Arhiva ortodoxa

Alaturi de structura romana de Stat si cultura greaca, credinta crestina a reprezentat un element de baza a Imperiului bizantin. Unitatea acestui Imperiu multinational a fost asigurata de religia crestina. Daca nu exista constiinta unei natiuni bizantine, exista in schimb o singura credinta, cea ortodoxa, care indeplinea in cadrul Bizantului multinational si un rol politic. Despartirea de credinta ortodoxa insemna nu numai lepadarea credintei celei adevarate, dar si lipsa de patriotism.Am vazut ca intelegand rolul si importanta crestinismului in viata publica a Imperiului, Teodosie I cel Mare, a luptat atat impotriva paganismului cat si a sectelor. Prin masurile si legile sale in favoarea crestinismului, el a spulberat definitiv iluzia paganilor, mai ales a filozofilor si a retorilor, ca religia lor ar putea sa mai reinvie.

In Imperiul de Rasarit, urmasii sai, Arcadius si fiul acestuia, Teodosie al II-lea, au dus la bun sfarsit hotararile luate in vremea lui Teodosie I cel Mare. Arcadius a amenintat chiar cu pedeapsa capitala pe toti functionarii care nu vor arata destula vigilenta in aplicarea legilor privitoare la cultul pagan. Din ordinul lui toate chipurile zeilor au fost distruse. De asemenea, Patriarhia de la Constantinopol a fost in chip deosebit reprezentata de Sfantul Ioan Gura de Aur, ales patriarh cu ajutorul eunucului Eutropius. In vremea lui Arcadius, succesorul in Orient al lui Teodosie I, atitudinea ferma a episcopului de la Constantinopol va consacra triumful invataturii de la Niceea: Sfantul Ioan are meritul de a fi impus aceasta invatatura intr-o perioada in care la Constantinopol partidul got era foarte puternic, iar gotii erau arieni. Sub Teodosie al II-lea, a carui domnie lunga acopera prima jumatate a sec. al V-lea, disputele hristologice au reaparut. Prima si una dintre cele mai importante este erezia nestoriana.

Sinodul de la Niceea stabilise ca Mantuitorul era in acelasi timp Dumnezeu si om. Discutiile vor pune accentul acum asupra modului in care cele doua naturi se unesc in persoana lui Iisus. La Antiohia, leaganul arianismului, se formeaza o invatatura conform careia cele doua naturi sunt distincte, iar dintre cele doua, cea umana este cea mai importanta., Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. Cand aceasta erezie era sustinuta de cineva care va ajunge si patriarh de Constantinopol, in cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulburari grave, care nu se vor limita numai la aspectul teologic. Ratacirea lui s-a mai numit si dioprosopism. Nestorie afirma ca persoana dumnezeiasca, este din veci si nu a putut fi nascuta din Sfanta Fecioara, ci aceasta a nascut numai persoana umana a Mantuitorului, cu care s-a unit persoana dumnezeiasca, fara sa precizeze cand si cum. Fecioara Maria nu poate fi numita deci Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare a omului Hristos (Antropotokos) sau Nascatoare de Hristos (Hristotokos). Impotriva lui Nestorie si a adeptilor sai au luat atitudine episcopii Alexandriei in frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic nu trebuie uitat ca aceasta disputa a capatat pe alocuri si semnficatii politice.

Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens in Orient, iar puterea titularilor sai deosebita in Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau detinerea hegemoniei religioase in Orient si erau acum nelinistiti de primatul acordat de sinodul din 381 Constantinopolului. Prin aceasta se explica in buna masura zelul ortodox impotriva lui Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al II-lea, ezitand un pic asupra fondului problemei, a convocat al III-lea Sinod Ecumenic care s-a tinut la Efes in anul 431 si la care au participat 187 de Parinti printre care si Timotei I, episcopul Tomisului. Din pacate, dupa Sinod erezia lui Nestorie se raspandeste in Persia, Asia Centralasi chiar India. Multi considera acest Sinod ca fiind in multe privinte mai degraba o victorie a lui Chiril impotriva lui Nestorie, si implicit impotriva Antiohiei.

Se parea ca dupa condamnarea nestorianismului, Imperiul crestin va avea o perioada de liniste, numai ca va izbucni o noua erezie, cea eutihiana sau monofizita. Prin opozitie fata de nestorianism s-a nascut erezia monofizita, care admitea in Hristos o singura persoanasi o singura fire, cea divina. Initiatorul acestei noi erezii a fost batranul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, luptator aprig impotriva lui Nestorie. El a dus la extrem invatatura Scolii din Alexandria despre unirea celor doua firi in persoana Mantuitorului, ajungand la o noua greseala: monofizismul sau eutihianismul. Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului de catre Eusebiu de Dorileum, arhimandritul Eutihie a fost chemat sa-si spuna punctul de vedere la un sinod local de la Constantinopol in noiembrie 448. Aici el a fost clar: "recunosc casi inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire". In urma acestei declaratii Eutihie a fost anatematizat mai intai de sinodul local din Constantinopol in 448. La randul sau papa Leon I cel Mare (440-461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului Flavian o scrisoare dogmatica, in care expunea clar invatatura ortodoxa despre cele doua firi din persoana Mantuitorului, socotind pe arhimandritul Eutihie "eretic periculos" pe drept anatematizat de Sinodul din Constantinopol. Fata de aceasta noua tulburare, intreaga chestiune a fost prezentatasi discutata intr-un nou Sinod convocat tot la Efes in luna august 449. Pentru violentele la care s-au dedat participantii in frunte cu Dioscur patriarhul Alexandriei, acest sinod este cunoscut in istorie sub numele de "sinodul talharesc". Acest sinod a provocat mare confuzie si haos. Eparhiile din Egipt, Tracia si Palestina au trecut de partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont si Asia Mica au avut curajul sa se opuna pe fata monofizismului promovat de Eutihie. Ca exponent al Bisericii Apusene, papa Leon cel Mare a condamnat si el pe Eutihie.

Dezbaterile teologice ale primei jumatati a secolului al V-lea au tradat pe langa lipsa unei cristalizari depline a invataturii crestine si o serie de interese politice izvorate mai ales din diferendul dintre Teodosie al II-lea si sora sa Pulcheria, avida de putere. Totodata, asemenea papilor in Occident, fondatori impreuna cu Leon I cel Mare ai monarhiei pontificale, patriarhii Alexandriei, Chiril si Dioscur, au incercat fara izbanda sa instaureze un fel de papalitate alexandrina. Spre deosebire de papalitatea occidentala, care tindea spre separarea de autoritatea imperiala, Biserica Orientului ramane acum o Biserica de Stat, supusa vointei imparatului, facand uz din ce in ce mai mult de limba greaca. Bizantul va capata astfel o fizionomie nouasi proprie, va fi locul unde se vor reuni marile Sinoade, iar Biserica se va acoperi de gloria unor personalitati de frunte ca cea a Sfantului Ioan Gura de Aur.