Arhiva ortodoxa

Succesorii imediati ai lui Iulian Apostatul, nu revin in intregime la politica religioasa dusa de predecesorii lor. Iovian a carui domnie a fost efemera, era crestin, el abrogand o serie de masuri discriminatorii, cum ar fi interdictia de a invata si a restitui Bisericii o serie de privilegii. Insa el nu s-a angajat in luptele interne ale Bisericii, ramanand chiar tolerant fata de paganism, limitandu-se numai la interzicerea superstitiilor.

Cei care i-au succedat lui Iovian, Valentinian I (364-375) in Occident si Valens (364-378) in Orient, au fost crestini, politica lor religioasa fiind marcata de o atitudine favorabila crestinilor.

Cateva din legile date acum, tind sa previna unele excese: limitarea intrarii in cler, nu exagereaza cu privilegiile acordate clerului; in plus, Valentinian se abtine in Occident de la interventia puterii seculare in problemele interne ale Bisericii, declarand ca acestea trebuie rezolvate de episcopi.

Politica celor doi imparati fata de paganism a fost relativ toleranta. Una din primele legi date acum si reinnoita in 370, mentinea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise inca din 364 , mai degraba din teama fata de magie decat din ostilitate fata de paganism, dar prin interventia proconsulului Ahaiei, Valentinian, misterele lui Eleusis vor fi autorizate. Nu trebuie exagerata nici toleranta lui Valentinian fata de crestini: una din legile sale inscrisa mai tarziu intr-un capitol consacrat crestinismului din Codexul lui Teodosie al II-lea, interzicea folosirea soldatilor pentru paza templelor pagane, inclusiv a templelor unde era celebrat cultul public. Acest lucru atesta o atitudine discriminatorie bazata pe criterii religioase din partea Statului.

In privinta lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinata de faptul ca fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea arianismul se va raspandi in randul populatiilor germane din stanga Dunarii si chiar din interiorul Imperiului, provocand mari tulburari in randul autoritatilor bisericesti si a populatiei crestine. Incepand cu anul 365 foarte multi episcopi vor fi alungati de pe scaunele lor. In atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat, pentru ca atat in Apus cat si in Rasarit traiau mari personalitati cum au fost Parintii Capadocieni, intre care s-a distins Vasile cel Mare (episcop intre 370-379), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele si succesorul sau Petru al Alexandriei. In Apus trebuie amintiti papa Damasus si Sf. Ambrozie al Mediolanumului. Valens a incercat sa-si impuna politica sa arianasi in Dobrogea, unde pastorea in acea vreme episcopul Bretanion, sarbatorit in calendarul ortodox la 25 ianuarie. Atunci cand Valens se afla in Dobrogea cu prilejul campaniilor sale impotriva gotilor si a vrut sa-l determine pe Bretanion sa treaca la arianism. In Istoria bisericeasca, Sozomen ne relateaza acest eveniment, spunand ca imparatul a intrat in bisericasi l-a indemnat pe Bretanion sa se uneasca cu arienii.

Episcopul de la Tomis si-a sustinut cu mult curaj punctul sau de vedere cu privire la invatatura Sinodului I Ecumenic de la Niceea, iar poporul l-a insotit. Afrontul adus imparatului prin acesta atitudine a atras dupa sine exilarea lui Bretanion, iar Biserica din Tomis a ramas astfel fidela Ortodoxiei. In Occident, dupa moartea lui Valentinian I a urmat fiul sau Gratian (375-378), un crestin pios chiar "prea credincios decat ar fi trebuit pentru un sef de Stat" asa cum afirma Rufin in Istoria bisericeasca. Politica sa religioasa este in primii ani de domnie asemanatoare celei duse de tatal sau. El confirma faptul ca problemele de ordin bisericesc trebuie rezolvate de episcopi, dar impune judecarea preotilor implicati in crime, de catre magistrati civili. In urma cererii formulate de papa Damasus (378) la un sinod local tinut la Roma, imparatul accepta ca Statul sa se ingrijeasca de punerea in aplicare a hotararilor luate de sinoade (expulzarea episcopilor depusi din scaun).

Interesant pare si edictul formulat de Gratian, prin care era permisa "libertatea de a se insela" (securitas erroris humani). Acest edict impus cu siguranta de catre arieni in timpul unei scurte vizite intreprinse de imparat la Sirmium, va fi aplicabil pentru o perioada scurta. Tulburarile provocate de arianism in perioada de dupa moartea lui Cosntantin cel Mare, au scos la lumina intreaga complexitate a noii situatii in care se gasea Biserica in raport cu lumea.

Adesea victoria risca sa se transforme in infrangere, iar sfarsitul unor persecutii in dependenta fata de autoritati. Adesea suntem foarte sensibili la riscul pe care il poate avea colaborarea excesiva a Bisericii cu Statul. Durerea unor perioade sumbre din istorie ne determina sa vedem cu ochi buni si obiectivitate un proces deosebit de complex: implicarea Bisericii in lume. Prin aceasta nu intelegem un particularism aparte al relatiei dintre Bisericasi Stat, nici adoptia formala de catre societate a unor ceremonii, simboluri sau rituri crestine, ci o profunda transformare a spiritului uman, care are loc la adapostul acestui proces, transformare greu de sesizat, dar deosebit de importanta prin consecinte. Este vorba de includerea in spiritul si constiinta umana a lui Iisus. Dupa Constantin, crestinismul devine cu adevarat destinul lumii, aceasta fiind si importanta deosebita a acestei perioade. Prima impresie lasata de secolul al IV-lea este aceea a unei convertiri ramasa "nominala". In aparenta, atat pe timpul lui Constantin cat si a urmasilor acestuia au loc foarte multe controverse legate de crestinism; in acelasi timp biserici splendide sunt ridicate in orase, sunt oficiate cu multa solemnitate slujbe, vesmintele liturgice sunt confectionate din aur si pietre pretioase. Intrebarea pe care ne-o punem este urmatoarea: putem observa o reinnoire morala sau crestinismul a influentat pur si simplu legile, obiceiurile si principiile Statului care l-a adoptat?

Constantin a decretat Duminica zi de odihna, a scutit de impozite Biserica si clerul, a acordat putere judiciara episcopilor, a protejat familia. Din pacate o parte a acestei legislatii "crestine" tindea sa acorde privilegii Bisericii, iar pentru a umaniza un pic viata era pastrata linia dreptului roman. In orice caz nu observam acum o o anumita criza de constiinta. Au fost in secolul al IV-lea domenii in care s-a inregistrat chiar o crestere a servilismului omului fata de Stat. Judecand aceasta perioada suntem tentati sa o facem in raport cu problemele pe care crestinismul le are astazi. Raportul dintre Bisericasi Stat, problemele de cultura sau societate au evoluat mult, astfel incat trebuie satinem cont de o crestere dificila, in care idealul crestin nu a fost atat de usor de impus. Primul obstacol al Bisericii din acesta perioada nu era nici imperfetiunea particulara, sau a Statului si societatii, ci paganismul. Nu putem judeca in mod corect realizarile din acesta epoca fara a intelege natura luptei.

Paganismul il reprezentam de obicei ca pe un cult adus idolilor, iar victoria Bisericii pare ceva simplu si firesc. Lucrurile sunt insa ceva mai complicate. In spatele adorarii idolilor se ascund mentalitati specifice si coerente, un ansamblu de idei si credinte profund inradacinate in oameni, care nu erau usor de eliminat si care nu au disparut nici pana astazi. Intr-un mod foarte general am putea descrie acesta viziune a lumii ca fiind legata de tendinta omului de a se lasa supus uneori irationalului din natura. Acesta ar conduce "destinul" pamantului si al celor care locuiesc pe el, omul prin aceasta fragilitate ajungand la un cult dominat de sacrificii. Pana la un oarecare punct omul poate ajunge sa domine aceste forte cu ajutorul magiei, dar nu reuseste sa le cunoasca pana la capat. Atitudinea fata de lume este dominata de teama, de un sentiment al dependentei fata de anumite forte misterioase: omul le poate invoca, dar nu le poate face inteligibile.

Crestinismul vedea in paganism o mare minciuna, o minciuna la adresa lui Dumnezeu: el se va concentra acum asupra luptei impotriva paganismului. Era vorba de o lupta pentru sufletul uman, pentru eliberarea sa din iadul care-i otravea constiinta si viata. In lumina acestui conflict intelegem mai bine ceea ce suntem tentati sa numim astazi un compromis cu lumea. Pe vremea persecutiilor, micul grup de crestini era prin lege exclus din viata publica. Urmasii lui Hristos nu puteau avea un rol activ in lume, ci numai de a-L marturisi pe Domnul prin cuvinte si sange. Odata cu edictul de la Milan lucrurile se schimba in mod radical: tot mai multi oameni vin la biserici, Biserica fiind plasata in centrul vietii Imperiului. Marturia martirilor a demonstrat inseparabilitatea religiei crestine de viata, afirmand ca omul apartine Imparatiei lui Hristos. Sensul mesajului crestin era ca Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat odata cu intruparea lui Hristos, devenind inceput al unei vieti noi in lume. In lumina acestei Imparatii nimic in lume nu mai putea pretinde pe viitor ca reprezenta o valoare absoluta: nici Statul, nici cultura sau familia. Totul era subordonat unicului Domn. De aici si refuzul crestin de a acorda imparatului apelativul de "Domn". Imparatul plasase Imperiul sau sub acesta protectie si se pregatea sa fie sanctionat acum de Bisericasi nu de idoli, asa cum o facuse mai inainte. Putea Biserica sa se eschiveze de la o astfel de sarcina? Nu, in masura in care folosind termenii Sfantului Atanasie, afirma: "Crucea nu a fost un dezastru pentru creatura, ci tamaduire".

Abolirea paganismului insemna nu numai inlaturarea idolilor si a cultului acestora, ci si etanseizarea nevoii care hranise aceasta necesitate. Pentru aceasta era nevoie de un sens autentic dat vietii, iar eventualele analogii intre crestinism si anumite forme pagane nu trebuie sa ne mire. Crestinismul a adoptat si asimilat chiar unele forme ale religiei pagane, pentru ca intentia sa era de a completa cu sensuri noi si autentice toate formele acestei lumi. Biserica nu a negat legatura sa cu religiile naturale, ci din primele veacuri a conferit acestei relatii semnificatia contrara pe care istoricii moderni ar fi dorit s-o vada. Ei explica totul prin "imprumut" sau "influente", in timp ce Biserica prin gura lui Tertulian a afirmat intotdeauna ca "sufletul uman este natural crestin". In consecinta religiile naturale si paganismul nu erau decat distorsiuni a ceea ce prin natura era adevarat si bun. Prin acceptarea unor forme preexistente Biserica nu facea altceva decat sa restituie lui Dumnezeu ceea ce-i apartinea, restaurand totodata "imaginea cazuta" a umanitatii. De aceea ar trebui sa ne intrebam mai degraba ce sens a dat Biserica formelor particulare pe care le-a adoptat.

Din acest punct de vedere, arhitectura sacra, care cunoaste o dezvoltare deosebita odata cu Constantin cel Mare este un exemplu interesant. Daca in perioada persecutiilor Biserica nu avea cladiri speciale pentru cult, aceasta se datora faptului ca era impiedicata sa aiba. Era vorba in aceasta reactie si de opozitia crestinilor fata de doua atitudini religioase reprezentate pe de-o parte de raportul evreilor cu Templul lor din Ierusalim, iar pe de alta de functia pe care o avea Templu la pagani. Pentru acestia din urma, templul era un habitaclu sacru al divinitatii, dar sacru estediametral opus profanului. In interiorul Templului puteau fi aduse sacrificii pentru oameni pentru a se concilia cu divinitatea, dar in afara lumea ramanea profanasi indepartata de Dumnezeu.

Vestea cea noua adusa de crestinism consta intr-o schimbare de atitudine: de acum Dumnezeu a ales pentru templu pe om, El nelocuind in "templele facute de mana omeneasca" (I Corinteni VI, 19). Astfel opozitia dintre sacru si profan era surmontata, pentru ca Hristos s-a intrupat, pentru a-l sfinti pe om si viata, pentru a-l uni cu Dumnezeu. Templul cel nou erau crestinii,iar adunarea lor era Biserica. Nu mai era ca altadata un "templu facut de mana omeneasca", ci Duhul Sfant facea din om, prin unire cu ceilalti frati ai sai, un templu viu. Locul unde se adunau crestinii era sfant, iar aceasta sfintenie se putea raspandi in intreaga lume. Crestinii incep sa-si construiasca templele lor, iar aceasta lucrare devine incepand cu Constantin una din principalele manifestari ale vietii bisericesti. Forma principala a templelor crestine a fost in sec. al IV-lea cea basilicala, ori acesta avea la origine un edificiu profan, destinat adunarilor numeroase, de genul tribunalelor, pietelor sau reuniunilor publice. Aceasta insemna ca prin construirea propriilor temple, crestinii respingeau deliberat atat modelul Templului din Ierusalim, cat si pe cel al templului pagan. Templul crestin era supus in intregime viziunii Bisericii ca o adunare a crestinilor. El are in centru o masa pentru savarsirea Euharistiei, care transforma aceasta adunare in Biserica, care ii uneste pe crestini, devenind templu al Trupului lui Hristos. Astfel existenta templelor crestine nu aducea nici o schimbare de fond Bisericii, dar ii conferea templului o semnificatie noua. Dupa edictul de la Milan, templul crestin inceta de a mai fi un loc de intalnire semi-clandestin, devenind centrul intregii vieti religioase din cetate. Odata cu inaugurarea Constantinopolului, Constantin punea bazele unui urbanism crestin, care va servi drept referinta pentru tot Evul Mediu crestin.

Biserica va incorona prin cupola ei intreaga cetate, protejand-o cu umbra ei, iar Constantinopolul va deveni centrul crestin al Imperiului. Tot acum o noua legatura "fizica" se stabilea intre Bisericasi lume. In fiecare oras martirul local este considerat drept "Sfantul Patron" al cetatii, iar rugaciunea din biserica "pentru toti si pentru toate" va fi considerata pentru acest spatiu precis. Biserica si cultul ei devenea principala forma de predicare a crestinismului intr-o lume inca pe jumatate pagana, scoala noii societati crestine. Raspunzand nevoilor acestei lumi, asumand-si functia de altadata a paganismului, Biserica plasa imaginea lui Hristos in centrul lumii.

Sanctificarea timpului, a naturii, a vietii, ferma convingere ca "prin Cruce am fost vindecati", iata sensul care uneori a fost considerat drept un "compromis" progresiv al Bisericii cu lumea. El trebuie masurat in functie de inspiratia sa initialasi nu in raport cu unele distorsiuni sau inadecvari aparute pe parcurs. Statul exercita chiar presiuni asupra Bisericii, episcopii aratandu-se adesea servili. Pana la urma insa cei slaviti de Biserica au ramas Atanasie cel Mare sau Vasile cel Mare si nu Eusebiu de Nicomidia; Statul se va supune adevarului lor. Pentru prima data principiul adevarului obiectiv, independent de orice alt lucru din lume era pus deasupra oricarei autoritati. In disputele de cuvinte se va forma constiinta omului modern: credinta sa in ratiune si libertate, capacitatea sa de a infrunta fara teama realitatea asa cum este, pentru ca Adevarul este deasupra realitatii. In secolul al IV-lea are loc o reconciliere cu lumea, o acceptare a culturii sale, a formelor sale de viata, a limbajului si a gandirii sale. Sfantul Vasile cel Mare si prietenul sau Sfantul Grigorie Teologul isi vor aminti toata viata cu placere de anii tineretii lor la Universitatea pagana din Atena (impreuna cu Iulian Apostatul). Reconcilierea s-a facut insa sub semnul Sfintei Cruci, lumea a capatat o finalitate, este conceputa ca o cale, o luptasi un progres.