Comunitatea crestina infiintata de Sfintii Apostoli se numeste inca de la inceput "Biserica".
In ipostaza de comunitate crestina si de asezamant al mantuirii, Biserica trebuia sa existe, sa aiba membri, conducere, norme si viata proprie. Pe acestea le-a primit de la Sfintii Apostoli de la inceput, in forma potrivita cu natura, caracterul si scopul sau.
Organizarea Bisericii
Comunitatea de la Ierusalim era grupata in jurul Apostolilor si condusa de ei, traia in spirit de comuniune frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni (Fapte II, 42). Dupa plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducator al Bisericii era Iacob "fratele Domnului".
Afara de Apostoli si de Iacob, Faptele Apostolilor vorbesc despre "presbiteri", ca avand un rol important in viata comunitatii. Ei au primit ajutorul adus de Barnaba si de Saul de la Antiohia (Fapte II, 30), au luat parte la sinodul apostolic, sunt numiti in adresa scrisorii catre crestinii din Antiohia, Siria si Cipru (Fapte XV, 2, 4, 6, 22, 23; XVI, 16, 4). Diaconii, ca ajutatori la cult, la mese si la propovaduire, completau organele de conducere ale Bisericii din Ierusalim.
Celelalte comunitati crestine erau organizate asemanator. Conducerea lor o aveau Apostolii fondatori. Ei nu se stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le vizitau, le scriau, le supravegheau prin ucenici.
Diaconii - Caracterul sacerdotal al diaconiei e confirmat de textul din Fapte VI, 6; "pe acestia (diaconi) i-au pus inaintea Apostolilor si rugandu-se si-au pus mainile peste ei".
Prezbiterii - e primul nume intrebuintat pentru ceilalti slujitori ai comunitatilor, prin care se inteleg la inceput si preotul si episcopul. Instituirea lor prin hirotonie, cu post si rugaciuni, este dovedita de Faptele Apostolilor (XIV, 23), unde se spune ca Sfantul Apostol Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile infiintate in prima calatorie misionara.
Presbiterii mentionati mai departe, cand nu e vorba de cei de la Ierusalim sau de batranii propriu-zisi (ca in I Tim. V, 1), sunt de asemenea slujitori hirotoniti de Apostoli, iar dupa Apostoli de episcopi, carora li se cereau calitati morale deosebite. Pe asemenea preoti ai Bisericii invata Sfantul Iacob pe credinciosi sa-i cheme in caz de boala, iar nu pe batranii laici, ca sa se roage pentru ei (V, 14); pe presbiterii-preoti ii invata Sfantul Petru sa pastoreasca turma facandu-se pilda pentru ea (I, 5, 1-3); pe acesti presbiteri-preoti ii recomanda Sfantul Apostol Pavel, cand scrie lui Timotei, ca ei sa se invredniceasca de indoita cinstire (I Tim. V, 17, 19) ; de asemenea ii scrie lui Tit sa puna in fiecare oras presibiteri-preoti, precum i-a poruncit (Tit I, 5). Presbiterii erau deci slujitori bisericesti, hirotoniti de Apostoli sau de episcopi, avand rol si cinste de pastori si de invatatori. Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea comunitatii. Identitatea de nume cu preotii, (presbiter-episcop) nu poate induce in eroare asupra deosebirii lor.
Din "epistolele pastorale", scrise de Sfantul Apostol Pavel spre sfarsitul vietii sale, aflam ca episcopatul este o demnitate mai mare decat cea preoteasca. Timotei si Tit sunt episcopi in acest sens. El le porunceste in calitatea lor de episcopi sa puna presbiteri - preoti in orase, ceea ce ne indreptateste sa intelegem ca inca inainte de sfarsitul epocii apostolice, numele de preot si de episcop primesc sensul in care sunt cunoscute mai tarziu.
Harismaticii sau pnevmaticii erau unii crestini inzestrati de Dumnezeu cu diferite daruri, numite harisme. Ei nu erau alesi de comunitate, nici asezati prin hirotonie si se bucurau de mare cinste pentru harul lor.
Sfantul Apostol Pavel numeste de mai multe ori asemenea harisme. Locul cel mai insemnat este cel din Epistola I catre Corinteni (XII, 28-30), in care Apostolul spune ca Dumnezeu a pus pe unii in Biserica Apostoli, pe altii prooroci, pe altii invatatori; dupa aceea darul minunilor, al tamaduirilor, pe al ajutoarelor, pe al carmuirilor, pe al vorbirii in limbi ( Rom. XII, 6-8; Efes. IV, 11).
Raporturile cu iudaismul
Dorinta iudeilor ca si crestinii recrutati dintre pagani sa respecte Legea mozaica, ingreuna foarte mult convertirea paganilor si denatura sensul crestinismului, aservindu-l iudaismului.
Sfantul Apostol Pavel a avut serioase greutati in Galatia si la Corint, unde iudaizantii rigurosi cautau sa aduca pe crestini la Legea mozaica, spunand ca nu se pot mantui fara pazirea ei. Evenimentele istorice au contribuit la lamurirea situatiei, separand tot mai mult crestinismul de iudaism. Razboiul de sub Nero, a motivat plecarea crestinilor din Ierusalim si desolidarizarea lor de compatriotii revoltati. Dupa anul 70, la Ierusalim s-a infiintat o comunitate noua, in care elementul iudaizant nu mai avea putere.
Caderea Ierusalimului
Epoca apostolica se considera incheiata cu caderea Ierusalimului si distrugerea templului in urma razboiului iudaic (66-70). Prezenta armatei romane la Ierusalim producea nemultumiri intre iudeii din Palestina, care suportau greu stapanirea romana si incercau miscari de eliberare. Sub imparatul Nero, la 65-66, izbucneste in Palestina o rascoala care se transforma intr-un razboi greu. Dupa moartea imparatului Nero (68) si a generalului Vitellius (69), Vespasian este proclamat imparat si lasa conducerea razboiului fiului sau Tit. Tit va cuceri orasul, iar templu va fi ars (august 70).
Pentru iudaism, distrugerea templului si pierderea Ierusalimului a avut o importanta epocala. Cultul mozaic cu sacrificii sangeroase, devenea imposibil, sinedriul se desfiinta, functiunea de mare preot (arhiereu), de asemenea. Darea sau birul catre templul din Ierusalim (didrahma) se percepe de acum inainte de catre statul roman. Conducerea spirituala a iudaismului au preluat-o scolile rabinice din Babilon si Tiberias.
La Ierusalim, se ridica temple pagane si se interzice sub pedeapsa de moarte stabilirea iudeilor. In noul oras, se formeaza o comunitate crestina din pagani convertiti.
