Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul si conflictul dintre Orient si Occident
Dupa moartea lui Marcian, Senatul a ales ca imparat
un alt ofiter, pe nume Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar.
El a fost primul imparat care a primit coroana imperiala de la
patriarhul Constantinopolului. Pana la el toti ceilalti imparati,
respectand traditia romana, au primit coroana din mainile comandantului
suprem al armatei, ori al unui inalt functionar civil. Initiativa din
457 avea la baza prestigiul de care se bucura patriarhul de la
Constantinopol, mai ales dupa Sinodul de la Calcedon. De acum inainte
toti imparatii bizantini vor fi incoronati de patriarhul capitalei, iar
incoronarea capata semnificatia unei consacrari religioase. Incoronarii
civile cu caracter militar i se adauga o ceremonie bisericeasca, care va
capata din ce in ce mai multa importanta, iar in Evul Mediu va
reprezenta actul veritabil al incoronarii.
In timpul domniei lui Leon, acesta in alianta cu un
ofiter isaurian pe nume Tarasikodissa il vor asasina pe comandantul
aramatei, Aspar, magister militum per Orientem, reusind astfel sa
elimine influenta germanilor de la Curte. Unii istorici privesc acest
eveniment drept o etapa importanta in procesul de nationalizare a
armatei bizantine si de slabire a influentei barbare in Imperiu. Dupa
victoria impotriva lui Aspar, Tarasikodissa obtine puteri sporite la
palat, casatorinduse chiar cu Ariadna, fiica imparatului si isi schimba
numele in Zenon.
Pe plan militar, bizantinii sufera o mare infrangere
in Africa, flota condusa de cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind
infranta intr-o expeditie impotriva vandalilor regelui Genseric. La
moartea lui Leon in 474, nepotul sau Leon al II-lea, de numai 7 ani,
fiul lui Zenon si al Ariadnei, ajunge imparat, iar Zenon devine imparat
asociat al fiului sau. Murind Leon al II-lea chiar in toamna anului 474,
Zenon va conduce singur Imperiul. Domnia este scurta, pana in ianuarie
475, cand o conspiratie greaca indreptata impotriva isaurienilor, care
capatasera prea mare putere in capitala, il inlatura de pe tron. Locul
ii este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. Dupa 20 de luni Zenon
reia insa conducerea Imperiului si domnese linistit pe o durata de 15
ani (476-491).
Un eveniment deosebit al domniei sale este caderea
Imperiului Roman de Apus sub herulii lui Odoacru, care in 476 inlatura
de pe tronul Romei pe Romulus Augustus. Chiar daca nu se proclama
imparat, recunoscand suveranitatea Imperiului Roman din Rasarit, el este
numit de Zenon magister militum per Italiam, primind in grija
administratia provinciei. Dominatia sa asupra Italiei nu va fi lunga,
deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogotii din Peninsula
Balcanica (care intreprindeau multe incursiuni devastatoare), il
convinge pe unul din conducatorii lor, Teodoric del Tanar, sa porneasca
in 488 impotriva lui Odoacru. Acesta din urma este infrant in 493,
invingatorul devenind stapanul Italiei si intemeietorul Regatului
ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna.
Zenon va rezolva astfel doua probleme deosebit de
grave: inlaturarea lui Odoacru si indepartarea germanilor. Plecarea
acestora din urma nu va insemna si rezolvarea unor probleme de ordin
etnic in interiorul Imperiului, legate de cresterea exagerata a puterii
isaurienilor la Curte sau de ordin religios cu privire la disensiunile
profunde nascute intre ortodocsi si monofiziti, dupa Sinodul al IV-lea.
Invatatura adoptata la Calcedon nu a fost din pacate
acceptata de toata Biserica, conducand la o divizare care se mentine
pana astazi. Reamintim ca pentru crestinul de rand, dogma Sfintei Treimi
si a celor doua naturi ale Mantuitorului ramane o formula abstracta,
fara sa joace mereu un rol determinant in credinta lui personala. Pentru
crestinii din sec. al V-lea, definitia adoptata la Calcedon era mai
degraba o negatie a unei exepriente religioase anterioare, astfel incat
hotararile lui nu multumeau decat pe cativa antiohieni, pe moderatii de
la Constantinopol precum si pe trimisii romani. In Egipt insa,
Calcedonul reprezenta o tradare a principiilor marelui Chiril. Calugarii
sirieni se vor alia cu egiptenii, sloganul fiind: Calcedonul este o
reabilitare a lui Nestorie.
In martie 457, la Alexandria poporul alege propriul
patriarh monofizit in persoana lui Timotei Elurul, iar Proterius este
omorat. In 475, monofizitii isi asigurasi scaunul Antiohiei prin
alegerea unui oarecare Petru. Autoritatile inteleg acum ca monofizitii
era sustinuti de forte importante, amenintand practic unitatea politica a
Imperiului. In 475, uzurpatorul Basiliskos, cel care l-a inlocuit
pentru putin timp pe Zenon, publica o Enciclica, care de fapt condamna
Calcedonul, cerand episcopilor sa-si puna samnaturile pe acest act.
Intre 500 si 700 de episcopi s-au supus indemnului imperial. Revenit la
putere in 476, Zenon sustine mai intai ortodoxia calcedoneana, dar sub
influenta patriarhului de la Constantinopol, Acachie, si in fata
cresterii alarmante a monofizismului in Egipt, Siria si Palestina,
publica in 482 Henotikonul, un decret dogmatic in care era recunoscuta
valabilitatea deciziilor celor trei Sinoade Ecumenice, pe care le
considera suficiente, anatematizand atat pe Nestorie cat si pe Eutihie,
dar si pe cei care invatau o doctrina divergenta.
In forma si continutul sau, Henotikonul era o
incercare de a duce dezbaterea la nivelul conceptelor hristologice si de
a-l sustrage piedicilor terminologice. Daca nu ar fi avut alte
implicatii controversele hristologice puteau fi rezolvate pe baza unei
intoarceri la situatia care a urmat reconcilierii dintre Sfantul Chiril
si Ioan al Antiohiei din 433. Textul nu crea insa premisele favorabile
acestui demers, mentionand pe de-o parte condamnarea eutihienilor la
Calcedon, iar pe de alta se referea la Calcedon intr-un context
defavorabil. Cu toate acestea, pe planul relatiilor bisericesti, au avut
loc cateva modificari notabile: toate scaunele episcopale mai
importante au intrat din nou in comuniune. Petru Mongius, cel care il
inlocuise pe Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei,
iar Acachie al Constantinopolului intra in mod oficial in comuniune cu
el.
Deoarece pozitia oficiala a Constantinopolului era in
chip firesc cea calcedoniana, Petru scria lui Acachie urmatoarele:
"Fiind conducatorul nostru al tuturor, ati unit Biserica lui Dumnezeu si
ne-ati convins cu probe de netagaduit ca Sinodul tinut la Calcedon nu a
facut nimic contrar celui tinut la Niceea, cofirmand hotararile
Parintilor de la Niceea"140. Aceasta recunoastere chiar si formala a
Calcedonului de catre un sef al opozitiei, a constituit un eveniment ce
parea sa justifice politica lui Acachie. Din pacate, Mongius se va
confrunta in Egipt cu rebeliunea monastica, care-l condamna pentru
faptul ca intrase in comuniune cu calcedoneni. Unii se vor separa de
conducatorul lor (numiti acefali, pentru ca nu mai aveau conducator),
arhiepiscopul in astfel de conditii , dand dovadasi de multa
instabilitate, aruncand anatema asupra Calcedonului si a Tomosului lui
Leon I cel Mare, papa Romei.
La Antiohia, arhiepiscopul Calendion, fiind strict
calcedonean, a respins Henotikonul, dar este compromis prin implicarea
sa intr-un complot politic ce viza rasturnarea lui Zenon. Urmarea: este
exilat in 484. Scaunul va fi recuperat de Petru Fullon, care nu numai ca
recunoaste Henotikonul, dar devine si un propagandist activ,
introducand la un moment dat in practica liturgica Trisaghionul.
Din pacate, promovarea Trisaghionului si opozitia
fata de calcedoneni vor contribui la promovarea unui adevarat slogan
monofizit. Chiar si in Palestina, unde Calcedonul era sustinut de
calugari, Henotikonul a fost acceptat la Ierusalim, iar personalitati
calcedoniene au salutat unificarea Bisericii141. Situatia creata de
Henotikon, asa cum era descrisa de istoricul Evagrie: "in acele zile,
Sinodul de la Calcedon a fost declarat in mod deschis ca oficial de
Biserica, dar nici respins de toti. Fiecare episcop actiona dupa propria
convingere", nu putea sa se prelungeasca, doar daca nu exista un real
consens asupra fondului hristologic si o interpretare acceptabila pentru
traditia Bisericii. Numai ca perioada lui Zenon sau cea al lui
Anastasius (491-518), nu vor face decat sa favorizeze un monifizism care
respingea ambiguitatile si insista asupra respingerii clare a
Sinodului. Pentru mai multe decenii, Biserica din Constantinopol, sub
Acachie si succesorii sai, a ramas practic singurul centru care a
rezistat acestei tendinte. Paradoxal, episcopii capitalei, sustinatorii
naturali ai politicii imperiale, erau singurii care se opuneau. Aliatii
naturali ai Calcedonului, erau in mod firesc papii de la Roma, relatia
dintre cele doua scaune fiind intrerupta insa de atitudinea lui Acachie.
Se va ajunge astfel la asanumita schisma acachiana, care va dura pana
in 518. In privinta lui Acachie, ortodocsii nu-l considerau formal
responsabil de un document publicat de imparat, iar legatura sa cu Petru
Mongius nu putea fi un argument impotriva sa, deaorece rezulta din
recunoasterea formala a Calcedonului de catre acesta din urma.
|