Ultimii
ani din viata lui Justinian au fost plini de amaraciune. Dupa moartea
Teodorei, erorile politicii generale si viciile administrative au dus la
o slabire a autoritatii imperiale. Cu toate neajunsurile interne sau
cele de ordin religios si politic, inerente unei perioade zbuciumate si
cu toate ca multe din recuceririle teritoriale nu au putut dura prea
mult, domnia sa reprezinta o culme de realizari. Domnia sa nu a
insemnat, asa cum el si-ar fi dorit, inceputul unei ere noi, ci
sfarsitul unei epoci muribunde. Nu i-a fost dat lui Justinian sa
renoveze Imperiul. El a reusit numai sa-l restaureze in exterior si
aceasta pentru scurta vreme, dar in interior statul roman tarziu
imbatranit, nu a putut fi regenerat. De aceea, nici realizarile externe
nu au putut dura, fiindca nu au avut o baza solida. Insuccesele lui
Justinian se datoresc planurilor sale prea ambitioase, precum si
vremurilor destul de vitrige , in care i-a fost dat sa incerce
implinirea lor.
Un
aspect important al domniei lui Justinian a fost insa implicarea sa in
problemele de ordin religios. Atat imparatul cat si imparateasa Teodora
au considerat problemele hristologice drept esentiale pentru binele
spiritual al societatii si pentru propria lor mantuire. Masurile
coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii
opozanti ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera
a fi responsabilitatea unui imparat crestin: a rasplati virtutile si a
corecta greselile supusilor. El nu se considera infailibil si de aceea
adesea schimba tactica. El a acceptat in mod indubitabil conceptul
traditional crestin conform caruia episcopii adunati in sinod erau
martorii Adevarului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al
lui Justinian in problemele religioase a fost atitudinea sa brusca, spre
sfarsitul vietii, impunand Bisericii invatatura gresita a
aftarodochetismului. Demersul sau nu avea nici o ratiune politica.
| 
