Arhiva ortodoxa

Anastasius era un imparat in varsta (61 ani), dar competent si energic. Cunoscand opozitia fata de Sinodul de la Calcedon, el ramane fidel Henotikonului, mergand chiar spre o radicalizare a pozitiei anticalcedoniene. In Egipt el sustinea pe scaunul de la Alexandria fara echivoc, pe toti cei care erau impotriva Sinodului al IV-lea: Atanasie al II-lea, Ioan al II-lea, Ioan al III-lea de Nikiu, Dioscur al II-lea si Timotei al IV-lea146. Cu toate acestea, regimul inaugurat de Henotikon excludea un triumf radical al monofizismului si pemitea afirmarea unui calcedonism puternic, capabil nu numai sa se mentina, dar sa devina chiar dominant in mai multe scaune episcopale importante ale crestinatatii orientale. Acest calcedonism, ca reactie impotriva monofizismului, capata pe alocuri forma unei afirmari a limbajului hristologic antiohian. Asa se intampla cu partidul calcedonian de la Constantinopol, in vremea arhiepiscopilor Eufemius si Macedonius. Astfel marii teologi care in tabara monofizita concepeau lupta lor ca pe o aparare a Sfantului Chiril, puteau argumenta cu mai multa convingere ca sinodul de la Calcedon echivala cu o restaurare a nestorianismului. Acesti teologi monofiziti au gasit mai multa audienta la Curtea lui Anastasius, in special catre sfarsitul domniei sale. In afara Constantinopolului, scaunele de la Ierusalim (patriarhul Ilie, 493-516) si Antiohia (Flavian al II-lea, 498-512) erau ocupate de calcedoneni, dar trebuiau sa faca fata unei opozitii puternice si adesea violente.

Tabara anti-calcedoneana numara doi teologi de valoare: Filoxene, episcop de Mabug in Siria si un convertit de la paganism, Sever. Sirian, Filoxene nu cunostea greaca, fiind autorul mai multor scrieri impotriva Sinodului al IV-lea. Intre 506-507, atitudinea sa se va radicaliza prin cererea adresata episcopului sau, Flavian al Antiohiei, de a pronunta anatema impotriva Sinodului de la Calcedon. Dorinta nu i-a fost implinitasi trimite imparatului o scrisoare in care isi exprima parerea sa in materie de credinta, cerand sprijin imperial. De data aceasta, avand si sprijinul imparatului, Filoxene reuseste sa impuna patriarhului Flavian o retragere partiala: acceptarea condamnarii lui Nestorie si a eutihienilor, dar nu si a definitiei adoptate la Calcedon. In ciuda acestui compromis, monofizitii vor obtine la sinodul de la Sidon din 512, depunerea si exilarea lui Flavian. Noul patriarh va fi Sever, cel care va accepta Henotikonul (ca de altfel marea majoritate a calcedonenilor), dar ii va anatematiza pe Nestorie, Eutihie, Tomosul lui Leon si Sinodul de la Calcedon.

Nascut la Sozopolis, in Pisidia, Sever a primit o educatie aleasa in domeniul retoricii, filozofiei, dreptului si a limbii grecesti, fiind botezat la maturitate in anul 488. Atras la un moment dat de idealul monastic, el este initiat in asceza la Maiuma. Teolog stralucit, capabil sa critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios pozitiilor pe care le considera juste, el devine purtatorul de cuvant al unei hristologii despre care afirma a fi singura expresie legitima a Ortodoxiei chiriliene.

Succesul carierei sale il datoreaza personalitatii sale impozante si bineinteles patronajului imperial. In capitala Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, intre 508-511, desconsiderandu-l pe arhiepiscopul ortodox, Macedonie, prin promovarea in cantarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: "Care Te-ai rastignit pentru noi".

Toate acestea au produs agitatie in randul populatiei ortodoxe, ajungandu-se chiar la un sir de revolte. Intre cele mai importante miscari contestatare, care au avut loc acum se numarasi cea condusa de Vitalian, intre anii 513-515149. Acesta era originar din cetatatea Zaldapa, in sudul Dobrogei, unde indeplinea si functia de comes foederatorum, adica de comandant al trupelor de foederati, alcatuite in majoritate din barbari. Vitalian s-a declarat aparatorul credintei ortodoxe si a asociat la rascoala nu numai trupele de barbari, dar si pe cele romane din dioceza Traciei, precum si tarani din diverse regiuni. Nemultumirea taranilor se datora noului sistem de impozitare, instituit de Anastasius, care pe de-o parte reprezenta o degrevare a celor care se ocupau cu comertul si mestesugurile, dar pe de alta reprezenta o sarcina greu de suportat pentru populatia rurala. La acestea se adaugau unele masuri luate impotriva colonilor, cum ar fi cele inscrise in Constitutia din anul 500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor ramasi 30 de ani pe acelasi pamant si in general fiscalitatea severa, ce urmarea realizarea de economii. In aceste conditii, Vitalian ataca de mai multe ori trupele imperiale, ajungand chiar pana sub zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasius vor duce la numirea lui Vitalian in functia de magister militum per Thraciam si la promisiunea convocarii unui Sinod Ecumenic, sub presedentia papei. Numai ca papa Hormisdas punea ca prima conditie ca imparatul si toti episcopii orientali sa aprobe actele Sinodului de la Calcedon si Tomosul lui Leon, negocierile fiind in acest fel intrerupte. Vitalian ataca din nou Constantinopolul pe mare si pe uscat, flota sa este insa distrusa, iar el chiar daca scapa cu viata, isi va pierde titlul de magister militum per Thraciam. Obiectivul acestei rascoale a disparut odata cu moartea lui Anastasius in anul 518.

Tot in 518 au disparut si unele personalitati angajate in conflictul monofizit: Timotei al Constantinopolului, patriarhii ortodocsi exilati (Ilie al Ierusalimului si Flavian al Antiohiei). In curand se va incheia si un acord de pace intre Roma si Constantinopol, cu un triumf aparent al Romei si al Sinodului de la Calcedon. In ciuda aparentelor, Biserica din Constantinopol nu va adopta niciodata punctul de vedere roman cu privire la Acachie (succesorii sai, Eufemius si Macedonius, excomunicati de papi, vor fi venerati ca sfinti in Orient). Impacarea care va duce la unire, va fi de fapt impusa de un om, cu presepective largi, poate un adevarat vizionar: Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Viziunea sa era a unui Imperiu care ar fi unit Orientul si Occidentul, cu papa de la Roma intr-un sistem imperial, iar solutia teologica punea capat conflictului dintre aparatorii Sinodului de la Calcedon si opozantii lui din Orient. Tot acest demers implica abandonul Henotikonului. Numai ca politica religioasa a lui Zenon si Anastasius era interpretata in mod diferit in Occident sau in Orient. Occidentul considera mereu aceasta politica ca pe o tradare a Calcedonului, iar Orientul nu vedea in schisma dintre calcedoneni si necalcedoneni o ruptura definitiva. Cei care acceptasera Henotikonul si care-l interpretasera in sensul calcedonian nu erau considerati ca niste eretici. De aceea, Eufemius si Macedonius ai Constantinopolului precum si Flavian al Antiohiei si Ilie al Ierusalimului si-au pastrat reputatia, chiar daca au acceptat Henotikonul. De fapt meritul lor pentru pastrarea credintei calcedoniene era la fel de mare ca si cel al episcopilor Romei mai putin dispusi la compromis.