Politica de reconciliere cu Roma si ruptura cu Orientul
In vremea lui Justinian asistam la noi conflicte de
ordin religios. Chiar daca a fost ultimul imparat roman de pe tronul
Imperiului bizantin, el a fost si un domn crestin, un suveran constient
de originea divina a puterii sale. Notiunea de Imperius Romanus se
confunda cu cea de ecumenicitate crestina, iar victoria religiei
crestine peste tot pamantul nu avea mai putina valoare ca cea a
restaurarii puterii romane. Justinian considera ca prima indatorire a
unui suveran era "de a pastra intacta puritatea credintei crestine, de a
o apara impotriva oricarei perturbari, de a sprijini Biserica
Ortodoxasi Apostolica" amintindu-si ca "piosii si dreptcredinciosii
imparati care l-au precedat, aveau ca scop extirparea ereziilor si
mentinerea pacii in Sfanta Biserica a lui Dumnezeu".
Urmand aceasta directie, Justinian daduse inca din
anii 527-528 legi severe impotriva ereticilor si inchisese templele lui
Isis si Amon din Egipt216. In anii urmatori va lua si alte masuri
impotriva cultelor pagane si a evreilor carora le va cere sa foloseasca
in cultul lor textul in limba greaca a Septuagintei. In anul 529,
Justinian ordona inchiderea Universitatii din Atena un ultim refugiu al
paganismului. Prin aceasta atitudine Justinian nu facea altceva decat sa
se inscrie liniei antipagane adoptata de Teodosie I, insa prin
inversare si radicalizare isi apropria atitudinea lui Iulian:
invatamantul trebuia pe viitor sa se situeze in cadrul unei doctrine
oficiale definita de Biserica, imparatul avand indatorirea ca ea sa fie
respectata.
Justinian a precizat si granitele dintre legea laica
(civila) si cea monahala, mergand atat de departe incat a adus corecturi
si hotararilor Sinoadelor. Toata aceasta legislatie avea la baza
obligativitatea calugarilor de a ramane fideli votului dat lui Dumnezeu.
Cel care abandoneaza manastirea trebuie adus inapoi cu forta si daca
pleaca din nou, este trimis in armata, fŕra sa poata beneficia de
bunurile si de situatia sa juridica anterioara. In anul 529 a luat
masuri si impotriva unor aristocrati si a altor persoane, care se faceau
vinovate de practicarea in secret a riturilor pagane. Daca refuzau sa
se initieze in doctrina crestinasi sa se boteze, erau exilati si li se
confiscau toate bunurile.
In ceea ce priveste arianismul putem spune ca mai
dainuia la vremea aceea in Africa, Italia si Spania, regiuni ocupate de
vandali, ostrogoti si vizigoti. In lupta sa pentru apararea Ortodoxiei
imparatul Iustin I i-a fortat pe arieni sa treaca la credinta ortodoxa,
confiscandu-le averile si bisericile. Aceasta l-a determinat pe regele
Teodoric cel Mare al ostrogotilor sa protesteze la Contantinopol, unde
l-a trimis pe papa Ioan I (523-526), in anul 526. Din delegatia papala
mai faceau parte 4 senatori si epicopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea
era de a cere imparatului ridicarea sanctiunilor dictate impotriva
arienilor. Misiunea ambasadei s-a soldat cu un esec, la intoarcere papa
fiind inchis, iar Teodoric a conficat bisericile crestinilor ortodocsi
din Ravenna, dandu-le arienilor.
Victoriile militare ale lui Justinian au creat
premisele restaurarii Ortodoxiei, dupa cucerirea Italiei in anul 554,
imparatul dand asa-numita Pragmatica sanctio, prin care se restabilea
autoritatea bizantina asupra provinciilor italiene. Astfel se
restabileau si drepturile Bisericii Ortodoxe, Pragmatica sanctio, avand
inscrise atat legi civile cat si masuri de ordin religios: erau
recunoscute donatiile facute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goti,
fie de imparateasa Teodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau
retrocedate ortodocsilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate
de regii ostrogoti de la Teodoric pana la Totila.
Inca din momentul in care pe tronul Bizantului se mai
afla Iustin I, Justinian se gandea sa introduca in politica sa
religioasa o reconciliere cu Roma. Gandul sau era expresia unui proiect
mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. In haosul care domnea
atunci in Occident singura legatura dintre Bizantsi traditia romana era
papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, desi
acestia erau arieni din momentul in care Ulfila ii botezase pe goti in
secolul al IV-lea.
Justinian miza pe papalitate pentru restaurarea
puterii sale in Occident, in timp ce clerul roman ramanea fidel papei
Leon si Sinodului de la Calcedon. Numai ca atunci cand Justinian ajunge
pe tron in 527, situatia in Orient era diametral opusa fata de cea din
Occident. In Egipt, Biserica era in intregime in mainile monofizitilor,
iar in alte provincii adeptii Henotikonului sau monofizitii moderati
faceau legea. Biserica Antiohiei avea in frunte pe Sever, "creierul"
teologiei monofizite. Iustin si Justinian au incercat mai intai sa
constranga episcopatul Imperiului sa revina la credinta de la Calcedon,
dar noii episcopi numiti si consacrati la Constantinopol, trebuiau sa
faca apel la fortele de ordine pentru a-si ocupa scaunele. Agitatia era
tot mai mare si printre credinciosi, numai Palestina ramanand acum
ortodoxa. In Siria, la Edesa, nu departe de frontiera cu Persia, precum
si in regiunile indepartate ale Asiei Mici, ierarhia calcedoniana se
instala in forta. Pentru Egipt nimeni nu indraznea sa-l atace pe Sever
al Antiohiei si pe alti conducatori monofiziti care-si gasisera refugiul
aici.
In 531, Justinian schimba in mod radical politica sa:
el abandoneaza recurgeera la forta in schimbul unei politici de
compromis. Multi istorici pun acesta schimbare de atitudine pe influenta
exercitata asupra imparatului de catre Teodora, care nu ezita sa-i
ajute pe cei acuzati de erezie. Alti istorici vorbesc de o repartizare a
rolurilor intre sotsi sotie: sustinerea Ortodoxiei de catre Justinian
si a monofizitilor de catre Teodora ar fi fost de fapt o manevra
politica destinata prezervarii unitatii Imperiului, permitand celor doua
curente sa se sprijine pe puterea imperiala. Cu toate acestea Justinian
nu putea ignora amenintarile impuse de aceasta divizare religioasa, in
spatele careia statea separatismul de tip nationalist.
Astfel problema religioasa cea mai delicata ramanea
acum, aceea a monofizitilor, Justinian datorita influentei deosebite a
Teodorei avand o pozitie sovaielnicasi oscilanta. Pana in 536 el se
dovedeste ingaduitor fata de monofiziti, de aceasta atitudine
beneficiind multi episcopi monofiziti, printre care Severus, fostul
patriarh al Antiohiei, readus din exil. Justinian organizeaza o
intrunire intre 6 calcedoneni si 6 monofiziti moderati, care elaboreaza o
formula de credinta, pe care imparatul o promulga in 533 si pentru care
obtine si aprobarea papei Ioan al II-lea in 534. In aceasta formula de
credinta nu se vorbea de o singura fire sau de doua firi in persoana lui
Iisus Hristos, ci doar de Mantuitorul, care S-a intrupat, S-a facut om,
a fost rastignit si este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei
Treimi, de o fiinta cu ele. Aceasta formula nu a satisfacut nici pe
calcedoneni, nici pe monofizitii moderati, asa ca in 536 vine la
Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II-lea si il convinge
pe Justinian sa renunte la formula adoptata deoarece nu era ortodoxa.
Patriarhul Antim,care fusese unul dintre autorii formulei, este depus
din scaun si reincepe persecutia impotriva monofizitilor.
Cu timpul insa, prigoana a slabit, iar monofizitii au
facut noi progrese, mai ales datorita influentei pe care o capata niste
calugari invatati, Dometian si Teodor Askidas, partizani ai
origenismului (in lucrarea lui Origen, Despre principii, erau strecurate
unele greseli dogmatice: preexistenta sufletelor, Fiul subordonat
Tatalui, la sfarsitul veacurilor pacatosii de toate categoriile,
implicit diavolul, datorita marii bunatati a lui Dumnezeu vor invia cu
trupuri eterice si vor fi restabiliti in starea initiala de
nevinovatie), pe langa Teodora si imparat. In 543 se tine insa un sinod
local la Constantinopol, prin care erau condamnate noua propozitii din
scrierile lui Origen, iar numele sau era trecut printre eretici.
Indignat de aceste hotarari, Teodor Askidas indeamna pe Teodora si pe
Justinian sa faca o noua incercare de a atrage cel putin o parte a
dizidentei monofizite. Reconcilierea era acum impiedicata de o alta
problema, anume reabilitarea la Sinodul de la Calcedon a lui Theodor de
Mopsuestia, Teodoret de Cyrr si Ibas de Edessa, ale caror scrieri erau
considerate de monofiziti impregnate de nestorianism.
Teodor Askidas si ceilalti monofiziti cu trecere la
palat au reusit sa-l convinga pe Justinian sa dea in 544 un edict
teologic, «in trei capitole», prin care se condamnau unele lucrari ale
lui Ibas de Edessa, Teodoret de Cyrr (Scrierile acestuia impotriva lui
Chiril al Alexandriei si contra Sinodului de la Efes) precum si opera
lui Theodor de Mopsuestia. Patriarhii si majoritatea ierarhilor
rasariteni s-au opus dorintei imparatului, in schimb in Occident edictul
a fost privit, in general defavorabil.
Papa Vigilius, cunoscut si prin corespondenta purtata
cu episcopul Valentinian al Tomisului, a fost adus cu forta la
Constantinopol in 547 si "convins" de imparatul Justinian si de Teodora
sa adere la semnarea "celor trei capitole", ceea ce Vigilius a si facut.
Ecoul produs in Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe
Vigilius sa retracteze cele afirmate mai inainte. In vara anului 551,
Justinian indemnat de Theodor Askidas publica un nou edict, cunoscut sub
numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian impotriva
celor trei capitole". Noul edict provoaca o confuzie si mai mare
ingreunand impacarea, lucru sesizat si de imparat, ce va convoca in 553
al V-lea Sinod Ecumenic. Papa Vigiliu, invitat special sa se prezinte la
Sinod, motivand ca este bolnav si ca va raspunde in scris, trimite un
memoriu numit Constitutum, prin care exceptand un numar mai mare din
scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declara "cele 3 capitole" ortodoxe,
amenintand cu anatema pe oricine le va condamna. Participantii la acest
Sinod nu au tinut seama de protestul papii si au condamnat "cele 3
capitole", iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost din
nou anatematizati. Pana la urmasi papa a acceptat hotararile Sinodului.
Credinciosii din Milan, ca si episcopii si clericii din Nordul Italiei,
Istria, Venetia, Dalmatia, Galia si Africa au refuzat sa intre in
legatura cu papa care a urmat lui Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord
si el cu hotararile Sinodului V Ecumenic. Opozitia episcopilor din
Venetia si Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este
cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana, si a durat pana in 607,
cand episcopii venetieni si istrieni s-au impacat cu Roma.
|