Arhiva ortodoxa

Cruciadele si dominatia latina au lasat Imperiul Bizantin intr-o stare de epuizare economica accentuata, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate si cartiere intregi se gaseau in ruina, iar orasul isi revenea cu greu de pe urma celor intamplate in 1204. Celelalte localitati ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, sperantele revenirii la prosperitatea de alatadata fiind minime: negustorii venetieni si genovezi exploatau la maxim comertul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus in Asia Mica, la teritoriul Imperiului de la Niceea; in Europa, la Tracia si la o parte a Macedoniei: "un corp debil, slabit si mizerabil, avand un cap enorm, Constantinopolul" (Ch. Diehl). De jur imprejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care pana la cucerirea de catre turci, a trait din propriile resurse; despotatul de Epir si ducatul Nepratos, State grecesti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantina. Ducatul Atenei, a continuat sa apartina francezilor, dupa care a trecut in mana catalanilor,iar principatul Moreei a revenit in cele din urma Imperiului. In sfarsit, nenumaratele insule si o mare parte a localitatilor de coasta erau in mana genovezilor si a venetienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat si aflat in agonie, se gaseau Statele din Occident, Serbia, Bulgaria si turcii.

Aceasta era situatia in momentul in care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (12591282), au patruns in Constantinopol. In aceasta ultima perioada a Istoriei Bizantului (1261-1453) distingem doua etape: domnia lui Mihail al VIII-lea si cea a succesorilor sai. Anul 1282, cand moare Mihail al VIII-lea si ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptura insotita de decadenta bizantina; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv impiedicarea ofensivei latine in Orient, activitatea si succesul politicii facandu-l drept ultimul mare imparat al Bizantului.

Un om singur nu putea insa inlatura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu epuizat, de aceea succesorii sai nu au putut face mai mult decat sa intarzie deznodamantul final. Andronic al II-lea (1282-1328) si Andronic al III-lea (1328-1341) au asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan al V-lea (1341-1391), impreuna cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au vazut cum sarbii lui Dusan ajungeau la portile Constantinopolului precum si primele cuceriri turcesti in Europa.

Sub Manuel al II-lea (1391-1425) si Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitalasi la imprejurimile acesteia, iar calatoriile umilitoare ale ultimilor doi in Occident pentru a cere ajutor, au ramas infructuoase. "Nu se dorea decat profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic si a-l exploata economic", spunea Ch. Diehl.

Deznodamantul era deci inevitabil si a survenit in 29 mai 1453, cand ultimul imparat bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci. Situatia interna si externa a Imperiului In ultima perioada a Imperiului bizantin, imparatii au fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare, introducand noi taxe si impozite asupra unor categorii sociale exceptate pana atunci. Din pacate, aceste masuri nu au putut fi eficiente intr-un Stat al carui comert se afla in mana strainilor. Imperiul nu mai putea intretine flota si pe soldatii armatei terestre, platiti foarte rau, fapt pentru care aveau loc in mod frecvent revolte. Ca intotdeauna la Bizant, disputele religioase au fost reflexul agitatiei politice si mai ales al disputei in jurul unei eventuale uniri cu Roma.

Dupa moartea lui Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), coroana imperiala a revenit fiului sau minor, Ioan al IV-lea Laskaris (1258-1261), regenta fiind asigurata de un personaj de conditie modesta, George Muzalon. In fata acestei situatii, aristocratia condusa de Mihail Paleologul a eactionat violent: Muzalon este asasinat, iar regenta preluata de Mihail Palelogul. Acesta provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei si al clerului, ascensiunea sa datorandu-se meritelor sale si situatiei externe care impunea o conducere ferma. Tot acum asistam si la alcatuirea unei noi coalitii occidentale condusa de Manfred, regele Siciliei si fiul natural al lui Frederich al II-lea Hohenstaufen, care nelinistiti de consolidarea Imperiului de la Niceea se asociaza cu despotul Epirului, Mihail al II-lea (1237-1271), impotriva imparatului bizantin. Alianta a gasit sprijin si la regele sarb Uros I, nelinistit si el de ascensiunea Imperiului bizantin. In ciuda acestor dificultati, Mihail al VIII-lea, cu sprijinul fratelui sau Ioan Paleologul, a obtinut o victorie stralucita in toamna anului 1259 pe Valea Patagoniei, luandu-l chiar prizonier pe principile Ahaiei. El a fost mai tarziu eliberat in schimbul cedarii unor localitati din Peloponez. In vederea anihilarii unei eventuale contraofensive a venetienilor, Mihail al VIII-lea a incheiat in 1261 o alianta cu Genova, care a permis patrunderea pe piata bizantina a acestei republici maritime. Genovezii preiau practic in acest fel suprematia comerciala in Orient, detinuta pana atunci de venetieni.

Un alt eveniment deosebit de important a fost incoronarea lui Mihail al VIII-lea in Biserica Sfanta Sofia de catre patriarhul Arsenie pe 15 august 1261. Actul simboliza renasterea Imperiului bizantin si crearea unei noi dinastii care a domnit aproape 200 de ani. In schimb imparatul legitim, Ioan al IV-lea Laskaris, a fost izolat.

Pe plan extern, in aceasta perioada Imperiul bizantin era amenintat de occidentali: Grecia continua sa fie sub dominatia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir si cel de la Tesalia erau ostile Imperiului bizantin. De asemenea, in Nordul Peninsulei Balcanice, sarbii si bulgarii, isi marisera regatele in dauna bizantinilor, dar nu erau in stare sa organizeze actiuni ostile de mare amploare impotriva Imperiului decat printr-o politica de aliante.

In Occident, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte periculos dupa moartea lui Manfred, un dusman al papalitatii, cu Carol de Anjou devotat scaunului papal. Din acest moment incepe o perioada de aliante conjucturale cu sarbii lui Uros sau cu bulgarii tarului Constantin, impotriva lui Mihail al VIII-lea, puse la cale de Carol de Anjou. In aceste conditii, Mihail al VIII-lea s-a dovedit a fi un bun diplomat, reusind sa rezolve dificultatile in care se afla, mai mult prin abilitate politica decat prin forta militara. De partea sa l-a avut si pe regele Frantei Ludovic al IX-lea, cel care prin participarea la cruciada impotriva arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau Carol de Anjou sa atace Constantinopolul. Situatia conflictuala a fost atenuatasi de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X-lea (1271-1276), cel care in schimbul neutralitatii lui Carol de Anjou cere lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.