| Monofizismul
Doctrina profesata de Chril si adeptii sai nu era in
intregime ortodoxa. In incercarea de a diminua importanta naturii umane a
lui Iisus, ei se indepartasera atat de tare incat recunosteau numai una
singura, cea dumnezeiasca: putem vorbi acum de o noua erezie cea
monofizita, care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor
nestorianasi ariana. Cand aceasta noua invatatura a fost predicata de un
calugar de la Constantinopol, Eutihie, ea a obtinut imediat si
aprobarea patriarhului de la Alexandria, Dioscur, cel care-i succedase
lui Chiril. Acesta va avea de-a face imediat cu opozitia papei Leon cel
Mare, ingrijorat nu atat de erezie, cat de ambitia patriarhului de
Alexandria.
In acest timp imparatul Teodosie al II-lea, aflat ca
de obicei intr-o situatie delicata, convoaca la Efes in anul 449 un
Sinod cunoscut sub numele de "sinodul talharesc", pentru ca Dioscur a
vrut sa-si impuna punctul de vedere monofizit prin violenta. Dupa
moartea lui Teodosie al II-lea, pentru a pune capat situatiei
tensionate, noul imparat Marcian convoaca Sinodul de la Calcedon din
451, care constituie al IV-lea Sinod Ecumenic. La lucrari au asistat si
trimisii papei, iar hotararea finala a fost ca in Hristos exista doua
naturi, una divinasi una umana, unite intr-o singura persoana,
neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite. Sinodul a
elaborat si un numar de canoane dintre care cel mai important este al
XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la Constantinopol din
381, facandu-se un pas inainte in fixarea rangului de intaietate, pe
care il are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunostea papei
un primat de onoare, dar afirma si egalitatea scaunului din noua Roma
(Constantinopol) cu cel din vechea Roma, justificandu-se prin aceea ca
la Constantinopol este sediul guvernului, al Senatului si al
imparatului. Impotriva acestei hotarari se va ridica papa, care nu
recunoaste canonul, dar si ceilalti patriarhi de Alexandria si Antiohia.
Ultimii doi isi justificau pozitia prin faptul ca erau scaune
apostolice si prin renumele scolilor lor de teologie. Tot prin canonul
28 se stabilea aria jurisdictionala a Patriarhiei de Constantinopol,
care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul si Asia, la acestea
adaugandu-se teritoriile din afara granitelor Imperiului, adica
crestinii aflati sub dominatie barbara. Tot acum se pare ca Biserica din
Egipt va abandona limba greaca pentru cea copta. Astfel, disputele
teologice vor masca opozitii nationale si aspiratii mai vechi de
independenta.
Peste cativa ani, imparatul Zenon (474-491) va sesiza
pericolul si in 482 va da un edict de unire care cauta sa aminteasca
cat mai putin despre cele doua naturi ale Mantuitorului sau despre
hotararile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii
nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel incat se
va ajunge la hotararea extrema de excomunicare si anatematizare a
patriarhului de Constantinopol. Acesta, in persoana lui Acaciu, va
riposta si va sterge din diptice numele papei, ajungandu-se la prima
schisma intre cele doua Biserici, cea din Orient si cea din Occident.
Aceasta separare a durat pana in anul 518. In ce priveste atitudinea
Bisericii din Tomis fata de Sinodul de la Calcedon, trebuie remarcat ca
episcopul Alexandru, nu a putut fi de fata la lucrari, dar a semnat
actele un an mai tarziu, adica in 452. Prezenta lui Alexandru la acest
Sinod a fost impiedicata probabil de situatia politica destul de tulbure
de la Dunare, unde in vremea aceea hunii erau desosebit de periculosi.
Marcian a murit in ianuarie 457 si odata cu el a luat sfarsit dinastia teodosiana, pe care el a continuat-o printr-o alianta.
| 
