| Papalitatea
Intre un Imperiu condus de catre un suveran care era
trimisul lui Dumnezeu pe pamant si un papa care cauta sa-si afirme
suprematia pe plan spiritual, relatiile au fost adesea deosebit de
complexe. La sfarsitul secolului al VI-lea, cand Bizantul pierdea
controlul Italiei, asumarea unui rol protector in zona era exclus, iar
papa care refuza iconoclasmul in secolul al VIII-lea se indrepta catre
carolingieni, adopta adaosul Filioque si incerca prin pretinsa "Donatio
Constantini" sa joace cartea propriei independente. "Cazul" Bulgariei a
acutizat conflictul. Cu toate acestea constiinta unitatii crestine
ramanea evidenta pentru credinciosi; pe malurile Bosforului, latinii
erau numerosi, majoritatea fiind constituiti din grupuri de pelerini
care doreau sa vada Ierusalimul sau din comercianti italieni. De
asemenea, la Roma puteau fi intalniti calugari greci si bizantini care
veneau sa viziteze orasul. Odata cu papa Leon al IX-lea (1049-1054) si
cu anturajul sau de prelati, precum cardinalul Humbert, ambitia
reformatoare devine tot mai evidenta. Revendicarea "libertatii
Bisericii" nu putea fi inteleasa de catre un bizantin, care nu separa
spiritualul de temporalitate. In aceste conditii, patriarhul Mihail
Cerularie a socat oarecum Roma prin afirmarea autoritatii sale asupra
Bisericilor de rit latin din Constantinopol. De aceea, in urma victoriei
normanzilor asupra bizantinilor, Leon al IX-lea a trimis la
Constantinopol o delegatie condusa de cardinalul Humbert, care avea si
misiunea supunerii lui Cerularie. Pana la urma s-a ajuns la Schisma de
la 1054, iar asazisa mobilizare pentru ajutorarea fratilor din Orient,
sub forma cruciadelor nu a facut decat sa modifice intentiile initiale.
| 
