În anul 2011 au loc alte manifestări dedicate marelui ierarh, mai ales
datorită faptului că Sfântul Sinod va lua în discuţie problema
canonizării sale. Această hotărâre trebuia să vină mai demult, deoarece
am propus încă din 2006 ca Andrei Şaguna să fie trecut în rândul
sfinţilor pentru că el, ca om de cultură şi ca ierarh, merită din plin
să stea alături de mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, de
Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, de Calinic cel
Sfânt al Râmnicului, ca şi de marii ierarhi ardeleni luptători pentru
Ortodoxie din secolul al XVII-lea Ilie Iorest şi Sava Brancovici.
Viitorul ierarh s-a născut la Mişkolţ, în Ungaria, la 20 decembrie 1808,
într-o familie de negustori aromâni. A avut o copilărie zbuciumată din
cauză că tatăl a dat faliment, iar arhiepiscopul romano-catolic de
Egger, Ştefan Ficher, l-a determinat să treacă la catolicism împreună cu
întreaga familie, iar potrivit legilor de atunci, cei trei copii, între
care Anastasie, viitorul mitropolit, au fost declaraţi romano-catolici.
Dar, tot potrivit legilor de atunci, la vârsta de 18 ani fiecare dintre
cei trei copii a declarat că vrea să se întoarcă la credinţa pe care
vrednica lor mamă, Anastasia, nu a părăsit-o.
Cu rezultate excepţionale la învăţătură, studiind la Universitatea din
Pesta filosofia şi dreptul şi cunoscând mai multe limbi străine, mulţi
se aşteptau să înceapă o carieră în lumea laică, însă şi-a îndreptat
paşii spre Vârşeţ, unde era o şcoală teologică. La 24 de ani, când a
teminat studiile teologice, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea
sârbească Hopovo, unde a făcut un an de noviciat, iar la 25 de ani a
fost tuns în monahism, pe 12 octombrie 1833, sub numele de Andrei.
Timp de 13 ani a activat în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, apreciat în
mod deosebit de ierarhi, între care şi marele mitropolit Ştefan
Stratimirovici de la Karlovitz şi urmaşul său, Ştefan Stancovici, apoi
de Iosif Raiacici, care va ajunge, în 1848, patriarh al Bisericii
Ortodoxe Sârbe. A slujit ca asesor consistorial, în termenii de astăzi
un consilier eparhial şi, în acelaşi timp, a fost şi administrator sau
locţiitor de egumen la mănăstirile Iazac, Besenovo, Hopovo şi Kovil.
A fost hirotonit ierodiacon, ieromonah, apoi hirotesit protosinghel şi
arhimandrit, un semn al recunoaşterii vredniciilor sale în cadrul
Bisericii Ortodoxe Sârbe.
În 1846, după moartea primului episcop român de la Sibiu, Vasile Moga,
mitropolitul ortodox sârb de la Karlovitz, Iosif Raiacici, l-a numit pe
arhimandritul Andrei Şaguna vicar general al Episcopiei vacante de la
Sibiu. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala ortodoxă din Karlovitz, în
Duminica Tomii din 1848, de mitropolitul Iosif Raiacici, viitorul
patriarh, asistat de doi episcopi sârbi. Făgăduia atunci să-i
"trezească" pe românii ardeleni din adâncul lor somn şi să-i ridice spre
tot ce este bun şi înălţător.
S-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor
În primii doi ani de activitate, Şaguna şi-a îndreptat atenţia mai mult
spre problemele naţiunii. S-a implicat cu toată fiinţa lui în mişcarea
revoluţionară a românilor transilvăneni. A fost copreşedinte al Adunării
naţionale româneşti de la Blaj, din 3/15 mai, cea care a formulat acel
program cu 16 revendicări politico-naţionale, apoi tot Adunarea l-a
delegat în fruntea unor intelectuali români ca să ducă la Viena aceste
petiţii. Şaguna le-a prezentat împăratului, la Innsbruk şi la Viena,
primind asigurări că ele vor fi satisfăcute.
S-a ocupat de organizarea învăţământului ortodox românesc de toate gradele din Transilvania.
A tipărit mai multe manuale şcolare, a cerut profesorilor să scrie
manuale, fiecare în specialitatea lui. Şaguna a îndrumat întregul
învăţământ românesc. În primul rând, învăţământul primar. Sub îndrumarea
lui s-au înfiinţat aproape 800 de şcoli în Arhiepiscopia Sibiului. La
data respectivă, arhiepiscopia avea peste 900 de parohii, iar 800 dintre
ele aveau şcoli care erau îndrumate de Biserică, nu de autoritatea de
stat maghiară. Pentru elevii şcolilor primare, Şaguna a cerut
profesorilor Zaharia Boiu şi Ioan Popescu să întocmească manualele
necesare de aritmetică, de citire, de istorie, de fizică, de ştiinţele
naturii.
Pentru că românii nu aveau biserici şi şcoli şi erau, în mare parte,
analfabeţi, Şaguna i-a îndemnat pe preoţi şi pe credincioşi să îşi
ridice noi biserici şi clădiri şcolare. Chiar în pastoralele sale
insista să se ridice clădiri pentru şcoala confesională.
Prin Biserică şi prin şcoală s-a păstrat limba, s-a păstrat neamul românesc.
Şaguna a înfiinţat mai multe fundaţii la arhiepiscopie din care se
acordau burse unor elevi şi studenţi merituoşi. La îndemnul lui, un mare
avocat aromân din Budapesta, Emanuil Gojdu, a creat o fundaţie din care
să se acorde burse pentru elevi, studenţi, dar şi meseriaşi. S-au
acordat peste 5.000 de burse până la Unirea din 1918.
O bogată activitate cărturărească
A înfiinţat tipografia eparhială care există până astăzi. În timpul lui
Şaguna s-au tipărit peste 200 de titluri de lucrări. Aici s-a imprimat
şi ziarul "Telegraful Român", care apare neîntrerupt de la 3 ianuarie
1883.
Lui Andrei Şaguna i se datorează apariţia Calendarului bisericesc,
format carte, care apare sub denumirea de "Îndrumătorul bisericesc", din
1852 până astăzi.
Este autorul unor lucrări de teologie. În primul an de păstorire a
tipărit câteva manuale mai vechi, după care a redactat el însuşi
"Elementele dreptului canonic", apoi "Compendiul de drept canonic", o
lucrare masivă de peste 450 de pagini care va fi tradusă în germană, iar
din germană în rusă şi tipărită la Sankt Petersburg. Şaguna se bucura
şi de aprecierea teologilor apuseni, de limbă germană, dar şi a
teologilor ruşi.
A contribuit din plin la înfiinţarea Astrei, Asociaţia transilvană
pentru literatură şi cultura poporului român, în 1861, acum 150 de ani.
Deşi eparhia lui era săracă, a venit în sprijinul multor credincioşi
peste care se abăteau fie seceta, fie incendii, fie inundaţii, stăruind
pe lângă preoţii parohi să facă diferite colecte pentru sprijinirea
acestora şi trimiţând el însuşi bani pentru acei năpăstuiţi ai sorţii.
Era prezent mereu la slujbă la biserica zisă "grecească" din Sibiu, pe
locul catedralei de astăzi, ridicată de negustori aromâni din Sibiu. A
încercat să ridice o nouă catedrală, dar nu a avut banii necesari, aşa
încât gândul lui va fi transpus în faptă de mitropolitul Ioan Meţianu.
În schimb, a cumpărat actuala Reşedinţă mitropolitană şi câteva clădiri
în Sibiu.
Un deosebit om al rugăciunii
Şaguna era un om al rugăciunii, era mereu prezent la slujbele din
modesta sa catedrală, nu numai la Liturghie, ci şi la Utrenie şi la
Vecernie, îi urmărea pe studenţii teologi care cântau la strană şi de
multe ori îi îndrepta atunci când greşeau. Contemporanii ştiau că era un
om al rugăciunii, în fiecare dimineaţă îşi făcea pravila lui
călugărească, respecta cu stricteţe toate posturile rânduite de
Biserică.
A murit la 16-28 iunie 1873 şi, potrivit dorinţei sale testamentare, a
fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de
multe ori, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit de un
singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate
acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din
toate părţile Ardealului, au venit trenuri speciale, mai ales de la
Braşov. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o prin testament
Arhiepiscopiei Sibiului.
După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că "astăzi,
chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi". La
scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în
multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane.
Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la
renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a
românilor transilvăneni.
| 
