Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii
Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii
Pentru o vreme, Carol cel Mare a cerut de la fiecare preot din Imperiul sau sa cunoasca invataturile de baza ale credintei crestine si sa le poata explica poporului, in limba lui proprie, insa, mai tarziu, missa latina si reformele cultice romane vor fi acelea care vor exclude din cult toate particularitatile nationale ale popoarelor din vastul Imperiu roman, renascut in noaptea de Craciun al anului 800.
Reformele civile si bisericesti s-au desfasurat fara prea mare rezistenta. La alemanii din sud-vestul Germaniei, la bavarezii din sud, la francii de pe Rin si la Frizii din Tarile de jos, pretutindeni se organizasera episcopate (vreo 15 pe la anul 750). Acolo unde a trebuit sa se faca, insa, si uz de forta in masura mai mare, a fost la convertirea saxonilor, care locuiau in nord, intre Rin si Elba.
Invidiosi pe vecinii lor franci, care s-au crestinat si au primit, credeau ei, prea usor, credinta noua, Saxonii au navalit adeseori in tinuturile francilor devastandu-le si provocand multe distrugeri. In zadar au incercat misionarii Ewald cel Negru (monah) si cel Alb sa-i castige. Mai mult, fanatici propagatori ai vechii mitologii, saxonii subminau unitatea statului carolin-gian prin indemnuri la rascoale. Atunci, cu toata opozitia sfetnicului sau Alcuin, Carol cel Mare declara razboi contra lor. A fost nevoie de peste 30 de ani (772-804) pana cand imparatul i-a ingenunchiat, silindu-i sa se crestineze. La cea dintai dieta, din Paderborn din anul 777, o parte din saxoni s-a botezat. Un decret publicat in anul viitor oprea practicarea cultului pagan. Rascoala saxona nu intarzie: mai multe biserici crestine sunt distruse, noii crestinati batjocoriti si ucisi. Imparatul distruge Cresburgul, centrul fortificat al saxonilor, iar idolul lor national Irminsaule a fost nimicit.
Apar noi rascoale, in care armata saxona condusa de Widukind ucide un numar mare de crestini. Ca raspuns, Caril in anul 782 in orasul Verden executa intr-o singura zi nu mai putin de 4500 saxoni. S-a decretat pedeapsa cu moarte pentru cine nu se va crestina. Conducatorii saxoni, in frunte cu Widukind si Alboin s-au botezat. Nu mai putin de 8 noi episcopate au fost create aici: Bremen, Mlinster, Paderborn, Osnabriick, Hildesheim, Halberstadt si Minden, iar in anul 804 peste 10.000 familii de saxoni au fost ridicati si colonizati in rasaritul Elbei.
Dupa incercarile nereusite ale misionarilor britanici Wilfried si Wilibrord de a crestina Iutlanda (Danemarca) si tinuturile din sud, primul episcop de Bremen Willehad a incercat si el, dar cu prea putin succes. Episcopului Ludger din Munster, reuseste sa infiinteze o comunitate in insula Helgoland. Dintre toti cei plecati in nord sa predice Evanghelia cel mai cunoscut a fost Ansgar (Oscar) din Corvey.
La mesajul regelui suedez imparatul Ludovic Piosul infiinteaza arhiepiscopia de Hamburg (831), numindu-l pe Ansgar titular.
Dar greutatile nu intirziara : in anul 840 navalesc normanzii in Flandra, distrugindu-i baza materiala, iar in 845 regele Erich al Iutlan-dei ocupa si Hamburgul, intrerupind astfel pentru 10 ani opera atit de frumoasa a lui Ansgar.
Danemarca se va crestina complet abia sub Canut cel Mare (1014 -1053). Existau pe atunci 3 episcopii in Danemarca.
Plecat pentru a doua oara in Suedia, Ansgar se imprieteni cu regele Olaf si continua vreme de 13 ani opera de crestinare a tarii. Deplina crestinare a Suediei va avea loc spre sfarsitul secolului XI, dupa ce crestinii obtin in 1075 libertatea religioasa de la regele Inge, iar pe la 1160 regele Erioh cel Sfant va organiza arhiepiscopia din Upsala.
Norvegia a cunoscut pentru prima data pe crestini in secolul IX, cand regele Harald cel Frumos reuseste sa injghebeze pentru prima data un stat militar.
Regele Olaf Tryggwison (995-1000), educat in Anglia, a reusit sa- increstineze pe cei din insulele Orkney, Shetland si Hebride. Definitiva crestinare a norvegienilor continentali o implineste Olaf Haraldson (1014-1030).
Nici teritoriul Islandei nu a fost strain de misionari. La anul 1000, dupa o petrecere de cativa ani aici a printului normand Olaf Tryggwison si a preotului saxon Dankbrand, poporul islandez incheia o legatura de unire intre partidele crestine si pagane. Mentionam ca in secolul XI existau deja 2 episcopii in Islanda.
In legatura cu slavii de rasarit, de la Elba spre Marea Adriatica, putem spune ca s-a asociat interesul misionar papal cu cel politic al Imperiului franco-german, divizat in trei regate, in 843.
Arhiepiscopia din Salzburg a cautat sa activeze spre regiunile slave de la Dunare, spre cehi, moravi, panonici, croati si sarbi. Dar misionarii "latini", mai mult de origine germana, nu erau agreati de aceste populatii slave, asa ca incercarile de convertire erau legate mai mult de imprejurari politice. Locuitorii din Panonia, avarii in secolul VIII, au fost siliti de Carol cel Mare, in 796, sa se crestineze si apoi ei s-au pierdut in masa slavilor si a valahilor.
Daca in 845 s-au crestinat 14 jupani cehi la Ratisbona, acest fapt nu a afectat populatia ceha propriu-zisa, pentru ca jupanii erau fugari din Cehia-Boemia. Abia mai tarziu, in staruinta de a reprima misiunea bizantina a fratilor apostoli ai slavilor Constantin si Metodie, in Moravia si Panonia, dupa 870, prin actiuni combinate cu politica germana, care considera crestinarea ca o problema de stat, in 881 a fost cuprinsa Croatia in cadrul jurisdictiei arhiepiscopiei latine de la Spalato din Dalmatia.
La interventia politicii imparatilor germani Otto cel Mare si a nepotului sau Otto III, cneazul ceh Boleslav I (967-999) primeste o episcopie latina la Praga, in 973, in frunte cu saxonul Detmar sau Thietmai, dependent de arhiepiscspia din Maienta-Mainz.
La poloni, Evanghelia a ajuns din Moravia, in forma slavona-ortodoxa. Insa, la presiunea politica a imparatului Otto I, in 968 a fost creata o episcopie la Poznan, in partea vestica a Poloniei si subordonata Arhiepiscopiei din Magdeburg. Abia sub presiunea imparatului Otto III, in 991 s-a reusit insa ca polonezii sa se declare total supusi scaunului papal, platind cneazul Mieszko-Mieczislaw ca semn vizibil al supunerii "denarul Sf. Petru". In consecinta, Boleslav I cel Viteaz (Chrobry) urmand la tron (992-1025) s-a apropiat mai mult de papa Silvestru II, spre a evita astfel presiunea germana. Din aceasta colaborare s-a nascut, in anul 1000, Arhiepiscopia de Gnezno pentru poloni, cu episcopii la Kolberg, Krakow si Wroclaw.
