semneze acest act. Revenit la putere in 476, Zenon sustine mai intai ortodoxia calcedoniana, dar sub influenta patriarhului de Constantinopol, Acachie, si in fata cresterii opiniei monofizite in Egipt, Siria si in Palestina, publica in 482 Henotikonul, un decret dogmatic in care respingea, fara a le numi, Tomosul papei Leon si definitia de la Calcedon. Actul este semnat de patriarhii monofiziti ai Alexandriei si Antiohiei, imparatul recunoscandu-le astfel legitimitatea celor doi. Se produce tot acum si o schismŕ intre Apus si Rasarit, papa Simplicius convocand un sinod la Roma, care i-a excomunicat pe Acachie si pe patriarhul Alexandriei, Petru Mongius. Ruptura a fost prima dintre cele doua Biserici purtand numele de schisma acachianasi a durat pana in anul 518. In interiorul Imperiului se parea ca Henotikonul va aduce o destindere la Alexandria, dar pana la urma el nu satisfacea nici pe ortodocsi, nici pe monofiziti. Primii nu puteau accepta concesiile fŕcute monofizitiilor, iar ceilalti le considerau insuficiente din cauza lipsei de precizare a Henotikonului.

Astfel acest act a adus noi complicatii in viata religioasa a Bizantului, marind numarul dizidentilor: monofiziti extremisti si moderati. Prin incercarea de a pastra Orientul monofizit, Constantinopolul a pierdut Occidentul ortodox: schisma acachiana a fost unul din elementele de dezacord care au condus pana la urma la separarea din 1054.

Imparatul Anastasie (491-518) fost un sustinator deschis al monofizitilor. El a intrat in conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l-a condamnat ca fiind nestorian si l-a inlocuit cu Macedonie, calcedonian convins. La inceput, imparatul a avut ca baza a atitudinii sale religioase Henotikonul lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul sau s-a accentuat spre satisfactia coptilor si a sirienilor, dar spre nemultumirea crescanda a ortodocsilor. Anastasius depune din scaun si pe Macedonie, inlocuindu-lcu Timotei, monofizit recunoscut. In 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit, Sever al Antiohiei, care a condamnat in mod oficial Sinodul de la Calcedon in 518. Chiar daca in Palestina si in Siria, unii calugari aflati sub conducerea Sfantului Sava, intemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei, ramaneau ortodocsi si nu recunosteau ierarhia monofizita, cu cit anii treceau prapastia dintre necalcedoneni si ortodocsi crestea. Marea majoritate a sirienilor si practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din intamplare ortodocsii din aceste regiuni au primit numele de melkiti sau "oamenii imparatului".

Din pacate sinteza teologica a Calcedonului nu s-a putut impune in intreg Imperiul. Schisma monofizita demonstra ca pretul platit pentru unirea dintre Bisericasi Stat sau mai bine zis pretul platit de Biserica pentru pacatele Imperiului, constituia prima tragedie a lumii crestine.