Desi sub aspect istoric monahismul a luat nastere ca organizare duhovniceasca bisericeasca in primele veacuri crestine, exista totusi recomandari de a incerca sa-i cautam originea primara in Vechiul Testament.
Care este motivatia? Se porneste de la ideea ca in conceptia biblica si iudaica orice act sacru este incompatibil cu sexualitatea. Astfel, preotii se abtineau de la relatiile sexuale inainte de a sluji la templu (Levitic 22, 3), considerandu-se ca odata cu actul conjugal se introduce si necuratia, si astfel nu te mai poti "apropia de cele sfinte" (Levitic 15, 18).
La fel si arhiereul cand isi exercita functiile sacre, facea abstinenta sexuala. Vedem mai bine acest lucru prin pregatirea primirii din partea poporului, prin Moise, a teofaniei de pe Sinai. Astfel Dumnezeu ii spune lui Moise: "Pogoara-te si graieste poporului sa se tina curat astazi si maine si sa-si spele hainele, ca sa fie gata pentru poimaine" (Levitic 19, 10-11). Pogorandu-se deci Moise din munte la popor, el a sfintit poporul, si spalandu-si hainele, le-a zis: "sa fiti gata pentru poimaine si de femei sa nu va atingeti" (Levitic 19, 14-15).
Astfel, cerand Moise poporului sa fie sfant prin infranare timp de trei zile de la raporturile sexuale, rezulta ca sfintenia in gradul cel mai inalt se ajunge prin abtinerea de la raporturile sexuale. De aici vedem apoi ca daca poporul Israel, caruia Dumnezeu nu i-a vorbit decat un ceas, si nu a putut auzi glasul lui Dumnezeu fara a se fi sfintit vreme de trei zile, chiar de nu s-ar mai fi urcat pe munte si nu ar mai fi intrat in norul des, atunci Moise, acest prooroc, acest ochi luminos al intregului popor, care s-a aflat tot timpul inaintea lui Dumnezeu si a vorbit cu El gura catre gura (Numeri 12, 8), cum ar mai fi putut el insusi sa continue starea de om casatorit? Caci Moise dupa ce a inceput sa propovaduiasca nu s-a mai apropiat de femeia lui, nu a mai avut copii, nu a mai zamislit, pastrandu-si viata pentru a o pune in slujba lui Dumnezeu; cum oare ar fi putut petrece 40 de zile si 40 de nopti in Sinai, daca ar fi fost retinut de legaturile casniciei? se intreaba Sfantul Epifanie, iar Fericitul Ieronim continua: "Este tocmai acest Moise, care, dupa ce avusese parte de o infricosata viziune, un inger sau Domnul insusi vorbind de pe rug nu s-a mai putut apropia nimeni de el fara a-si dezlega mai intai curelele incaltamintei si fara a lepada legaturile casatoriei."
E de remarcat faptul ca exegeza rabinica spune ca "scoaterea incaltamintei din picioare" (Iesirea 3, 5) trebuie inteleasa ca renuntare la raporturile sexuale. Pentru acest motiv traditia iudaica invata ca din ziua in care Moise a fost investit cu misiunea sa profetica, si-a incetat viata conjugala. Datorita relatiilor constante de maxima apropiere cu Dumnezeu, pentru Moise castitatea trebuie sa fie definitiva, in timp ce pentru restul poporului, avea doar un caracter temporar.
Abstinenta sexuala temporara facea parte si din riturile preliminare plecarii intr-o expeditie militara, fiindca israelitii considerau razboiul ca o actiune sacra, de unde si expresia: "qiddes milhama", insemnand "a declara (in sens de a sfinti) razboiul".
Asa se explica faptul ca David ajungand cu tinerii care il escortau la preotul Abimelec si ii cere sa manance paine, iar acesta neavand decat paine sfintita de care nu se atingeau decat preotii, consimte totusi sa i-o dea, cu conditia ca tinerii sa fie in stare de curatie sub aspect sexual (I Regi 21, 2-7).
Abstinenta temporara se mai impune apoi si ca rit penitential, in situatii critice amenintate de nenorociri, cum a fost de pilda potopul, cand Noe si fiii sai trebuiau ca pe toata perioada sa traiasca in abstinenta sexuala (Facere 6, 12-18; 8, 16). La fel si profetul Ieremia vazand dinainte ruina ce ameninta tara, primeste porunca de a nu se casatori (Ieremia 16, 1-4).
In contextul vietii traita in curatie este si votul nazireatului (Numeri 6, 2). El putea dura intre 30 de zile, un an sau toata viata, si constituia un angajament moral de a trai o viata de sfintenie, consacrata Domnului.
In concret, cel care depune acest vot, barbat sau femeie, trebuie sa evite cu desavarsire atingerea unui cadavru, sa nu-si tunda, nici sa-si rada parul, abtinandu-se in acelasi timp de la bauturile alcoolice, sau de la oricare alte placeri care sa-l duca la necuratie (Numeri 6, 3-6).
In acest context este potrivit sa ne referim si la secta esenienilor, si sa aratam ca desi exista datoria de a procrea, bazata pe porunca lui Dumnezeu (Facere 1, 28), unanim recunoscuta si aplicata in iudaism, cei apartinatori sectei esenienilor, dupa marturiile lui Iosif Flaviu (Antichitati iudaice 18, 1, 21) si ale lui Filon din Alexandria (Apologia iudeilor 11, 14) traiau totusi intr-o totala abstinenta, renuntand la casatorie. Daca erau totusi si esenieni casatoriti, singurul scop al familiei viza exclusiv procrearea. In afara datoriei de a "prelungi" specia, barbatii nu se atingeau de femei.
Iosif Flaviu inrudeste termenul de "esenian" cu cel de "sfintenie", caci acestia mai presus de toate s-au facut slujitori ai lui Dumnezeu, care nu sacrifica animale, ci considera mai potrivit sa-si faca gandurile demne de un om sfintit. Inruditi cu esenienii sunt terapeutii, numiti si "rugatori", fiindca savarsesc o neintrerupta liturghie spirituala. Si precum marelui preot cand slujea in templu i se impunea abstinenta sexuala, tot astfel si terapeutii considerand ca indeplinesc o necontenita liturghie spirituala, si-au impus o abstinenta sexuala definitiva.
Pe de alta parte, pentru a nu calca porunca lui Dumnezeu care impunea procrearea (Facere 1, 28), multi esenieni isi infiau copii, sau multi intrau in comunitatea eseniana, fiind inaintati in varsta, dupa ce si-au indeplinit datoria (procrearii) fata de neamul omenesc.
Tonul monahismului crestin l-a dat in istorie Sfantul Apostol Pavel, punand bazele votului fecioriei pe un fundal eshatologic: "chipul lumii trece" (I Corinteni 7, 31), iar "eu vreau ca voi sa fiti fara grija (fiindca) cel necasatorit se ingrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului, pe cand cel casatorit se ingrijeste de ale lumii, cum sa placa femeii" (I Corinteni 7, 32-33).
Aceste cuvinte ale Apostolului au devenit de acum inainte normative in mentalitatea si comportamentul crestin din veacurile urmatoare, exceland cu operele patristice din epoca de aur, in care cele mai luminate si mai de elita spirite au dedicat fecioriei nu numai pagini nemuritoare, ci propria lor viata. Ei au gasit in feciorie expresia celei mai inalte forme de sfintenie prin asemanarea cu sfintenia lui Dumnezeu, proclamand ca in feciorie "imago Dei luceat".
Sfantul Iustin Martirul si Filosoful ne da marturie ca in sec.II "foarte multi de ambele sexe, instruiti din copilarie in invatatura lui Hristos, raman nestricati pana la saizeci de ani si eu ma laud ca in fiecare stare se gasesc asemenea oameni".
Origen este primul care introduce termenul de "asceza" (ascit) referindu-se la lupta lui Iacob cu ingerul. Iacob este numit ascet. Manastirea se va numi asketerion, iar monahul prin infranare se va numi ascet.
Accentuand frumusetile duhovnicesti, monahul nu reprezinta numai o conditie solitara (monos = unic, singur), ci si o unitate de simtire si actiune daruita din iubire lui Dumnezeu si oamenilor. Prin aspectul sau exterior, calugarul (batran frumos) face ca in fiinta lui sa iradieze frumusetile duhovnicesti patrunse de harul divin.
Cauzele aparitiei monahismului
Referindu-ne la cauzele care au determinat aparitia monahismului, se apreciaza ca odata cu patrunderea maselor de pagani in crestinism, o data cu legalizarea acestuia aduc tot felul de obiceiuri si datini, incat datorita superficialitatii vietii duhovnicesti, credinciosi dornici sa traiasca viata crestina in profunzimea ei, s-au retras din tumultul vijelios al lumii, spre a asculta glasul lui Dumnezeu in pustiuri, asemenea lui Ilie, a Sfantului Ioan Botezatorul si chiar al Mantuitorului.
Dupa cum remarca Paul Evdokimov, din punct de vedere istoric, monahismul se explica inainte de toate prin revolta cea mai radicala impotriva raului si a domniei lui in lume si printr-un "NU" categoric fata de orice compromis, fata de orice conformism.
Violenta lui cu totul evanghelica impunea parasirea formelor confuze, echivoce ale acestei lumi si sugera formarea unei cetati de calugari la marginea acestei lumi. Nostalgia imparatiei lui Dumnezeu se opunea prea omenescului din Imperiu, numit poate prea devreme Imperiu crestin. In al doilea rand trebuie sa notam ca in timpul persecutiilor, manifestarea maximalismului credintei crestine, marturisirea ei infipta ca o teapa in trupul lumii apartinea martirilor pe care Biserica ii venereaza ca pe insasi inima ei si ii numeste "ranitii de iubirea lui Hristos".
Martirul il propovaduieste pe Hristos devenind "spectacol" inaintea lui Dumnezeu, a ingerilor si a oamenilor si se ridica la rangul de semn viu si izbitor al devotamentului total fata de Dumnezeu.
Origen, a lansat un cuvant destul de crud pentru noi toti zicand ca vremea pacii este propice lui Satan, care ii fura lui Hristos martirii, iar Bisericii slava. Concordatul lui Constantin instaleaza Biserica in istorie si ii ofera un statut legal si o existenta "pasnica", sub protectia statului si a legilor lui. De atunci, marturia pe care o dadeau martirii despre unicul si ultimul lucru necesar existentei trece in monahism si se transforma aici in slujire harismatica a maximalismului eshatologic. Starea monahala va fi considerata ca un al doilea Botez. Astfel, "Botezul ascezei" inlocuieste "Botezul sangelui mucenicilor".
Altii apreciaza ca nu numai evlavia i-a dus pe oameni in pustiu, ci si nedreptatile care ii apasau pana la insuportabil in societatea sclavagista, in care omul era considerat unealta insufletita la dispozitia stapanului sau. S-a remarcat astfel ca taranii copti se faceau adesea calugari pentru a scapa de impozite, de recrutarea fortata si de exploatarea marilor proprietari de pamanturi care ii oprimau.
Sclavii, la randul lor, gaseau in manastiri un loc de adapost impotriva stapanilor lor, adesea foarte cruzi. Aceasta este, probabil, cauza profunda a numeroaselor tulburari iscate de calugari in sec. IV-V si mai tarziu. Asa se face ca sinodul de la Calcedon (451) a ajuns sa interzica admiterea in manastiri ca monahi a sclavilor care au fugit de la stapanii lor. Asemenea masura este posibil sa fi fost luata sub presiunea puterii imperiale, caci imparatii Bizantului au interzis sclavilor, prin numeroase edicte, sa-si paraseasca stapanii pentru a se face calugari.
Fericitul Ieronim, referindu-se la Pavel din Teba, primul eremit, spune ca acesta, s-a retras in singuratate spre a nu fi prins si ucis de urmaritori. Apoi si-a facut placerea din ceea ce la inceput a facut din necesitate (necesitatem in voluntatem vertit). La fel si Sfantul Ioan Casian spune despre ava Moise ca s-a retras in pustie spre a scapa de pedeapsa capitala in urma comiterii unei omucideri.
Se apreciaza nu fara argumente ca persecutiile sangeroase impotriva crestinilor, i-au determinat sa gaseasca imparatia lui Dumnezeu in afara cetatii. Spre exemplu e bine cunoscut faptul ca persecutia lui Diocletian a marit numarul monahilor din Egipt.
Altii apreciaza ca aparitia monahismului a fost determinata de prea multe dispute si controverse dogmatice, cu teoretizari abstracte si extrem de tulburatoare a vietii bisericesti si in special a evlaviei crestine.
Aparitia monahismului este pusa apoi si pe seama navalirii popoarelor migratoare in imperiu, care prin salbaticia si prin obiceiurile lor au derulat viata duhovniceasca a crestinilor dornici de desavarsire.
Scaderea disciplinei bisericesti, atat la nivelul clerului, cat si a credinciosilor au creat multa sminteala in randul celor care cautau modele de viata sincera daruita lui Dumnezeu. Si astfel au preferat viata linistita din pustie.
Nu este lipsit de motivatie aparitia monahismului determinat de indiferentismul si formalismul care se instituie in viata credinciosilor, in defavorul pietatii interioare traita la cotele autentice. Rugaciunile, posturile, participarile la cult si la activitatea sfintitoare a Bisericii si-au pierdut cu timpul caldura si lumina sufletului dornic de a se impartasi de viata divina, acestea devenind simple impliniri ritualistice si traditionale, pline de fast si de grandoare.
Sufletele care doreau profunzimea trairii crestine, o vor cauta prin izolarea de traditionalismul formal care nu-i mai satisfacea. La inceput s-au retras la marginea cetatilor, apoi in izolarea pustiului, si pe urma s-au organizat in comunitati fratesti, spre a-si uni si implini in comun idealul desavarsirii crestine, pe care lumea cu "forfota" ei tulburatoare, plina de placeri si patimi, nu-l mai putea oferi incat in monahism s-au intalnit "toti cei care dispretuiau desertaciunile lumesti, toti cei care aveau oroare de bicisnicia si josnicia vietii, toti cei dezgustati de existenta lor lipsita de perspective, toti cei care simteau nevoia de a se pune in slujba unui ideal superior: fecioare fara prihana, mame care nu se puteau mangaia pentru ca fiii lor nu mai erau, intelepti si filosofi dezamagiti de stiinta vechilor scoli ale Alexandriei, dar insetati de mai multa certitudine, ostasi care au marsaluit prin lume pana au obosit trupeste si sufleteste, nedreptatiti si ingenunchiati ai unei societati guvernate de legi nemiloase, marturisitori ai credintei care, inca insangerati de pe urma schingiuirilor la care-i supusesera prigonitorii, venisera sa prinda noi puteri si sa-si stampere curajul la izvorul racoritor al rugaciunii si pocaintei".
Valoarea monahismului si raspandirea lui
Oricare ar fi cauza aparitiei monahismului, fapt este ca in sec.al IV-lea de-a lungul Vaii Nilului s-au asezat "Parintii desertului", parasind Delta fertila, spre a organiza un "paradis" in care pustiul a devenit un fel de "rai", iar vietuitorii lui s-au transformat in "ingeri pe pamant", cum spune Lucien Regnault, care timp de patru decenii le-a studiat viata si activitatea, spre a le consemna ca documentar de netagaduita autenticitate.
Aceasta carte si multe altele asemenea ei, reusesc sa schimbe imaginea cu care romanele lui Flaubert si Anatole France ii stigmatizeaza pe acesti eroi ai desertului ca pe "niste fantome zburlite, umbre zdrentaroase, naluci de fapturi omenesti". Faptul ca Jacques Lacarriere isi intituleaza cartea despre ei: "Les hommes ivres de Dieu", Paris, 1975 (Oamenii beti de Dumnezeu) si se intreaba daca acestia "au fost nebuni sau sfinti" (p.11), determina pe Lucien Regnault sa raspunda printr-o alta intrebare: "nu toti sfintii sunt oare nebuni in ochii unei intelepciuni mult prea omenesti?"
Sa analizam putin aceasta dilema care pune in alternativa: "nebuni sau sfinti". Inca de la inceput apreciem ca prea usor au fost descalificati acesti zelosi asceti cu calificativul de "nebuni". Cand vrei sa descalifici total pe cineva ii scornesti acest atribut al dezumanizarii, si l-ai scos din circulatie, aruncandu-l la periferie.
Dar, ori despre cine ai discuta, mai intai va trebui sa faci efortul de a-l intelege si apoi judecandu-l, sa arunci asupra lui sentinta fatala. Asa bunaoara nici geniile nu au fost intelese in marea lor majoritate inca de la inceput, motiv pentru care se si vorbeste despre "geniu si nebunie". Numai dupa ce va fi inteles, geniul va produce o schimbare de mentalitate, primind aureola cuvenita.
Pe de alta parte, e suficient sa deschidem chiar si numai o carte a recordurilor spre a remarca adevarate nastrusnicii si ciudatenii prin care oamenii au cautat sa-si afirme personalitatea prin depasirea unui anume stadiu existent. Si totusi numai in aparenta sunt "ciudatenii". In fond este efortul sustinut al continuei autodepasiri.
Sa trecem apoi in domeniul intrecerilor sportive, de unde chiar ascetii si-au luat numele. Observam inca de la inceput ca doborarea recordurilor constituie marele obiectiv in afirmarea marilor performante a celor ce se intrec in diversele competitii. Si nu putina lume urmareste cu entuziasm, de multe ori chiar frenetic, evolutiile si performantele sportivilor, desi multe din activitatile acestora se soldeaza cu accidente, si chiar tragic.
Vom intalni, de pilda, sportivi care isi pun viata in risc, practicand luptele cu taurii. Tot stranii pot parea si prea durele lupte dintre ei. In America, spre exemplu, este acum la moda asa-numitul "wresting", in care cei ce participa se lovesc reciproc cu o brutalitate bestiala fara nici o regula a jocului si fara arbitru; doar spectatorii entuziasmati pana la delir aplauda, fie puterea celui care loveste, fie rabdarea celui care suporta lovitura.
Exemplele pot continua spre a arata ca exercitiile sportive in scopul atingerii unor anumite performante au totusi un sens si o anumita motivatie. Cei ce le urmaresc admira la sportivi temeritatea, daruirea, capacitatea de risc si mai ales vointa de a atinge perfectiunea, propunand in acest scop, pe langa exersare continua, noi si variate solutii.
In aceste categorii trebuie inclusi si .eroii ascezei crestine., ca unii care poate din prea mult zel exerseaza atingerea perfectiunii, jertfindu-si viata pentru un ideal maret si vesnic. "Oare nu stiti ca cei ce alearga in stadion, toti alearga, dar unul singur ia cununa? Asa sa alergati ca sa luati. Si oricine se lupta, se infraneaza de la toate: ei ca sa ia cununa stricacioasa, iar noi nestricacioasa." (I Corinteni 9, 24-25).
Pe de alta parte, trecand la cel de al doilea calificativ propus de Jacques Lacarriere pentru parintii desertului, cel de "sfinti", vom da cuvantul lui Lucien Regnault, care arata ca: "sfintenia crestina nu sta in ispravi spectaculoase, ci in mii de gesturi savarsite in fiecare zi din dragoste de niste fii care nu cauta decat sa placa Tatalui lor, facand din inima tot ceea ce El le cere. Acesta a fost esentialul vietii cotidiene a pustnicilor desertului vazut ca intr-un filigran prin intermediul cuvintelor si amintirilor ucenicilor lor".
Desigur, din arta si literatura cunoastem pe Sfantul Antonie luptand cu tot felul de dragoni si monstri, pe Ieronim scheletic langa leul sau infiorator, pe Onufrie neavand decat parul drept vesmant, pe Ioan Colov udand lemnul sau uscat, pe Macarie vorbind cu craniul pe care il tine in mainile sale, pe Simeon catarat pe stalp, pe Pafnutie smulgand-o pe Paisia parintilor ei si multe alte frumoase imagini ce nu sunt adeseori decat niste caricaturi ce marcheaza esentialul.
Particularitatea sau harisma lor proprie care le-a adus celebritatea si le aduce si astazi nu prestigiu incomparabil este insasi titlul lor de "Parinti ai desertului" ce le-a fost dat inca de la sfarsitul secolului IV. Fara indoiala inca din inceputul vietii lor acesti eroi ai ascezei si virtutii au fost inconjurati de o aura de miraculos, ceea ce facea sa se spuna, de exemplu, despre avva Macarie ca era un "dumnezeu pe pamant", asemenea faraonului ce purta acest titlu in Egiptul antic.
Datorita importantei desertului egiptean din care s-a zamislit si s-a raspandit viata monahala in toata lumea, precum si a influentei imense pe care Sfantul Antonie a avut-o in acest sens, vom intreprinde in cele ce urmeaza un periplu spre a identifica raspandirea monahismului crestin si marile personalitati care l-au reprezentat.
Marele erou al monahismului, care a temeluit spiritualitatea crestina pe fundalul unei ascensiuni ce conduce la viata de sfintenie a lui Dumnezeu, a fost Sfantul Antonie cel Mare (356). Ascultand in biserica pericopa evanghelica cu tanarul bogat, dornic sa mosteneasca viata vesnica, si-a gasit vocatia de a urma pe Hristos, vanzandu-si averile, si dupa ce le-a impartit saracilor, s-a retras in pustie.
Desigur, si inaintea lui au fost multi care s-au retras in pustie din vuietul lumii. Pavel din Teba (247) este considerat incepatorul monahismului, impunand forma eremita (pustnica, izolare fata de lume). Sfantul Antonie a fost insa primul organizator al vietii monahale sub forma anahoretica (retragere in diferite colonii sau lavre), exercitand o influenta imensa asupra vietii spirituale, mai intai in Rasaritul crestin, si indirect in Apus.
Cel care a organizat pentru prima data monahismul chinovial, prin viata traita in comun, a fost Sfantul Pahomie (349). Pe la 330 el aduna toti calugarii in insula Tabena, aflata pe Nil, in Egiptul de Sus. Sfantului Vasile cel Mare ii va reveni meritul de a fi desavarsit monahismul chinovial, lasand peste veacuri Reguli mari si mici, ca indreptare duhovnicesti ale vietii de obste.
Revenind la epopeea crestina de pe Valea Nilului, vom intalni incepand cu secolul al IV-lea marea personalitate a Sfantului Antonie, care a adunat in jurul sau peste 6 000 de monahi din toata lumea. Interesul pentru Egipt creste din ce in ce mai mult, incat dupa moartea lui Antonie, numarul monahilor se ridica la 10 000. Cele mai populate erau partile Nitrik, Kellia si Sketic, unde vietuiau 5.000 de calugari.
In astfel de situatii se poate vorbi despre un entuziasm pentru Hristos determinat chiar de "farmecul pustiului" ca un nesfarsit nisipos si lipsit de viata si umezeala prins in clestele de foc al unui soare pururea arzator ca o tacere de mormant. "Un ocean nesfarsit de nisip ondulat de valurile dunelor ce uneori se misca purtate de taria aerului. Nimeni nu iese in cale, nimic nu atrage atentia. Natura aceasta fara nici o articulatie, fara tablouri particulare si fara a fi deosebite unele de altele, fara privelisti izolate, in care nu se vede decat totalitatea, inspira maretia divina fara atribute concrete si sugereaza unicitatea lui Dumnezeu".
Populatia monahala a desertului la care ne-am referit era organizata in grupuri mici asezate in jurul unui parinte duhovnicesc numit "avva". Astfel, cel dintai staret din muntele Nitria a fost ava Amon, iar in pustiul Sketic a fost ava Macarie, ucenic al Sfantului Antonie.
In Egipt a trait zece ani si Sf. Ioan Casian (435). Evagrie din Pont a venit din Ierusalim, s-a asezat in mijlocul anahoretilor din Nitria si Kellia, vietuind timp de 16 ani, pana la moarte. La fel si Isaia Pustnicul a fost mai intai in Sketic, si de aici a plecat in Gaza, unde a murit in 491. De fapt, toti organizatorii si intemeietorii de manastiri din secolul al IV-lea au vizitat Egiptul si au ucenicit aici. Dintre acestia mai amintim si pe Rufin, Ieronim, Paladiu, Paula, Melania, Sfantul Vasile cel Mare, etc.
Un mare rol in raspandirea monahismului l-a avut cartea "Viata Sfantului Antonie cel Mare" scrisa de Sfantul Atanasie. Raspandirea ei in Rasarit, apoi in Occident prin traducerea in limba latina a suscitat vocatii monahale si convertiri in Spania, Galia, Roma, Africa.
Nu numai in desert, ci si in regiunile muntoase iau fiinta manastiri, prin efortul Sfantului Antonie. Pe la anul 313 ucenicii lui au intemeiat viata monahala in peninsula Sinai si in partea muntoasa de langa actualul Canal Suez. Dintre vietuitorii celebri de pe muntele Sinai spiritualitatea rasariteana retine numele Sfantului Nil Ascetul si Ioan Scararul.
In Palestina, viata manastireasca a fost intemeiata de Sfantul Ilarion, originar din Gaza. Sfantul Epifanie, ucenicul Sfantului Ilarion intemeiaza in regiunea muntoasa a Palestinei colonii de monahi. Viata monahala din Palestina se intinde apoi spre Siria si Mesopotamia.
In muntii din jurul Antiohiei, unde la inceput a pustnicit Ieronim si Sfantul Ioan Gura de Aur se aflau si ravnitori calugari, ucenici ai Sf. Antonie si Vasile cel Mare. Un alt egiptean, Eustatiu din Sevasta va introduce viata monahala in Asia Mica.
In Apus viata monahala se formeaza si se consolideaza odata cu exilul Sf. Atanasie la Roma, in aprilie 339. Luand cu el doi ucenici, unul din ei ajunge duhovnicul unui asezamant de 70 de calugarite. Sf. Atanasie si ucenicii sai il fac cunoscut pe Sfantul Antonie in Cetatea eterna, devenind modelul desavarsirii crestine pentru multi credinciosi printre care si Fericitul Ieronim, dupa ce mai intai cunoscuse viata monahala in Egipt.
In Italia se converteste la monahism Fericitul Augustin si prietenul sau Alipius, cand erau la Milan, insufletiti tot de .Viata Sfantului Antonie. scrisa de Atanasie. In Galia monahismul este intemeiat de Sfantul Martin (401). El a temeluit aici o manastire, atragand prin bunatatea inimii sale foarte multi vietuitori. Se spune ca a fost condus pe cel din urma drum de 2 000 de monahi veniti din toate partile.
In 410 episcopul Honoratus de Arelate a intemeiat o manastire pe insula Lerin. Sfantul Ioan Casian (435) intemeiaza la Marsilia (de azi) in jurul anului 415 o manastire in care va impune regulile Sfantului Vasile.
Cel ce va oficializa monahismul in Apus este Benedict de Nursia. El va intemeia in 529 manastirea de la Monte Cassino, Italia. Preluand Regulile Sfantului Vasile cel Mare, le va mai domoli gradul de austeritate, incat se vor forma doua ordine monahale: vasilienii care se vor orienta dupa regulile Sfantului Vasile si benedictienii, care si-au insusit privala lui Benedict.
Mai tarziu, Sinodul de la Aachen, din 817 a dat monahismului latin caracterul de ordin monahal, condus de un prior general. Revenind la monahismul rasaritean al secolului al V-lea, vom avea prilejul sa cunoastem pe siliti, sau stalpnici. Celebru ramane Simion Stalpnicul (489), care si-a ridicat in pustia Sinai un stalp de 20 de metri, pe care va vietui 30 de ani.
Tot in Sinai, la poalele muntelui va zidi, in 527, Justinian, Manastirea Sfanta Ecaterina. In Capitala Imperiului vor aparea calugarii "achimiti" (nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru, conducatorul lor, i-a impartit in trei cete pentru a asigura privegherea la neincetata rugaciune publica. In timp ce o ceata se ruga, alta muncea, iar alta se odihnea, incat prin alternanta si succesiune, era asigurata rugaciunea continua.
Tot la Constantinopol, se va intemeia in 463 Manastirea Studios, unde calugarii impleteau armonic activitatea monahala cu studiul teologiei. In sfarsit, este de necontestat existenta monahismului pe teritoriul tarii noastre, in partile Scitiei Minor (Dobrogea), sub forma organizata a manastirilor inca de pe timpul Sfantului Epifanie. Raspandindu-se in ciuda vicisitudinilor vremii pe intregul teritoriu romanesc si ortodox, manastirile au indeplinit un rol cultural de prim ordin in istoria de doua ori milenara a poporului nostru. Ele au fost primele scoli romanesti, iar primele tiparituri s-au facut in manastiri. Existenta manastirilor pe langa episcopii, ca si rolul duhovnicesc al acestora, a facut ca ele sa fie de-a lungul vremii oaze de credinta si cultura, pe masura sa afirme si sa mentina identitatea si constiinta noastra nationala.
Se vorbeste tot mai mult de literatura romana cu reprezentanti de seama printre monahii primelor secole crestine. Daca la toate acestea adaugam valoarea arhitecturala si pictura manastirilor, ca monumente de arta, intelegem mai bine inestimabila contributie pe care a avut-o monahismul in viata religioasa si culturala a poporului nostru.
Inceputurile vietii de obste in manastiri
Marele merit in definitivarea organizarii vietii chinoviale in manastiri a avut-o Sfantul Vasile cel Mare. Inspirandu-se din experienta Sfantului Antonie si Pahomie din Egipt, care desi nu au alcatuit coduri de legi, au stabilit reguli de convietuire a celor dornici sa implineasca sfaturile evanghelice, Sfantul Vasile, la care se alatura si Sfantul Grigorie de Nazianz, precum si numerosi ucenici, a intemeiat la Pont, pe malul raului Iris, in apropierea localitatii Ivonia (unde mama si sora sa traiau cu mai multe calugarite) prima comunitate monahala organizata dupa regulamente scrise, inspirate din Sfanta Scriptura si din viata manastireasca pe care o cunoscuse in calatoriile sale prin Egipt, Mesopotamia, Palestina si Siria.
Aceste randuieli temeinic documentate, experimentate de-a lungul vremii, si-au dovedit viabilitatea, fiind mereu actuale. Ele sunt cuprinse in trei din scrierile sale:
1. Etica sau Moralia - avand 80 de capitole, reprezinta o colectie de texte luate din Sfanta Scriptura, mai cu seama din scrierile apostolice.
2. Regulile Mari cuprinzand o colectie de 55 de norme formulate pe temeiul Sfintei Scripturi, cuprinzand aspectele cele mai importante cu caracter religios-moral.
3. Regulile Mici cuprinzand 313 raspunsuri scurte pentru rezolvarea diferitelor probleme ale vietii religioase.
Organizarea vietii chinoviale a monahismului de catre Sfantul Vasile cel Mare are la baza urmatoarele principii:
1. Principiul dragostei fata de Dumnezeu si de oameni ca suprema porunca dumnezeiasca.
2. Principiul renuntarii sau al saraciei de buna voie.
3. Principiul ascezei, al infranarii, al lepadarii de sine, care cunoaste forma cea mai inalta a consacrarii lui Dumnezeu prin votul fecioriei.
4. Principiul trairii in singuratate cu privire la locuinta.
5. Principiul trairii in comuniune cu cei ce au acelasi scop, avand totul de obste.
6. Principiul ascultarii neconditionate de superiorul comunitatii pentru a duce o viata ordonata.
7. Principiul imbinarii cercetarii Sfintelor Scripturi cu rugaciunea si munca.
8. Principiul impartasirii zilnice ca semn al comuniunii cu Hristos, si a comuniunii fratesti.
Pledoaria Sfantului Vasile cel Mare pentru avantajele vietii obstesti este motivata de faptul ca nici unul dintre noi nu este in stare sa-si satisfaca singur cerintele trupului sau; iar pentru castigarea celor necesare (vietii) aveau nevoie unul de altul. Caci precum piciorul are o anumita putere, dar are nevoie si de alta, - caci fara ajutorul celorlalte membre nu gaseste pentru viata nici energia proprie indeajuns de tare sau suficient pentru nevoile sale, nici nu are cu sa inlocuiasca ceea ce-i lipseste - la fel si in viata solitara: ceea ce avem devine vara folos si ceea ce nu avem nu se poate gasi, fiindca Dumnezeu Creatorul a hotarat sa avem trebuinta unul de altul. Afara de aceasta, nici ratiunea iubirii lui Dumnezeu nu ingaduie ca fiecare sa aibe in vedere numai interesul lui. Caci "iubirea - spune Apostol - nu cauta ale sale"; in timp ce viata solitara are un singur scop: ingrijirea de trebuintele proprii.
Apoi in aceasta separare nu-si va cunoaste usor cineva lipsurile sale, din moment ce nu va exista cineva care sa-l mustre si sa-l indrepte cu blandete si cu inima buna. Caci mustrarea, chiar si din partea unui vrajmas, poate sa nasca, adeseori, dorinte de indreptare la omul de bun simt; iar vindecarea pacatelor se face cu pricepere de catre cel care iubeste sincer.
Un asemenea indrumator este cu neputinta sa gaseasca cineva in pustie, daca nu a fost iubit cu el mai inainte in viata. Incat se potrivesc eremitului cuvintele Scripturii: "vai celui care este singur, ca daca el cade nu este altul care sa-l ridice" (Ecleziast 4, 10). Dar daca noi toti, care am fost primiti in una (si aceeasi) speranta a chemarii noastre, formam un trup care are cap pe Hristos si suntem membre unii altora.
Daca noi nu suntem legati in mod armonios in Duhul Sfant, spre zidirea unui singur corp, ci fiecare din noi isi alege viata singuratica, fara sa iubeasca binelui comun dupa felul bine placut lui Dumnezeu si isi indestuleaza pofta placerii proprii, cum putem - atunci cand suntem dezbinati si impartiti - sa pastram legatura reciproca si slujirea membrelor, unul fata de celalalt, sau supunerea lor catre corpul nostru care este Hristos?
Pentru ca nu este cu putinta nici sa ne bucuram cu cel preamarit, nici sa compatimim cu cel ce sufera, in timp ce viata noastra este impartita. Apoi, fiind unul singur nu poate sa ispraveasca toate darurile spirituale, caci harul Duhului se da dupa credinta care exista in fiecare, in viata in comun darul propriu fiecaruia devine dar comun al celor care formeaza comunitatea. Deci acela care primeste unul din aceste daruri nu-l are pentru sine mai mult pentru altii. De aceea in viata in comun este necesar ca puterea Duhului Sfant, care exista intransul, sa treaca in acelasi timp la toti.
Pe langa acest aspect social si religios-moral, traiul in comun are si un important rol educativ, privind crearea deprinderilor de comportament crestin temeluit pe "bunacuviinta si randuiala" (I Corinteni 14, 40).
Cuviosul Isaia Pustnicul vietuitor in pustia Sketica a Egiptului, si apoi in pustia Gaza din Palestina a ramas in memoria posteritatii ca "inteleptul intre intelepti". In capitolul al V-lea al Asketiconului sau luam la cunostinta asupra modului cum se cuvine sa se comporte monahii ce-si petrec viata in comun.
Spicuim cateva indemnuri: "De calatoriti mai mult impreuna, tineti minte in toate de parerea celui slab, fie ca are nevoie sa stea putin, fie sa manance ceva, inainte de vreme. Daca faceti un lucru impreuna. lasati pe cel ce lucreaza sa faca cum se pricepe; iar daca el zice: "ai dragoste si-mi arata frate cum sa fac, fiindca nu stiu", cel care stie sa nu spuna cu rautate: "nu stiu", ca aceasta nu-i smerenia cea dupa Dumnezeu.
" Daca fratele tau a pregatit o mancare si nu este buna, sa nu-i zici: "ai facut-o rau", caci asta este moarte pentru sufletul sau, ci gandeste-te ca te-ai fi tulburat tu daca altul ti-ar fi spus aceste cuvinte, si asa vei avea pace".
" Daca psalmodiati mai multi impreuna si unul din voi a gresit un cuvant lasa-l asa; dar daca fratele iti zice: "ai dragoste si-mi arata", arata-i, daca lucrati impreuna ceva, si daca unul oboseste si lasa lucrul, nimeni sa nu-i faca observatii, ci dimpotriva aratati-va binevoitori fata de el."
" Daca te indeletnicesti cu lucrul mainilor, si daca mergi la chilia fratelui tau, sa nu cugeti ca tu ai lucrat mai mult decat dansul sau el decat tine. Daca lucrezi impreuna cu un frate slab, sa nu te intreci in ascuns, voind sa faci mai mult decat el. Daca fratele tau, din nerabdare, iti va zice un cuvant aspru, rabda-l cu bucurie, caci daca te vei certa dupa judecata lui Dumnezeu, vei vedea ca tu esti cel vinovat."
" Daca vine la voi un frate strain despre care ai auzit ca-i place sa fie vazut de altii, nu-i iscodi lipsurile, ci lasa-le sa se vada singure. Feriti-va sa faceti un lucru despre care stiti ca de-ar afla fratele vostru, s-ar intrista. Daca vrei sa primesti vreun lucru de care ai nevoie, nu murmura impotriva fratelui, zicand: de ce nu s-a gandit el singur sa mi-l dea?, ci spune-i lui cu toata sinceritatea si simpatia: "ai dragoste frate si da-mi cutare lucru, ca-mi trebuie. Aceasta este cu adevarat sfanta curatie a inimii; caci daca nu i-o spui, daca murmuri si-l osandesti in inima, te faci vinovat de judecata".
" Daca vorbiti intre voi cuvinte din scriptura, cel ce stie si intelege, sa nu-si arate pe fata fratelui cunostinta sa, ca sa-l odihneasca cu bucurie. Talcul acestui lucru este smerenia inaintea fratelui tau. Daca cineva locuieste cu tatal sau, cu fratele sau, sa nu se poarte niciodata ca un strain, ci sa tina seama de cel cu care locuieste. Iata pacea si ascultarea".
" Daca primesti vreun frate sa stea cateva zile in chilia ta, sa nu-l socotesti ca si cum ar fi sub stapanirea ta. Daca traiesti singur in chilie si daca iti pui o randuiala anume in privinta mesei, fie sa nu mananci nimic fiert, fie sa te retii de la ceva, nu cumva cand mergi la cineva la masa, sa spui: "iarta-ma ca eu nu mananc aceasta", ca toata osteneala ta se va duce fara folos in mainile vrajmasilor tai. Domnul si stapanul spune precis "Lucreaza in ascuns pentru ca Tatal tau care vede, sa-ti rasplateasca la aratare"(Matei 6, 4).
" Daca locuiesti cu fratii care s-au ostenit toata ziua, fa-le usurare, dandu-le sa manance mai devreme .Nu lua aminte la tine, ci la judecata lui Dumnezeu, si in tot ceea ce faci sa vezi de-a pururi pe Dumnezeu inaintea ochilor. Cititi acestea pentru dragoste lui Dumnezeu si paziti-le, ca nu-i putin lucru pentru un credincios, sa fie in neoranduiala cu ceva".
Revenind la Regulile Sfantului Vasile cu privire la monahismul chinovial, va trebui sa precizam ca activitatea manastireasca este, intr-adevar, bine organizata dupa o randuiala temeinic chibzuita, dar aceasta organizare religios-morala avea un caracter particular. Ea nu intra sub autoritatea legislativa a Bisericii.
Abia sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451, prin canonul 4 stabileste ca monahii sa se supuna ierarhiei bisericesti. Continutul canonului are in vedere si alte aspecte legate de viata chinobitica: "Cei ce cu adevarat si fara prihana petrec viata cea singuratica (monahala), sa fie invredniciti de cinstea cuvenita. Dar fiindca unii, folosind chipul monahului cu fatarnicie, tulbura bisericile si treburile politice, pribegind cu nepasare prin cetati, ba purtandu-se cu gandul sa-si intemeieze lor si manastiri sau casa de rugaciuni (biserica) fara invoirea episcopului cetatii. Iar cei ce traiesc viata monahala in orice cetate, fie la tara, sa se supuna episcopului si sa pazeasca si sa petreaca numai in post si rugaciune, ramanand neincetat in locurile in care au fost randuiti; sa nu tulbure nici treburile bisericesti, nici cele ale vietii obstesti, nici sa se amestece in ele parasindu-si manastirile lor, fara numai daca ar fi randuiti de catre episcopul cetatii pentru vreo trebuinta. Iar in manastiri sa nu se primeasca nici un sclav pentru a se face monah, fara invoirea stapanului sau. Iar cel ce ar calca aceasta oranduire (hotarare) a noastra, oranduim sa fie afurisit (excomunicat) pentru ca sa nu se huleasca numele lui Dumnezeu. Iar episcopul cetatii trebuie sa poarte grija trebuitoare manastirilor."
Sinodul IV ecumenic a mai dat si alte canoane cu privire la viata manastireasca. Astfel, prin canonul 6 nu se accepta hirotonia fara destinatie nici a clericilor, nici a monahilor. Canonul 7 opreste pe clerici si pe monahi sa se incadreze in oaste, sau in alte dregatorii lumesti incompatibile cu misiunile lor. Biserica poate insa da dezlegare, dupa chibzuinta, ce nume dregatorii lumesti pot ocupa.
Prin canonul 16 li se interzice, sub pedeapsa excomunicarii, fecioarelor care au depus votul castitatii, sa se casatoreasca: "Dar am hotarat ca episcopul locului sa aibe puterea de a fi cu pogoramant (ingaduinta) fata de acestea".
Canonul 18 osandeste conspiratia unui cleric sau calugar indreptata contra episcopilor sau clericilor impreuna cu dansii. Canonul 23 pedepseste clericii si monahii vagabonzi care tulbura randuiala bisericeasca. Canonul 27 prevede ca manastirilor legal constituite sa nu li se schimbe destinatia, devenind locasuri lumesti.
De aici vedem ca Biserica a fost inca dintru inceput interesata sa se implice in buna desfasurare a vietii chinoviale din manastiri. Acelasi interes il va arata Biserica de-a lungul vremii, veghind cu chibzuinta asupra vocatiei celor ce doresc sa intre in manastiri, instituind in acest sens o perioada de verificare, precum si fixand varsta de maturitate a celui ce-si asuma aceasta hotarare plina de sfintenie.
Particularitati duhovnicesti ale vietii monahale
Referindu-ne la latura spirituala a monahismului, vom distinge cateva particularitati specifice unele cu caracter simbolic si cu profunda semnificatie duhovniceasc.
1. Am vazut in spiritualitatea crestina "zdrobirea inimii". La crestinii de limba siriana "penthuntes" (cei care plang) devine numele monahilor. Ei imbraca haina neagra, de doliu pentru a-si exprima zdrobirea inimii pentru pacatul savarsit. Penthosul este intristarea dupa mantuirea pierduta de catre sine, sau de catre altii. De aceea, ascetii vor privi ca lipsit de ratiune doliul (plansul), dupa parinti, sau prieteni, ori dupa un accident oricare. Un parinte filocalic spune: "Nu trebuie nicidecum sa ne intristam pentru vreun lucru al acestei lumi, ci numai si numai pentru pacat".
Exista insa si o alta forma de manifestare a penthosului. "In ce priveste lacrimile omului duhovnicesc - spune un traitor filocalic - iata gandurile care il pricinuiesc: uimirea in fata maretiei lui Dumnezeu, uimirea in fata adancimii intelepciunii Sale si altele asemanatoare. De altfel, acest plans nu vine din miscarea unei intristari, ci dintr-o bucurie intensa".
2. Dezbracarea (de omul vechi = Coloseni 3, 9) are o semnificatie de mare adancime in viata monastica. Mai intai trebuie sa precizam ca a intrat in spiritualitatea crestina ca un inceput al iubirii duhovnicesti prin imbracarea in omul cel nou. Astfel, catehumenul se dezbraca de haina cea veche, si imbraca dupa botez o haina noua, alba, stralucitoare. E vorba de moartea si invierea lui Hristos (Romani 6, 1.6).
La fel monahul se dezbraca de haina lumii si imbraca o haina noua, .haina de nunta., in care va fi primit in comuniunea cu Hristos. Aceasta dezbracare de haina veche, care inchipuie omul cel vechi, inseamna pentru monah un angajament de participare, prin haina cea noua, la sfintenia lui Hristos.
3. Intrarea monahului in manastire inseamna o parasire a lumii care reprezinta o ispitire spre pacat. Iar aceasta parasire primeste de multe ori forme dramatice, in sensul ca cel intrat in manastire recunoaste ca parinte al sau doar pe parintele duhovnicesc care l-a nascut la viata cea noua in Hristos. Iar unii lepadandu-se de parintii dupa trup, au refuzat orice legatura cu ei. In "Viata Sfantului Simeon Noul Teolog", Nicheta Stetathos citeaza cazul ucenicului Arsenie.
La poarta manastirii bate mama lui dornica sa-l vada si sa comunice cu el. Portarul manastirii se opune la inceput, dar la insistentele staruitoare ale mamei, portarul il anunta pe Arsenie. Acesta insa refuza categoric, si fara nici o ezitare, sa-si vada propria mama, explicandu-se in felul urmator: "Eu de acum incolo sunt mort pentru lume. Cum m-as putea din nou sa ma intorc inapoi? Cum as mai revedea pe cea care m-a nascut dupa trup? Eu am un parinte dupa duh, de la care primesc zilnic laptele prea curat al harului dumnezeiesc, adica parintele meu intru Dumnezeu. Tot el e si maica mea pentru ca el m-a nascut in duh, si el m-a incalzit la sanul sau ca pe un prunc nou nascut. Niciodata nu voi primi sa-l parasesc, ca un dezertor, ca sa merg la ea, chiar daca mi s-ar spune ca si-a dat sufletul la poarta". Se spune ca trei zile si trei nopti a asteptat sarmana mama sa-si vada fiul, dar totul a fost in zadar.
Comentand acest caz, Nichifor Crainic face urmatoarele observatii: "Episodul acesta foarte caracteristic pentru spiritualitatea bizantina, e de o cruzime salbatica daca il consideram pe planul omenesc sau "psihic". El apare sublim insa pe planul duhovnicesc si in perfecta conformitate cu Evanghelia, care porunceste ruperea legaturilor de sange pentru viata pnevmatica, si cu Apostolul Pavel, care zice:
" Sunt bineincredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea nici adancul, nici alta faptura nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8, 38-39).
Aceasta intamplare evidentiaza implinirea faptica a cuvintelor Domnului: "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe mine, nu este vrednic de mine. Si cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe mine, nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37). Iar Apostolii carora le-au fost adresate aceste cuvinte, au putut spune la un moment dat: "Iata noi am parasit toate si am urmat tie. Ce oare va fi noua? Iar Iisus a zis: "Si oricine a lasat frati sau surori sau tata sau mama sau femeie sau copii sau tarine sau case pentru numele meu, insutit va lua, in viata vesnica va mosteni" (Matei 19, 27-29).
Aceasta este marea taina a urmarii lui Hristos, identica cu destinul insusi al vietii. Manastirea, ca retragere din lume, va primi numele de "dezbracat de lume" in sens de inaccesbil, necalcat, neintinat, sfant. Adica, manastirea va fi locul necalcat de de femei, copii, tineri, imberbi, eunuci. S-a ajuns pana la forme, carora omul modern le-ar spune misogine, cand unii monahi din prea multa rigurozitate socoteau femeia drept "unealta diavolului". S-a chiar instituit urmatoarea apoftegma: "Un monah spunea: Copii mei, sarea vine din apa. Si daca e in contact cu apa, se dizolva si dispare. Tot asa monahul vine din femeie si, daca se apropie de femeie, se dizolva si sfarseste prin a nu mai fi monah".
Monahii ca filosofi crestini
Intelepciunea elina avea ca obiectiv insanatosirea firii umane si perfectionarea ei. Filosofii purtau aureola intelepciunii, fiind de catre toti pretuiti tocmai fiindca se straduiau sa gaseasca adevarata viata, care sa-i aduca la atingerea desavarsirii naturii umane. Pentru implinirea acestui ideal, ei au stabilit ca nici imbuibarea, nici bautura peste masura, nici lacomia dupa bunurile materiale si nici placerea exercitata fara discernamant nu conduce la fericire.
Mai degraba toate acestea il pot inrobi pe om, facandu-l sclavul propriilor sale interese. Ei au demonstrat prin propria lor viata ca virtutea cumpatarii temeluita pe asceza le deschide orizontul luminos ce conduce la perfectionarea naturii umane.
Cateva exemple sunt convingatoare: Diogene Laertios ne informeaza, de pilda, ca Pitagora a intemeiat in Elada o congregatie de tip religios-esoteric, trezind admiratia celor din jur si castigandu-si o mare popularitate. Ducand o viata cumpatata, membrii acestei organizatii considerau .betia pur si simplu vatamatoare si dezaprobau mancarea excesiva, spunand ca nimeni nu trebuie sa treaca justa masura nici in bautura nici in mancare. Despre satisfacerea sexuala, de asemenea, spunea: "lasa placerile trupesti, nu sunt bune pentru sanatate". Intrebat odata cand e bine ca un barbat sa se impreune cu o femeie, raspunse: "Cand vrea sa-si piarda vlaga ce o are" (D.L. VIII, 9).
Pitagora insusi duce o viata infranata, chiar ascetica: "Unii spun ca se multumea cu putina miere, sau paine, neluand vin in gura. In timpul zilei, pe langa paine manca legume fierte sau crude. Haina ii era alba si curata, asternutul de pat de lana alba. N-a fost niciodata vazut usurandu-se, sau facand dragoste, sau beat. Se ferea sa rada si nu-i placea dezmatul, batjocoririle si povestirile vulgare. La manie nu pedepsea nici pe sclav, nici pe omul liber". (D.L. VIII, 19.20).
Despre Socrate, intemeietorul eticii, se spune ca "se mandrea cu viata lui cumpatata si nu cerea niciodata un ban nimanui. Avea obiceiul sa spuna ca-i place cel mai mult mancarea care avea nevoie de cat mai putine garnituri, si bautura care nu-i deschidea pofta pentru alta. El spunea ca bogatia si originea nobila nu aduc nici un bine celui care le are, ci dimpotriva, dauneaza". (D.L. IX, 18-40).
Despre Platon, cel mai mare discipol al lui Socrate, se spune ca era "atat de sfios si asezat (linistit), incat niciodata nu fusese vazut razand in hohote" (D.L. III, 26). Aceasta stapanire de sine o transmitea si ucenicilor sai, invatandu-i sa traiasca in cumpatare: "nicaieri nu trebuie sa se intample sa bei pana te imbeti". De asemenea ii displacea si dormitul prea mult. Unii scriitori spun ca-i placea mai ales viata retrasa (D.L. III, 29).
Aristotel, discipolul lui Platon, fixeaza virtutea ca mijlocul intre doua extreme daunatoare vietii: hiperbole (prea mult) si elleipsis (ceea ce lipseste), si deschide astfel perspectivele unei morale echilibrate temeluita pe ratiunea capabila sa faca randuiala in viata omeneasca, aducand armonia naturii umane.
Chiar si despre Epicur "binecunoscutul dascal al placerii" se spune ca ducea o viata foarte austera, avand "zile cand abia isi astampara foamea ca sa vada daca lipsea ceva deplinatatii si perfectiunii placerii sale, si cat anume lipsea si daca merita sa-si dea cineva osteneala sa-i implineasca aceasta lipsa" (Seneca, Scrisori catre Licilius, XVIII, 5-10).
Toate aceste elemente ale cumpararii si ascetismului apartinand filosofiei aveau rolul de a implini idealul anticilor care rezida in interesul de a trai conform naturii in scopul desavarsirii ei. Ne explicam de ce inca din buna vreme, in limbajul Bisericii cuvantul "filosofie" a primit intelesul de ascetism, de viata desavarsita si crestineasca in asa masura incat pentru unii scriitori ecleziastici a deveni filosof echivala cu a te face monah..
Monahi crestini vor deveni adevaratii filosofi. Ascetismul lor nu este intru nimic contra naturii, ci indeplineste functia de desavarsire a ei, punand temelia sfinteniei crestine prin care devenim asemenea desavarsirii Parintelui ceresc.
Parintii filocalici definesc filosofia ca fiind .cunoasterea lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.. O astfel de cunoastere vine de la Dumnezeu, iar rugaciunea ca filosofie prin excelenta este mijlocul de a ajunge la ea.
In "Elogiul Sfantului Vasile cel Mare", Sfantul Grigorie de Nazianz arata ca in manastirile organizate de catre prietenul sau, erau astfel oranduite incat "filosofia sa nu fie fara viata de obste, iar viata activa sa nu fie fara filosofie".
Ca filosofi crestini, monahii sunt unificati in ei insisi. Insusi numele "monachos" le "demasca" unitatea interioara bazata pe apatheia ca lipsa de tulburare a pacatului, asemanandu-se prin aceasta cu Dumnezeu - Unul. Aceasta liniste interioara il angajeaza pe monah ca fiu al lui Dumnezeu si facator de pace, transmitand lumii pacea lui Hristos, adica pacea mantuitoare, ca rod al crucii lui Hristos. Monahul castiga pacea lui Dumnezeu prin osteneli, sau nevointele la care se supune, cum ar fi: ascultarea, smerenia, rabdarea, pocainta, primirea unei pedepse, sau obiceiul de a ne invinui prin noi insine.
In mod paradoxal si simultan, in viata lor duhovniceasca "acolo unde este nevointa (osteneala) ei isi gasesc odihna". Pentru acest motiv multi monahi se vor numi isihasti, ca unii care vor cauta si vor dobandi linistea prin rugaciune si prin eliberarea de patimi, fiindca ce altceva este mantuirea daca nu actiunea sustinuta de eliberare din sclavia patimii prin puterea harului lui Hristos!?
" Viata ascetica nu are decat un singur scop: mantuirea sufletului", spune Sfantul Vasile cel Mare. Dar aceasta mantuire pe care monahul si-o doreste siesi, cuprinde in sine rugaciunea pentru mantuirea lumii. Pentru aceasta manastirile constituie pentru credinciosii aflati in lume, adevarate oaze de regasire duhovniceasca, de mangaiere si de pace cu Dumnezeu si cu intreaga creatie.
5. Una din calitatile specifice monahilor ca filosofi crestini este tacerea. Este cunoscut faptul ca in antichitatea precrestina tacerea era un mod de viata specific pitagoreilor, iar monahii isihasti, numiti si "filosofi isihasti" au facut din tacere o virtute. Se spune ca Arsenie "parintele" miscarii isihaste a primit din cer porunca: "fugi, taci, linisteste-te!".
Consecvent acestei porunci, el spunea: "M-am cait adeseori pentru ca am vorbit, dar niciodata pentru ca am tacut". Numai in tacere, isihastii au putut practica rugaciunea neincetata ca adevarata intelepciune si filosofie crestina.
Sfantul Vasile cel Mare, organizand viata chinoviala, a impus tacerea ca o virtute, aratand ca "orice cuvant e nefolositor atunci cand nu slujeste cu nimic scopului slujirii lui Dumnezeu; aceste cuvinte sunt atat de primejdioase incat, chiar daca cele spuse sunt bune in ele insele, totusi, daca nu se leaga de zidirea credintei, bunatatea acestui cuvant nu e in stare sa-l indrepteze pe cel care il rosteste, ci va mahni pe Duhul Sfant prin aceea ca aceste cuvinte n-au contribuit la zidirea credintei".
Isihastii au reusit sa cultive o tacere mistica, aratand ca asceza crestina nu este nu numai "exercitiu", ci si unire cu jertfa lui Hristos. Prin tacerea lor au reusit sa se daruiasca in totalitate voii lui Dumnezeu, eliberandu-se de gandurile rele. In astfel de situatii, ei imita viata lui Hristos, cultivand trasaturile ei specifice. "Asa a facut tacerea lui Hristos in viata Sa ascunsa, si mai cu seama in Patima Sa: Batut, nu si-a deschis gura Sa. (Isaia 53, 7)".
Experimentand aceasta tacere profunda pe intreaga perioada a postului pastelui, Sfantul Grigorie de Nazianz marturiseste: "Mi-am junghiat limba cu Hristos in timpul postului si i-am redat viata atunci cand a inviat Hristos. Motivul tacerii mele era acela de a aduce o jertfa, o minte lipsita de orice mijloc de a se exprima, pentru a-I putea aduce acum cuvinte curatite".
Desigur, aceasta forma ascetica a tacerii, urmata de foarte multi monahi a avut roadele ei benefice, stavilind cleveteala (flecareala, poliloghia) ca vorbe fara rost si fara sens pornite din kenodoxia (slava desarta) si care incita sufletul spre pacatele impotriva iubirii (invidia, ura, mania). Prin asceza tacerii s-a demonstrat, si psihologia moderna este intru totul de acord, ca dialogul si cunoasterea reciproca dintre oameni se realizeaza cu multa eficienta prin "tacerile care vorbesc".
